Slăvit e versul

În vers e mântuirea când n-ai nimic de spus.

Se deapănă pe rânduri, ca firul de pe fus,

Din volbura de vorbe se deapănă ușor

Un cântec ce sporește, mai larg, tot mai sonor,

E opera vrăjită ce din nimic se-ncheagă,

Și nu-i nici o nevoie ca lumea s-o-nțeleagă.

În vers e mântuirea când n-ai nimic de spus.

Pe trepte de dactile vin vorbe mari de sus,

Iar critica solemnă, ce-n gol vede-adâncime,

Ca un copil adoarme în leagănul de rime.

Slăvit e versul cântec, miraj, întraripare

E-n Nemurire-o carte de liberă intrare.

Tu ia doar la crestarea silabelor aminte,

Să nu prea bată-n struna știutelor cuvinte,

Ci-n răsuciri de fraze, cu vorbe de la tine,

Fă sunetele goale să ni se pară pline,

Cum, iscusit dispuse, oglinzile ne mint,

Dintr-o-ncăpere-ngustă făcând un labirint.

Nici șir, nici sens... Acestea ne-ar dezvăli secretul,

Am ști ce spui, ce cugeți. Și, pentru noi, poetul

Cu cât mai nențeles e, cu-atât e mai profund.

Ce mici devin chiar zeii când nu se mai ascund!

Din patru-n patru versuri, și plan, și ritmu-ți schimbă,

Ca tot ce scrii să pară că-i scris în altă limbă.

La titlu să iai seama: sonor, bombastic, vag,

Și cu ceva macabru, să ne-nfiori din prag.

Căci titlul e alarma. Ca-n trâmbiță să-l suni:

O inimă în flăcări, La casa de nebuni,

În criptă, Flori de sânge... Și nu-i zor nicidecum

Ca titlul cu povestea să aib-același drum.

Amăgitor de gânduri, un motto mistic pune,

Să-și tremure lumina un far peste-o genune.

Sub el psalmodic versul silabele să-și joace,

În fierbere de glasuri, ca apa la răstoace.

Iar toată poezia cui sens ar vrea să-i cate

Mai limpede să-i pară citită de-a-ndarate.

De-o scrii să fie pleavă în spulberarea vremii,

Au strigăt nou în plenul cinstitei Academii,

Oricum ți-ai prinde gândul, pe zor sau pe-ndelete,

Și-n orice danț retoric, tu nu uita, poete,

Că vorba-i ca și omul în lume sau în artă

Cu atât mai jucăușă, cu cât e mai deșartă.

Share on Twitter Share on Facebook