Aşa a fost să fie

MERGEAM TOT MAI DES ÎNSPRE gară. Erau acolo bodegi şi restaurante, pline de muncitori de la C. F. R. Mergeam singur sau cu Leon, care se simţea bine cu prietenii mei de la ateliere. Baciu trăia ascuns, dar întâlneam pe alţii şi ne simţeam bine cu ei. Scăpăm câtva timp de coşmarele noastre intelectuale. Veneau şi ei pe la atelierul meu, mai ales Dragnea şi Radu. Văzând că nu prea aveam dălţi destule, într-o zi Dragnea mi-a adus zece dălţi şi două ciocane de oţel, noi-nouţe, făcute frumos.

— Ţine, măi frate, nu-i păcat şi ruşine să n-ai scule, dna ai atâţia prieteni mecanici? Dălţile ţi le-am făcut eu cu Radu, iar ciocanele Gliga; mi-a spus să baţi cu de fără grijă, că-ţi aduce altele, când se tocesc. Dălţile sunt din oţel de arcuri, poţi ciopli cu de şi în cremene!

Dragnea avea aceeaşi vârstă ca şi mine, făcuse Şcoala de ucenici la C. F. R., era ceferist, născut, cum zicea el, şi-i plăcea meseria. Era copil de ţărani dintr-un sat de pe l'ângă Cluj, unde se ducea uneori, şi când se întorcea aducea câte-un caş sau slănină afumată, din care-mi da şi mie.

Zicea că slănina şi caşul sunt alimente de bază, care nu pot lipsi ciocănarilor.

Îmi povestea fel de fel de întâmplări din sat şi din ateliere şi-l ascultam ore întregi cum împletea în poveştile lui zicale şi proverbe.

— Îmi place când mă duc în sat, este joc, şi oamenii sunt veseli. Zic ţăranii că ar fi mai bine să fie tot duminică, zilele de lucru să le mânce cânii! îs sătui şi ei de corvoadă, ea şi noi, atâta doar, că au aer bun; aer şi apă bună din fântână şi zile multe! Nu-ţi vine să crezi: ei văd pământul drept, aşezat pe trei peşti, iar stelele sunt florile de pe cer. Chipurile, dincolo de de ar fi raiul, unde stă

Dumnezeu cu masa întinsă şi-i aşteaptă pe ei cu plăcinte.

Ţi se face roflă când îi auzi, dar îţi vine să şi râzi. Cred în farmece, în prorociri…

— Spune, spune! îl îndemnam eu.

— Auzi, îmi vine să rid singur când mă gândesc. Este la noi unu, un ţăran vânjos, harnic, dar destul de sărac; într-o noapte i-a furat cineva doi cârlani. Ştii ce-s cârlanii? Berbecuţi… Şi după ce-o văzut el că nu-i găseşte nicăieri, s-o plâns în dreapta, în stingă, şi i-o spus cineva

— Cine ştie cu cine-o fi vorbit? – că e într-un sat către

Arad unu care ghiceşte tot. Auzi tu, şi-o luat straiţa şi s-o aşternut la drum. Trei zile de drum, dar cu folos! Să vezi: i-o spus ghicitorul că i-o furat berbecii un om cu mustaţă, neagră de la a treia casă. Pesemne ghicitorul lucra cu telepatie, ce poţi să ştii, destul că ţăranul meu se întoarce acasă, se duce aţă la cel cu mustaţă şi-i pune mâna în piept. „Să-mi dai cârlanii!” „Ce cârlani să-ţi dau, mă, răspunde ăla, ai visat?” „Am visat n-am visat să-mi dai cârlanii altfel fac moarte de om!” Moarte n-a făcut, dar l-o bătut măr, iar ăla cu mustaţă i-o făcut proces, şi în procesul ăsta şi-o pierdut şi vaca. Dar asta nu-i nimic; din vorbă în vorbă, cu timpul o ieşit la iveală hoţul berbecilor. Era unul dintr-un sat vecin, căruia, ieşindu-i cârlanii în faţă, i-o mânat înainte şi dus o fost. Nu-ţi vine să râzi?

Dar povestea nu s-o oprit aici. După ce şi-o găsit cârlanii, l-o pârât el pe ghicitor că de ce l-o păcălit. Şi de bună' seamă va trebui să-şi vândă cârlanii ca să plătească avocatul…

După ce-şi descărca Dragnea sacul cu poveştile din sat, începeau poveştile din atelier.

