Cumplite-s nopțile de iarnă,

Și lungi de nu se mai sfârșesc.

În urletele vijeliei

Sunt glasuri cari mă bocesc,

Și mi-e urât, mi-e dor, mi-e jale,

Și întunericul de-afară

Îmi face casa mai ursuză,

Singurătatea mai amară.

Tu nici nu bănuiești, copilă,

Ce dureroasă nebunie

S-abate-n nopțile acestea

Peste viața mea pustie,

Și cum mă mistui, și mă zbucium

Ca-ntr-un ocean care mă-nghite,

Pierdut și neștiut de nimeni

În golul vremii neclintite.

Mereu pe-aceleași pagini caut

Un semn, știut mai dinainte...

A, iat-o filă îndoită...

Icoana ta-mi răsare-n minte,

Te văd citind aceste rânduri,

Te simt gândindu-te la mine,

Urzind, pe-o clipă de iubire,

O lume de povești senine,

Te urmăresc în cartea asta,

Ca și cum unele cuvinte

Ar mai păstra ceva din glasul,

Din respirarea ta fierbinte;

Ș-adesea când mă-neacă plânsul

De-atâta dor, de-atâta jale,

Eu îți sărut aici privirea

Și urma gândurilor tale...

Cine-a țipat așa?... Cum tremur...

Pare c-aud un pas pe scară,

Ascult, țiindu-mi răsuflarea...

Nimic e viforul de-afară.

O, liniștite nopți de iuliu,

Atât de limpezi și albastre,

Unde sunteți?... Voi, poezia

Și farmecul iubirii noastre!