...De ce-mi stai pururea în cale,

Cu-același aer trist, pierdut?

Ce vânt vrăjmaș te-a abătut

Și de ai tăi te-a rătăcit?

E-atâta-ntunecată jale

În tremurul privirii tale,

Și pari așa de ostenit!...”

Peste viața mea pustie,

Zvârlită-n vijelii pe veci,

Ce milă te-a cuprins să-ți pleci,

Copilă, ochii tăi frumoși?

E o cumplită nebunie

În taina care mă sfâșie...

Nu te-ncerca s-o mai descoși.

Pe mine-o nendurată soartă

De-a pururea m-a prigonit,

Și nimenea nu m-a iubit.

E noapte-n juru-mi și pustiu,

Și nu știu ce blestem mă poartă

Pe-o lume sarbădă și moartă,

În care n-am cerut să fiu!...

Vezi, tânărul știuse bine

Cum s-o aducă din cuvânt...

Plecându-și ochii în pământ

C-un lung suspin tremurător,

El aștepta... O simt cum vine:

Un pas e între ea și mine...

Cât e-ntre milă și amor.

* 

Copila...-nvinsă...-nduioșată,

La piept îi cade suspinând,

Căci glasul lui, atât de blând,

A fost un cântec fermecat.

Deasupra lor luna s-arată

Frumoasă, ca nealtădată...

Ce taină mare s-a-ntâmplat?

Un semn, o vrajă, o poruncă...

A fost ceva nepriceput;

O vecinicie-ntr-un minut,

Căci timpul s-a oprit din zbor:

Și pe când ei s-afundă-n luncă,

Din umbră Mefisto le-aruncă

Un hohot lung pe urma lor.