— Spune, îl îndemnam eu, spune ce se mai întâmplă la ateliere, cum merge lupta de clasă?

— Scopul nostru este să facem un sindicat unit, şi cred că vom reuşi. Să vii o dată la o întrunire, să-l auzi pe

Gliga vorbind. E o plăcere să-l auzi. Vin agenţi printre noi, ei cred că noi nu-i cunoaştem, fac pe deştepţii, dar noi îi cunoaştem. L-am căftănit pe unul într-o seară, de ne ţine minte… îl ascultam povestind şi treceau orele fără să simţim, ne apuca noaptea şi uneori îl conduceam până înspre gară, unde ne întâlneam cu alţii. Erau pe acolo mai multe locuri de întâlnire ale ceferiştilor. Urmau altfel de poveşti, mai sentimentale.

Dragnea iubea o fată, o profesoară, care fiind „suspectă” îşi pierduse postul şi trăia din croitorie. Zicea el că se potriveau, le lipsea doar o cameră, fiindcă el sta împreună cu doi tovarăşi, iar ea în antreul unei surori, care o sfătuia să se lase de politică. Chiar el o atrăsese în mişcare şi zicea că este îndrăzneaţă. Le lipsea casa, dar, adăuga el: „… important este că noi ne potrivim, restul vine de la sine. M-am hotărât să fac economii. Trusoul şi l-a făcut ea singură, că are o mână de artistă. Ce vrei, ea nu are numai ac, are şi cultură…14

Totuşi, n-aveau să se căsătorească. Valul politic, prigoana tot mai îndrăcită aveau să-i despartă. Mutaţi dintr-un atelier în altul, din oraş în oraş, din închisoare în închisoare, cu timpul dragostea lor avea să se destrame, fiindcă, aşa cum îmi spusese mai târziu, prea a fost frumoasă.

Scorobete, când vorbea despre iubita lui, îi înotau ochii în lacrimi şi tot sugea o lărnâie, nepăsător la glumele celorlalţi.

— Se teme că moare, zicea Gliga, dar el o să trăiască mai mult ca noi, fiindcă suge lămâi; nu bea păli neă, să-l tai!

Într-adevăr, ducând o viaţă cumpătată, Scorobete s-a însănătoşit. Mai trăieşte şi azi şi arată destul de bine.

'Atâta doar, că nu mai cântă la flaut.

Se întâmpla uneori ca Gliga să împingă glumele prea departe, şi-atunci Scorobete plângea de-a binelea, zicând că pe ei nu-l înţelege nimeni, că nimeni nu ştie ce e în sufletul lui.

Gliga râdea şi Scorobete plângea, aşa era Gliga: râdea de oricine, chiar şi de el râdea, zicând că l-a făcut mamă-sa cu gura strâmbă şi pocit ca să nu-l placă fetele frumoase, că pe cele urâte nu putea el să le placă…

Nici el nu se însurase, deşi Magda, dragostea lui cea mare, divorţase, dar zicea că el nu vrea să ia ce-au lăsat alţii că el n-are de gând să se însoare pentru o săptămână, ci pentru vecie, iar Magda se nărăvise la divorţ

Când da cu ochii de mine, striga de departe:

— Vine magicianul!

Se gândea la expoziţa de ritmuri, pe care n-o uitase.

Dacă era şi Radu de faţă, vorbeam mai puţin; începea din senin să cânte şi cântam şi noi după el. Cântam doine şi de multe ori ne prindea ziua horind. Atunci uitam cu totul de frământările mele, iar când mă întorceam în atelier mi se părea că vin din altă lume, de undeva de departe tare, şi, privindu-mi lucrările, nu înţelegeam la ce pot fi bune. Nu cumva apucasem pe un drum cu totul greşit, un drum care nu ducea nicăieri? Cu această întrebare intram din nou în lumea mea, necăjit că nu le puteam apropia cumva. Cât eram împreună cu ei, scăpăm de sentimentul greu al izolării în care trăiam, uitam chiar că eram sculptor, uitau şi ei şi ne simţeam ca pe vremuri, când eram tâmplar. Despărţindu-ne, ei se duceau spre depou, unde erau atelierele, iar eu apucam spre centrul oraşului.

