Alţi prieteni

GlSCA ERA OBOSIT ŞI DECEPŢiOnat, dar el îşi făcuse datoria, trebuia să mi-o fac şi eu. Nu ni se dau comenzi, foarte bine, comenzile trebuiau făcute

: pe gustul comanditarului, noi puteam lucra după gustul nostru…

Mi-am adus o ladă de pământ şi mi-am cumpărat câţiva saci de ghips. Am început să lucrez şi mă simţeam bine.

Doctorul Egon mi-a cumpărat încă o sculptură, un cap de fată lucrat mai demult. Zicea că el o să-mi mai cumpere, dar nu era un medic bogat… Avea o locuinţă modestă, un salonaş şi un cabinet, multe albume de artă şi chiar o colecţie personală cu desene de copii. Mi-a spus că mă pot duce la el chiar când nu e acasă, să văd albumele. Aşa înţelegea el prietenia, să nu ai nimic numai pentru tine. Trăia singur, deşi avea o soţie. Ea stătea însă în altă parte; nu înţelegeam o astfel de căsătorie, dar nu-i puneam întrebări. Când i-am spus că vreau să fac o expoziţie, părea încântat; zicea să nu mă obosesc prea tare, să mănânc şi să dorm, să nu mă îmbolnăvesc.

— Nu vezi, în toată istoria nu este un sculptor mare care să fi murit înainte dp şaptezeci de ani, asta înseamnă că sculptura e o meserie care cere timp mai mult decât alte arte. Unde mai punem că dumneata vrei să şi scrii?!

N-ar fi nevoie, e de-ajuns o meserie, dar dacă nu poţi altfel… îmi găsisem un bun sfătuitor, un prieten care-l înlocuia pe Alexandru Pop. Doctorul îşi făcuse studiile la

Paris, călătorise prin toate oraşele mari din Europa, văzuse muzeele şi-mi vorbea despre operele văzute ca despre fiinţele vii. Nu era niciodată obosiţor. Când eram agitat, ştia să mă liniştească, nu ca medic, ca om. Îmi făcea un ceai şi-mi da doi biscuiţi, apoi aducea vorba despre cartea pe care o citea atunci, povestindu-mi conţinutul, întrebându-mă ce părere am eu. Uneori îmi arăta o reproducere şi mă ruga să-i fac un desen, o schiţă, nu punea nici o condiţie, însă îi făcea plăcere să mă vadă desenând… îl preocupa foarte mult Breughel, citise multe monografii şi m-a ajutat să-l înţeleg şi eu. Mi se părea curios că acest om atât de cult era şi religios. O dată l-am găsit făcându-şi rugăciunile ca toţi evreii, înfăşurându-şi un fel de curea pe mână.

— Am crescut aşa, mi-a spus el, înroşindu-se. Este şi în religie o parte bună, o morală care, dacă o simţi, îţi poate fi de folos, totul e să ştii da la o parte ceea ce e exagerat şi fals în religie. Şi religia creştină are părţi bune.

Sinceritatea lui mi-a plăcut.

De câte ori făceam o sculptură nouă, venea s-o vadă şi se bucura.

— E multă simţire în ea, spunea mereu, multă suferinţă, poate eşti prea obosit… Dormi destul?

De curând venise la Cluj Emil Giurgiuca; venea din

Munţii Apuseni, din Brad, unde a stat câţiva ani profesor şi a tipărit acolo o revistă curată şi sprintenă ca o privighetoare, intitulată Abecedar. L-am întâlnit într-una din zilele acelui sfârşit de iarnă; era cu Pavel Dan. Poetul şi prozatorul. Văzuţi împreună păreau doi apostoli tineri, ale căror cuvinte se îmbinau ca într-o citanie. Giurgiuca – înalt, osos, cu obrajii supţi, palid, cu fruntea ridicată, cu bărbia întoarsă, ca în portretul lui Erasmus – avea ceva din gravitatea caldă a misionarilor. Pavel Dan era mai scund, păşea rar, încet, parcă umbla în urma plugului. Prietenii îi spuneau Păvăluc. Talentul lui mare încă nu era cunoscut, publicase o nuvelă sau două în revista Gând românesc, condusă de Ion Chinezu, iar acum făcea parte din comitetul de redacţie al revistei Pagini literare. Nu l-am mai văzut de-atunci, iar ceva mai târziu aveam să plec din ţară, şi la întoarcere nu l-am mai găsit.

Murise prea tânăr, dar plecând din viaţă a lăsat o carte nemuritoare.

Cu Giurgiuca m-am împrietenit, şi prietenia noastră avea să crească an de an. Venea prin atelier şi privea îndelung lucrările. Din întrebările pe care le punea se iscau discuţii. Era mai cumpănit decât ceilalţi prieteni. Avea o judecată mai aşezată şi un mare respect pentru poezie ca şi pentru arte, dar mai presus te cucerea felul lui onest de a fi. Simţeam cât de cinstit e şi mă emoţiona dorinţa lui de a căuta cuvinte ce nu dor, cuvintele care spun totul fără să înţepe. Murise prietenul lui cel mai bun, poetul

George Boldea, cu care scosese îa Brad revista Abecedar, iar Giurgiuca îşi luase sarcina, grea pe-atunci, de a-i tipări poeziile. Se gândea că ar trebui să-i punem şi o piatră la mormânt, şi despre toate astea îmi vorbea cu mare căldură, făeindu-mă părtaş într-o prietenie fără asemănare. Am desenat nişte proiecte pentru piatra lui Boldea, ilustrând un vers al său: „Ce palid intră soarele-n pământ!” Era palid soarele şi trist ca destinul poetului…

Cu marea lui stăruinţă, Giurgiuca a găsit bani pentru un bloc de granit şi un editor pentru versuri.

