S-a luminat de ziuă; nu e

Țipenie de om pe stradă,

A mele-s cele dintăi urme

În valurile de zăpadă;

Sunt amețit de neodihnă,

În gând spui versuri latinești,

Și, după fiecare strofă,

Mă-ntreb dacă mă mai iubești...

În clasă: dascălul, la tablă,

Măsoară calea dintre stele;

Pe liniile lui mi-s ochii,

Dar unde-s gândurile mele!...

E vară, stau culcat în iarbă,

Miresmele de flori mă-mbată,

Încet îmi lunecă pe frunte

O mână albă, delicată:

Te văd privirea mi se pierde

În ochii tăi adânci și mari,

Și știu că ești a mea, și totuși

Parcă mă tem să nu-mi dispari.

Tăcerea, pajiștea, lumina

Ne farmecă, ne înfioară;

Viața, inimile noastre

Palpită-n tot ce ne-nconjoară...

Deasupra noastră două presuri

Pe-o ramură se giugiulesc,

Și-n aer de plutesc miresme,

E că și florile iubesc...

Figura ți se luminează,

Și ochii galeși ți s-aprind

Ce gând îți tremură pe buze

De mă privești așa, zâmbind?...

Acum ieși, tinere, la tablă

Și spune-ne ce-ai înțeles!

Tresar... mă-ntreb unde mă aflu...

Școlarii îmi fac semn să ies.

În hohotul de râs al clasei

Privesc în juru-mi sastisit

Uitați-vă la el, și-l plângeți...

Nenorocitul... a dormit!

   Uluit, zăpăcit.