Privesc de la fereastră, gânditor,

Cum soarele se lasă-n asfințit,

Deasupra lui chenarul unui nor

Cu aur și rubin pare tivit.

Albastrul cerului acolo-i șters;

Din nor bizare forme se desfac...

Cum le-aș așterne-n ritmul unui vers!

Dar se topesc... Acum, parcă-i un drac,

În haină de argint înfășurat,

Stă drept și ține-n mână un stindard.

Acu-i un urs... dar iată... s-a schimbat...

I-un popă pletele-ncâlcite-i ard.

O clipă-l văd cu brațele în sus,

Dar flacările lacome-l cuprind,

Un nor de praf se-nalță la apus,

Încet a nopții umbre se întind...

În pacea asta sfântă din amurg

Ce trist lucesc a cerului făclii!

Iar clipele vieții mele curg

Din ce în ce mai reci și mai pustii.