Ramzes suflă-n lumînare

Și se culcă liniștit,

Bucuros, zicînd în sineși:

„Încă unul a murit !”

Dar ce visuri peste noapte:

Se făcea-ntr-un loc urît;

Era gol, mînjit de sînge,

Și strîngea copii de gît;

Și-nviau din nou copiii,

Tot mai mulți parcă veneau

Și, ca niște draci în juru-i,

Chicoteau și țupăiau...

Asudat, se scoală-n ziuă

Ca de-o luptă ostenit,

Și-și aduce-ndat-aminte

Cu ce gînd a adormit...

Ia jurnalul, recitește,

Ș-admirînd din nou ce-a scris,

Zice, încîntat de sineși:

„Bre, dar strașnic l-am ucis !”

Cred c-ați înțeles că Ramzes

E un critic asasin...

O întreagă hecatombă

Sub condeiul lui hain !

Ia priviți ce mîndru trece,

Cum se uită de-ncruntat !

E convins că toată lumea

L-a citit, l-a admirat...

Dar ce vede? Viu și teafăr,

Îl salută surîzînd

Chiar poetul cu pricina,

Îngropatul de curînd.

Ramzes își întoarce capul:

„Ce strigoi nerușinat,

Mai cutează să salute

După ce l-am criticat !”

Luni întregi e-n vînătoare

Cu jurnalu-n buzunar;

Cunoscuții fug de dînsul

Ca de-un groaznic cămătar.

Mai tîrziu aude iarăși

De-un talent c-a răsărit,

Și că lumea îl admiră:

Asta nu-i de suferit !

Furios se-nchide-n casă

Și-i ia cartea la refec,

Răsfoind dicționare,

Scrie, nădușeli îl trec...

Mai întîi, un lung pomelnic

De franțuji, de nemți, de ruși,

Morți sau vii, sunt trași de guler

Și ca marturi sunt aduși.

Cum că X, pe care lumea

Îl admiră, e un prost,

Și prieten cu Apolo

Neam de neamul lui n-a fost.

Și citații, nume proprii

De romani, de greci antici,

Spun curat că numai Ramzes

E savant – n-ai ce să-i zici.

Apoi aspru dojenește

Pe-acest public indulgent,

Care laudă-n neștire

Tineri fără de talent...

„O, te plîng, sărmană țară !...

Cum nu știi să recunoști

Cît de mare e un critic

Ce te apără de proști !...”

Iar la urmă, dacă vede

Că de X n-a prea vorbit,

Pune-o maximă nemțească,

Și-i convins că la turtit !...

E tîrziu... se culcă Ramzes,

Vajnicul toreador,

Și cu pumnii strînși adoarme,

Fericit, biruitor !