— Ce-ţi pasă ţie, striga Gliga după mine, tu ajungi acasă şi te culci, ori faci magie. Râdea tare, apoi continua:

Noi la robotă! Tui feştania şi colacul ei de lume!

Aş fi vrut să-i pot convinge că şi meseria mea era bună la ceva; se încingeau discuţii şi încercam să înţeleg cum vedeau ei rostul sculpturii. Le spuneam că o sculptură e mai mult decât un film şi chiar mai mult decât o carte, fiindcă o vezi dintr-o dată, şi o ţii minte toată viaţa, dacă e bine făcută, că în sculptură chipul omului rămâne veşnic. Căutam să-i atrag în discuţii şi uneori mă ascultau cu mare atenţie, dar nu mult. Gliga începea cu glumele.

Zicea că, de-ar fi fost el sculptor, ar fi făcut o magie mare, înaltă ca un turn, să se cutremure universul de frică.

— Taci, mă gură slabă! îl repezea Dragnea. Ascultă, că eşti prost! Gluma îşi are şi ea locul ei.

Scorobete se asocia şi el cu Dragnea, iar Gliga trebuia să asculte smerit – cât putea el.

Dragnea era sincer înclinat să înţeleagă sculptura – când venea la mine, în timp ce vorbea, ochii îi fugeau mereu spre lucrări. O dată, a spus:

— Mi se pare că nu suntem singuri, uite cum ne priveşte ăla din colţ! Cred că asta înţelegi tu prin expresie: să privească din toate părţile. De ce nu faci şi una care să râdă?

Scorobete zicea mereu să le netezesc cn glaspapir. El întrevedea sensul decorativ al sculpturii, numai lui Radu îi plăceau cum erau; ar fi vrut să-l sculptez şi pe el, însă când l-am sculptat, s-a trezit în el spiritul critic. Zicea că nu se recunoaşte, că l-am făcut prea încruntat, cu buze prea groase. Avea dreptate, nu ştiam să fac un bun portret, voiam să interpretez, dar nu puteam ritma formele consecvent, nu le puteam echilibra organic. Accentul cădea când, pe expresie, când pe formă, exterior, alte dăţi mă încurcam şi mai tare: vuind să exprim un conţinut complex, apropiam tristeţea de veselie, revolta de linişte, contraste pe care neputându-le împleti armonios ajungeam uneori la efecte groteşti.

Însă chiar aşa, cu ocol, cu nepricepere, tot ce-mi spuneau ei avea ecou asupra mea. Când le plăcea vreo sculptură, eram bucuros. În felul acesta, prietenia noastră începea să aibă altă bază decât aceea că fusesem tâmplar la un loc cu ei, în ateliere. „Nu se poate să trăieşti între oameni, îmi ziceam mereu, şi să nu fie între tine şi ei o legătură, ceva care să-i bucure, să te simtă că şi tu eşti om ca şi ei, că mi eşti străin nici de sufletul, nici de viaţa lor…”

În felul acesta, printre glume şi fel de fel de povesti, ei îmi dădeau nu numai un imbold, dar şi o conduită care-mi lipsea, şi mă gândeam cu dragoste la ei, cu aceeaşi dragoste ca şi la ogrenii şi leehinţenii mei, dar fără nostalgie, fiindcă pe ei îi puteam vedea mereu, ca şi pe ceilalţi prieteni. Mai mult: când eram împreună, nu mă simţeam izolat cum mă simţeam împreună cu prietenii intelectuali, fiindcă ceferiştii erau mulţi, iar noi eram puţini, câţiva într-o Cameră, ca nişte păsări într-o colivie. Uitau şi ei, şi eu că nu eram din aceeaşi lume, numai uneori, când ne despărţeam, ne aduceam aminte şi ni se părea cumva nepotrivit şi chiar ciudat. O clipă poate mă invidiau (fiindcă eu puteam dormi), nu-mi simţeau tristeţea şi nici eu nu le-o puteam spune. Mă admirau că eu avusesem curajul să plec şi să înfrunt viaţa de unul singur.

O înfruntam că nu se putea altfel, nu mai puteam da înapoi. Nici în sat, nici în ateliere, întoarcerea nu mai era cu putinţă, chiar dacă aş fi vrut, fiindcă îmi crescuseră nişte aripi care mă duceau spre altă lume…

Şi totdeauna când mă despărţeam de ei îmi treceau astfel de gânduri prin minte şi ziceam că aşa a fost s fie!

