Satul

NOUTATEA VIEŢII MELE DIN ACEL timp este că ajunsesem să pot distinge oamenii, să-i văd altfel decât cu ochii. Şi încă una: nu mă mai chinuia gândul întoarcerii pentru totdeauna în sat. Mă simţeam la

Cluj ca omul care s-a mutat pentru totdeauna în altă casă.

Până nu demult, casa mea era acolo în sat. Oraşul era un fel de Americă spre care plecam să-mi încerc norocul, şi mă întorceam de fiecare dată cu buzele fripte. Acum era altfel. Nu numai că aveam prieteni, dar erau mulţi pe care eu nu-i cunoşteam, iar ei mă cunoşteau pe mine. Într-o zi, doi studenţi pe lângă, care am trecut m-au privit lung şi l-am auzit pe unul spunând:

— Asta e sculptorul Vlasiu!

Cuvintele lui mi-au fost mai preţioase decât poate fi un buletin de populaţie; de atestau fără echivoc prezenţa mea în oraş. Pentru ei, pentru aceşti doi studenţi, merita să fac încă o expoziţie, să nu creadă că s-au înşelat. Bunăcredinţa nu trebuie înşelată, fiindcă nimic nu e mai de preţ omului decât încrederea.

Erau zile când mi se părea că străzile şi casele îmi surâdeau ca unui cunoscut. Numai când ridicam ochii spre cer îmi aminteam despre sat, dar el era departe, dacă n-aş fi ştiut că e lângă Mureş, nu i-aş mai fi ghicit geografia. LI vedeam în închipuire mişcându-se când pe un orizont, când pe altul ca pe ceva viu, o fiinţă cu care puteai vorbi. Uneori îmi făcea mustrări. Mă întreba de ce-am plecat, ce rost avea viaţa mea la oraş, ce bine mare găsisem ca să-l uit? „Dac-aş fi rămas în sat, n-aş fi ajuns sculptor, răspundeam.” „Ce prostie, ca şi când sculptura s-ar fi născut la oraş; ai uitat de unde eşti? Păi, noi ogrenii şi lechinţenii sculptăm de mii de ani!” „Da, stâlpl şi porţi, şi cruci care putrezesc sub ochii voştri. Eu vreau să fac monumente de bronz! De marmură! Sculptura e puterea omului peste veacuri. Ce ştiţi voi?!”

Tăceau ogrenii şi lechinţenii. Câteva clipe eram triumfător. Era bine la oraş. Satul se pitea pe sub sălcii, mormăia, se îngâna cu apele Mureşului. Păşeam după el prin spaţiu. Nu eram om, eram un uriaş, iar satul o vietate măruntă. „Vine o zi când voi ogrenii, lechinţenii o să înţelegeţi că nu pierd vremea în zadar. E drept, acum sunt chinuit (îmi lipsesc multe), m-aş simţi mai bine pe marginea Mureşului, sufletul meu lăcrimează, mi-e dor de voi., vă văd de departe, parcă sunt de faţă, dar, la urma urmei, n-am plecat de bunăvoie, ce, voi nu ştiţi? Rămăsesem singur, copil de zece ani, orfan de război, aţi uitat? Nu mă mir. Voi nu vedeţi mai departe de buza satului. Trăiţi în urmă cu o mie de ani! E îngrozitor, aş striga, şi nu m-aude nimeni. Nu mă mai mustraţi, trebuie să uit. Vreau să nu mai fiu sentimental. Curge Mureşul, şi eu nu-l văd, trec primăverile, cu merii înfloriţi, verile cu Continitul şi cu pădurea, toamnele, iernile cu zăpezi, iar eu stau între patru pereţi, aici, cu lutul, cu piatra aduse în casă. Am descoperit altă lume, şi lumea asta mă primeşte. Citesc cărţi şi descopăr lumea nemărginită, auziţi, mă lechinţenilor, ogrenilor, sunt două lumi: a satului şi a oraşului, e o prăpastie mare între de, şi eu am trecut prăpastia.

Vine o zi când voi o să înţelegeţi. Nu v-am uitat, dar nu pot face nimic pentru voi. Încă nu, dar vine o vreme…

Aş vrea să astup prăpastia dintre sat şi oraş, dar e mare.

prea mare, trebuie să mai aşteptaţi.44 „Am mai auzit noi vorbe de-astea, ai să uiţi! Pe noi ne-a uitat şi Dumnezeu…44

Se părea că lechinţenii şi ogrenii nu mai ascultau. Trăgeau îndesat cu coasele, păşeau în urma plugului, mormăind.