Mutat la Sighişoara ca profesor, a cunoscut acolo pe un librar, care avea şi o mică tipografie, şi l-a convins să facă o editură de poezie şi proză. Aşaa luat fiinţă editura

Miron Neagu din Sighişoara, unde s-au tipărit câteva cărţi, care alături de revistele literare câte erau atunci au îmbogăţit literatura din Ardeal.

Mi-aduc aminte că în timpul acela întâlnirile cu Giurgiuca mă linişteau. Cu el nu puteai vorbi decât aşezat. Nu-i plăcuse revista Herald în întregime, zicea că nu găsisem tonul potrivit unei reviste de larg ecou, dar zicea că intenţiile erau bune.

Publica şi el la revista Gândul românesc, condusă de profesorul Ion Chinezu, om foarte prietenos. Îl puteai întâlni pe străzile Clujului alergând între ore, de la liceu la tipografie, ţinând subsuoară o geantă ponosită, doldora de cărţi şi manuscrise. Era grăbit, totuşi se oprea.

— Sunt grăbit. Ce faci? Mă bucur că te văd.

Nu aştepta răspunsul şi nu-ţi lăsa mâna, ca şi când ar fi aşteptat de mult această întâlnire, dar îi părea rău că ai picat într-un ceas nepotrivit să-i tai drumul spre tipografie, unde îl aştepta paginatorul.

— Mă bucur că te văd. Apropo, nu ai ceva publicabil? O nuvelă mi-ar trebui. Nu avem prozatori, domnule!

E o reală criză de proză, toţi îmi dau poezii! Se înclina tainic, cu zâmbetul unui om care ştie el ce ştie, uneori cu o încruntare din sprâncene. Îmi dau poezii proaste, domnul e! Nimeni nu aduce un eseu în care să pună o problemă, şi ne lipsesc criticii i Auzi, domnule Vlasiu? Ne lipsesc criticii şi, ce să mai lungesc vorba, ne lipsesc cărţi bune! Dar să lăsăm asta, spune-mi, ce lucrezi? îmi pare foarte rău că sunt grăbit, îmi face plăcere când întâlnesc artişti, am să vin să-ţi văd atelierul, îmi amintesc expoziţia…

Vorbea fără întrerupere, până când îl saluta cineva, şi atunci te lăsa în drum.

— Scuză-mă, te rog, numai un moment, să-i spun două vorbe.

Mă opream şi aşteptam, însă el uita de mine şi se tot ducea. Îmi vedeam de ale mele, însă a doua sau a treia zi îl întâlneam din nou şi era la fel de grăbit. Era grăbit şi nervos pentru că nu ajungea niciodată la timp nicăieri.

De vină eram noi ăştia care-i tăiam cărările şi astfel revista îşi întârzia apariţia cu două-trei săptămâni, spre supărarea Asociaţiunii Astra, care-i încredinţase conducerea.

— Când apare revista, domnule profesor? îl întrebam.

Se oprea, iscodindu-te, parcă-ar fi vrut să ştie dacă poţi fi destul de discret pentru a-ţi încredinţa o taină; te lua de braţ şi spunea în şoaptă:

— Să mă bată Dumnezeu, că nici eu nu mai ştiu. N-ai cu cine, domnule! Fiecare manuscris trebuie puricat. N-au nici coadă, nici cap, nu ştii ce să tai şi ce să laşi. Mi s-a făcut lehamite de literatură şi mai am încurcături şi cu belferii ăştia. (Belferii erau membrii asociaţiei.) Dă-mi, domnule, un manuscris! Dă-mi ceva, o nuvelă, o critică plastică, dă-mi ce vrei, omule, numai dă-mi, nu înţelegi că…

N-ajungea să-mi spună ce trebuie să înţeleg, trccea pe lângă noi cineva şi-mi întindea mâna:

— Scuză-mă, te rog, numai un moment…

Te lăsa în. Drum, dar despărţindu-te de el te urmărea un sentiment bun, pe care Ion Chinezu cel grăbit şi veşnic neliniştit ţi-l da ţie. El ştie cum… îi dădusem câteva manuscrise, pe care îl rugasem să e pieptene puţin; le-a dat drumul cum erau, schimbând pe ici pe colo câte-o virgulă. Avea multă îngăduinţă faţă de tinereţea mea, şi mă înşelam ori nu, dar eu credeam că îngăduinţa lui pornea din prietenie. Când vedeam sub tipar nălucirile mele, mă prindea grija. Aş fi vrut să fie scrise mai altfel şi nu-mi puteam da seama ce le lipsea.

Ion Chinezu era dornic să strângă mâna oricui, în căutarea celui care avea să-i dea o nuvelă bună ori o poezie, să le tipărească, să nu se piardă. Iată de ce nu mă supăram când mă lăsa în stradă, era necăjit că nu-şi poate face datoria cum îl îndemna inima din pricina „belferilor” şi a afurisitelor de ore de la liceu, care trebuiau şi acelea făcute, să înveţe copiii să ştie citi şi scrie.

Când vedeam revista în vitrină, cu o copertă galbenă, cu litere mari, negre, eu îl vedeam pe Ion Chinezu, pe

Ionică cel veşnic grăbit, şi aşteptam să-l întâlnesc. Mă chema acasă, să stăm de vorbă mai pe îndelete, cum sta şi cu Pavel Dan, cu Emil Giurgiuca şi cu toţi cei ce simţeau că în graba lui pulsa ceva din suflul nou al vieţii din

Ardeal, care după mulţi ani de robie se trezea, căutându-şi drumurile.