Povara visului

GlSCA a trebuit sa se mute, fiindcă părinţii lui Andrei au închiriat casa, lăsându-i numai o cameră. Andrei, ridicând din umeri, s-a scuzat, spunând că şi el este, într-un fel, un tolerat al familiei sale, apoi Gâsca şi-a găsit o cameră mică undeva înspre marginea oraşului. Îi găseam acolo cu obrajii aprinşi de trudă şi nesomn. Pe pereţi, pe pat, pe duşumele erau cartoane şi pânze pictate. Luase hotărârea să deschidă o expoziţie, şi acum încerca să facă o alegere.

— Hai, Ioane! Bine c-ai venit, ţuca-te-aş! Ajută-mă, că nu mai ştiu ce-i de capul meu. Ce să arunc, ce să opresc, că n-ai ce alege; îmi vine să le pui pe foc şi să-mi iau lumea-n cap!

L-am sfătuit să nu arunce nimic, fiindcă expoziţia unui tânăr nu poate fi altceva decât un prilej de confruntare.

Aşa credeam eu. Ai făcut ceva, cât te-au ajutat puterile, cu sufletul şi cu inima ta. E bine, nu e bine, de unde să ştii?

Trebuie să te confrunţi cu oamenii.

Coroiu i-a scris o prefaţă pentru catalog, cu aluzii ironice la neînţelegerea publicului. Expoziţia s-a deschis în sala Prefecturii, sala de la etaj, eu lumină destulă, bine încălzită. La vernisaj au fost mai mulţi tineri intelectuali.

Au venit şi cei de la Pagini literare, Neagoe, Alecu şi

Lila. Tamara avea catedră la Oradea, venea rar la Cluj, n-o văzusem de mult.

— Eşti un pictor mare, i-a spus lui Gâscă, de ce nu-ţi schimbi numele? Ai tablouri atât de frumoase şi de sensibile, încât ai putea să te numeşti Eugen Lebădă!

Gâsca avea simţul umorului, în alte împrejurări l-ar fi amuzat propunerea, acum însă era solemn şi n-a spus decât atât:

— Gâscă mă cheamă, apoi s-a depărtat.

— Oare nu l-am jignit? mă întrebă Tamara.

— Nu ştiu, am răspuns, nici nu-mi puteam da seama, fiindcă Gâscă se schimbase, nu-l mai văzusem niciodată atât de grav.

Când era student, glumele pe socoteala numelui său erau la ordinea zilei, el nu se supăra, le încuraja chiar, inventând altele. Poate nici acum nu se supărase, dar n-avea poftă să glumească, şi-i sta bine. Un vernisaj trebuie să aibă o ţinută, aceeaşi pe care o au lucrările expozantului, iar lucrările lui Gâscă, chiar dacă nu erau solemne, aveau o înfiorare gravă. Culorile luminiscente, cu irizări de albastru şi griuri fine, dădeau atmosferei o vrajă poetică. Vizitatorii treceau prin faţa lucrărilor cu interes vizibil, se opreau, plecau, reveneau, cu alte cuvinte erau surprinşi, asta se simţea. Unii citeau prefaţa din catalog, alţii comentau. Beneş, Neagoe şi Alecu, toţi trei înalţi, discutau foarte aprins în contradictoriu. Neagoe zicea că pictura lui Gâscă avea ceva din umorul lui

Jeronimus Bosch. Neagoe apela totdeauna la un exemplu istoric care se potrivea ca nuca-n perete. Alecu era mai sensibil, dar se exprima greu, în schimb Beneş vorbea ca un magister; analiza paleta, ritmurile compoziţionale, apropiindu-se şi depărtându-se de lucrări, gesticulând larg şi vorbind ceva mai tare decât se obişnuieşte în public.