Asta aşa era. Îşi trimiteau copii prin şcoli şi unii ajungeau domni mari, apoi le era ruşine de cojoc şi opinci. Îi lăsam acolo la plug şi porneam pe sub malul Mureşului.

Prin pietriş era plin de cioburi preistorice. Mureşul rupea malurile, deasupra cărora cândva, demult, mai înainte de venirea slavilor, fusese matca satului. Lechinţenii au uitat, acum satul s-a tras înspre câmpie, a trebuit să vină arheologii să sape, să pună ciob lângă ciob, să adune blide şi castroane, din profilul cărora să citească istoria… „He-he, lechinţenilor, nu ştiţi nimic decât coasa şi plugul. Cioburile despre care voi credeţi că sunt de pe vremea uriaşilor sunt făcute tot de lechinţeni, de alţi lechinţeni, voi nici oale nu mai ştiţi să faceţi şi – de ce să nu vă spun? – nici cruci frumoase, iar stâlpii, ce să zic? Stâlpii pe care-i faceţi voi sunt nişte rezemători, şi atâta tot.”

Vorbele astea nu le plac lechinţenilor, dar eu vorbesc, m-am încălzit, nu pot să mă opresc, mă las dus de de şi tot culeg cioburi, în care încerc să ghicesc forma vaselor şi timpul în care au fost făcute… L-am citit pe Pârvan, revista Dacia a închinat Lechinţei un număr. Lechinţa nu e un sat oarecare, e o vatră ale cărei începuturi se pierd în negura vremurilor. Îngrozitor! De mii de ani se nasc lechinţeni şi mor neştiuţi de nimeni. Mii şi sute de lechinţeni zac îngropaţi în malul ăsta de sub care eu culeg cioburi. Atât a mai rămas. Nişte cioburi şi nişte râşniţe de piatră, scoase şi acelea de Mureş, în revărsare. Cioburi roşii, netede, din epoca. Romană. Parc-au fost făcute ieri; atâta, că sunt sparte, dar forma vasului nu e greu de ghicit.

Altele sunt brune, cu un smalţ subţire, altele negre, arse de fum; acestea sunt şi mai vechi. Unele au ornamente în spirală, parcă e Mureşul, cum curge el şerpuind… îmi aduc aminte că eu, care m-am scăldat atâţia ani în Mureş, nu i-am făcut chipul în niciun. Fel. Aş fi putut scrie o poezie, dar n-am scris-o. Lechinţenii îl cântă în doine şi în strigături. Nu mai ştiu să facă oale, nici stâlpi frumoşi, dar ştiu cânta. Era mai ales unul Simion al lui Scridon, un flăcău albineţ, mic de statură, îndesat şi cu ochi albaştri.

Când pornea el în lungul satului cântând, li se oprea fetelor inima în loc. Se ducea Simion la mândra lui şi-o cânta să audă satul întreg, să ştie că e drăguţa lui. Într-o zi l-au omorât Vlăsăştii… păcat, mare păcat! Sunt înrăiţi lechinţenii, i-au înrăit necazurile, care se tot adună pe capul lor din veacuri, dar nu pot să~i uit, n-am să-i pot uita, nici nu vreau!… Auziţi, mă lechinţenilor, acum vă înţeleg mai bine, vă înţeleg, dar nu pot face nimic pentru voi… îmi aduceam aminte că mai aveam în Lechinţa vreo şase iugăre de pământ. Primisem nu demult o scrisoare de la Moşu, în care îmi făcea cunoscut că Valerie Vlas, care-l folosea, nu plătise dările de vreo trei ani şi-i spusese notarul că o să-mi scoată pământul la licitaţie. Puteau să-l scoată, eu eram prea departe de Lechinţa şi mă îndepărtam tot mai mult, mă cufundam în lume.

„Trebuie să te hotărăşti şi tu odată, scria Moşu, să ştii dacă mai ai de gând să te aşezi pe aici, ori rămâi pe acolo? Să ştim şi noi, că pământul se strică dacă nu-l grijeşte nimeni, şi io nu pot să mă mai duc prin Lechinţa, nu mă mai ajută picioarele să fac drumuri lungi, că-s bătrân.

