În munți, în codri 'ntunecați, 

Unde robit, de-atîta vreme, 

Un uriaș în lanțuri geme, 

Au mers și preoți, și soldați, 

Și nimeni n'a putut răsbate 

Să'i duc'o rază de dreptate! 

Pe-acolo drumurile 's pline 

De cruci, de ruguri, de morminte. 

Tot codru'i plin de jertfe sfinte, 

Și'n freamătu'i auzi suspine.

Dar cată dinspre răsărit, 

Ca 'n basme se ivește-o zînă, 

Si ochii ei aduc lumină 

Eroului batjocorit. 

Pășește sveltă, zîmbitoare, 

Și 'n loc de armă poart'o floare. 

El, printre gene dese, grele, 

Ca 'n somn privirile 'și strecoară — 

Ce cauți, gingașă fecioară, 

În preajma suferinții mele? 

Ea, surîzîndu'i galeș, blînd, 

Întinde mîna'i delicată, 

Atinge lanțul... și de-o dată 

S'aud verigile căzînd, 

Și robul se ridică domn: 

El pare-un leu trezit din somn.

„Mîntuitoareo, cine ești?...”

„Sunt fiica ta... Tu ai strigat, 

Și glasul tău a răsunat 

În plaiurile romanești!”