Ciuli urechile și, fluturând din cap,

Se depărtă bodogănind:

   Că multe lighioane, Doamne, mai încap

Și-n lumea asta!... Însă eu mă prind

Că nu e alta mai netrebnică sub soare

Ca secătura asta de privighetoare...

   Stai, frate, zice calul. Ce ți s-a-ntâmplat

De ești așa de supărat?

   Tu n-o auzi?... Eu aș turba să stau mai mult

Aici. Ce naiba? Nu ca să-i ascult

Același și același țârlâit

Cu-așa de lungi urechi am fost cinstit.

Ș-apoi să-ți spun pe lângă că nu-mi place,

Dar, înțelegi că... nici nu-i serios

C-o astfel de dihanie s-avem de-a face,

Eu, care lui Isus Hristos

I-am înlesnit intrarea în Ierusalim,

Și tu căci noi și la isprăvi ne potrivim

Tu care duci la glorie-mpărați,

Noi, în sfârșit, de-atâtea fapte mari legați...

   Ci lasă-le păcatelor de fapte mari,

Și vino s-ascultăm. Așa-s de rari

Și scumpe clipele aceste,

Când parcă zbori,

Când uiți că ai să mori,

Când ți se pare că trăiești într-o poveste...

O, clipele aceste sunt așa de rari!

Ș-un cântec e-un izvor de fapte mari.

Tu prea ești serios de felul tău;

Nu știi să râzi, și asta-i foarte rău;

Nu-ți faci idee cât îți șade de urât

Când stai așa posomorât.

Pe mine cântecul mă face visător,

Și nu că-s cine știe ce cunoscător,

Dar, uite, dimineața mai ales,

Când ronțăi iarba-nrourată-n șes,

Și când încep privighetorile,

De parcă plâng și florile

De-atâta viers, de-atâta duioșie,

Îmi uit de toat-a neamului robie:

Cu mii și mii de ani mă-ntorc în urmă;

Stăpân pe verzi pustiuri pasc, în turmă,

Neștiutor de frâu,

Pe-ncântătorul țărm al unui râu

În care, noaptea, dorm minunile cerești...

O, caii năzdrăvani de prin povești,

Ce s-au ales la toate pricepuți

Și-n toate luptele biruitori,

De bună seamă că au fost crescuți

De mici în cântec de privighetori...

Ia!...

    Ș-amândoi tăcură.

Dar farmecul acesta, mai presus de fire,

Cu cât umplea un suflet de iubire,

Cu-atât umplea pe celălalt de ură.

Tâlcul

Să fii tu, cârtiță, judecătoare,

Ce zici?... Minune-ar fi o lume fără soare!