Ar fi mai bine să te însori şi să te aşezi pe aici, să-ţi grijeşti singur pământul. Dacă nu vindeai casa, te puteai aşeza în Lechinţa; aşa, tu ştii ce-ai să faci, că io nu te mai pot ajuta în nici o formă…”

Da, nu mă mai putea ajuta, trebuia să mă ajut singur, cum oi şti, cu puterile mele, dar să mă duc să mă aşez la

Lechinţa? De asta nu mai putea fi vorba. Satul avea să rămână numai în amintire. Eu eram un cetăţean al Clujului, sculptor!

„Auzi, Moşule?! Ţi-am spus de atâtea ori: pământul am să-l vând. Ştiu că nu-ţi place, dar n-am încotro. Nici nu mai duc lipsă de el. Dacă nu l-am vândut până acum e numai pentru că n-am vrut să te îndurerez, dar dacă Valerie nu plăteşte dările, cine să le plătească? Trebuie vândut! Dac-ar fi la Ogra, l-ai lucra dumneata, Niculiţă ori

Nelu, l-aţi îngriji voi, şi dacă vreodată aş avea lipsă de el, cum îmi tot spui dumneata, l-aş găsi în bună stare.

Dumneata zici să mă însor şi să vin acolo. M-aş însura, dar nu găsesc o fată cu care să mă potrivesc, o tot caut, dar n-am găsit-o încă. Mai aştept. La vară poate am să viu la Ogra, că mi-e dor şi de dumneata, şi de Buna, de toţi mi-e dor, că nu v-am văzut de mult şi mă tot gândesc la voi, nu v-am uitat. Altfel, o duc bine; acum am o lefterie şi primesc tain lunar 1.700 de lei. Cam puţin, dar îmi ajunge, să n-aveţi grija mea. Spune-i Bunei că nu mai rabd de foame şi nici de frig. Să-i spui că leacuri de durere de mijloc nu sunt, că i-aş trimite. Să-şi pună făină încălzită şi să nu iasă în frig fără pieptar. Durerea de mijloc vine din ridicătură şi din răceală. Las-o să se mai odihnească…”

Cam aşa erau scrisorile Moşului, şi răspunsurile mele cam la fel. Pământ, boli, necazuri de tot felul şi sfaturi.

Scrisorile aveau însă şi un rost mai mare: să nu uit satul aşa cum era el, satul real, nu cel preistoric, găsit în cărţi, şi să mă bucur că, de. Bine, de rău, îmi găsisem un rost la oraş.

Nelu îmi scria altfel de poveşti. El se însurase, şi de-atunci nu mai avea zile bune cu Moşu. Neînţelegerile veneau tot din pricina pământului, pe care Moşu nu voia nici în ruptul capului să-l împartă îa copii. Asta era pricina, grozavă, de nedezlegat! II rugasem şi eu într-o scrisoare să facă părţile, să ştie fiecare ce are, iar el mi-a răspuns cu mare înţelepciune: „Dacă împărţesc pământul, murim cu toţii de foame, că pământu-i puţin şi copii îs mulţi, cinci şi cu, tine şase, că şi tu ai drept la parte, nu cade nici câte două jugăre la unul şi mă gândesc şi la aia, că, dac-oi împărţi pământul la copii, iar Dumnezeu încă n-o să-mi ieie zilele, m-or arunca de la o uşă la altă uşă şi m-or mânca păduchii de viu…”

Asta era o pricină care nici eu nu ştiam cum s-ar li putut descurca şi întârziam mereu cu răspunsul, iar când le scriam, nu-mi găseam cuvintele. Mă tot gândeam să mă duc la Ogra pe vreo săptămână, dar îmi intrase gândul expoziţiei în cap şi mi se părea că-mi fug zilele printre degete. „La vară, la vară, îmi ziceam, trebuie să mă duc la Ogra”, şi stam aşa în cumpănă între două lumi, a satului şi a oraşului, pe care tot încercam să le apropiu în mintea şi sufletul meu, şi nu reuşeam. Numai uneori, visând, mi se părea că satele, toate satele se alăturau cumva laolaltă şi se apropiau de oraş, legate de şosele largi şi pomi pe margini, iar pe aceste şosele treceau maşini şi tramvaie în sus şi-n jos, între Ogra şi Lechinţa, înspre toate satele, peste toate râurile, iar râurile aveau poduri monumentale de fier şi de piatră, iar pe aceste poduri erau.

statui de marmură, minunate… Dar ăsta era vis, şi nimic altceva. În stare de trezie înţelegeam că burghezia făcuse din sate un simplu hambar de cereale.