Tamara cu Paul, cu pictorul Szolnay (venise şi el, deşi era cam bolnav) făceau alt grup, a cărui conversaţie era dominată de Tamara. Szolnay era de felul lui mai reţinut, mai ales despre artă vorbea cu discreţie şi avea totdeauna un surâs cald care-i învăluia întreg obrazul. Paul era mai tăcut ca de obicei, o lăsa pe Tamara să vorbească, poate fiindcă între timp se căsătorise cu ea. O căsătorie care n-avea să împlinească anul, dar deocamdată nimeni nu putea şti, eu credeam chiar că se potriveau. Amândoi erau

Înclinaţi spre aventură şi originalitate, erau cerebrali şi voluntari, cu aspiraţii intelectuale care-i apropiau. Iubeau muzica, poezia şi sfidau deschis convenţiile. Mai era acolo şi doctorul Eg'on, care venise cu Erna. Erau apoi diferiţi cunoscuţi de-arlui Gâscă, destul de mulţi, era Romi, vărul lui minunat, pe faţa căruia se ghicea o admiraţie blajină, aş zice chiar o fericire, o fericire blajină, părintească. Romi îl ştia pe Gâscă de mic, după ce rămăsese orfan. Crescuse la ei, cunoştea pasiunea lui pentru pictură, cât şi greutăţile întâmpinate. Nu-l critica niciodată, nici sfaturi nu-i da, avea încredere în el, fiindcă ştia ce suflet frumos are. Privea şi el tablourile, dar nu ca pe nişte obiecte, ci cum ai privi o grădină care a înflorit peste noapte. Pe Romi nu-l cunoşteau vizitatorii, dar el surâdea şi din când în când îl urmărea cu privirea pe Genucu, învăluitor, bucuros că-l vede înconjurat de admiratori şi

Împăcat în sine că venise acest moment.

Se aflau de faţă şi doi colegi de la Academie, prieteni buni ai lui Gâscă, Ion Gavrilă şi Costică Băltaru. Îl ajutaseră să-şi facă ramele şi se ţineau pe aproape de Gâscă, lnsoţindu-l ca doi asistenţi, bucuroşi în sinea lor că sunt prietenii expozantului. Amândoi erau angajaţi ca desenatori la Muzeul etnografic încă de când fuseseră studenţi, titlu care le da un prestigiu deosebit în academie, fiindcă aveau bani; nu mulţi, dar din cât aveau ne dădeau şi nouă, sărindu-ne în ajutor când eram la strâmtoare. Gavrilă avea aparat de fotografiat şi ne fotografia lucrările.

Băltaru avea o cameră spaţioasă, în care de multe ori am dormit şi eu, când, nemaiputând plăti chiria, mă da gazda afară. Nu era singur niciodată şi mergea atât de departe cu bunătatea lui, încât ne mai şi hrănea. Cumpăra pâne, eahăr şi ceai. Când deschidea uşa, îl înconjuram cu strigăte de veselie, şi el râdea fericit. Dintre absolvenţii academiei nu mai erau în Cluj decât el şi sculptorul Szervâtiusz. Era şi el de faţă. Subţirel, firav, cu ochi mici, albaştri şi cu o mustăcioară incoloră, părea o fecioară travestită.

Dintre profesorii noştri era acolo doar Anastase Demian; el nu plecase cu academia la Timişoara, fiindcă avea comenzi şi se putea descurca fără salariu. Era foarte apreciat ca ilustrator şi ca pictor de biserici, iar ca om ştia să se facă iubit.

Ceva mai târziu a venit poetul Emil Isac; l-am înconjurat, însoţindu-l prin expoziţie. Gâscă l-a salutat înelinându-se, apoi i-a dat un catalog, pe care maestrul l-a luat şi-l ţinea în mână fără să-l privească. Nu avea timp, fiindcă începuse să vorbească. Zicea că Gâscă e simbolist. Se oprise în faţa unui tablou expresiv şi original ca idee: un.

peisaj cu cruci albastre, un fel de cimitir poetic, în mijlocul căruia era un nud rezemat de o cruce: o femeie a cărei nuditate vaporoasă avea o senzualitate lascivă, impresie care venea din culori estompate; ţi se părea că materia se destramă sub ochii tăi.

— Eşti un poet, îi spunea Emil Isac, un poet al culorilor, dac-ai fi la Paris, ai avea succes, dar burghezii din

Cluj n-au să te înţeleagă. Îl admiră pe Capidan şi pa Negoşanu. Dar să nu-ţi pară rău, trebuie să fii' mândru, fiindcă burghezii din Cluj nu înţeleg nici artele, nici poezia.

Emi Isac vorbea, ca întotdeauna, deschis, cred că i-ar fi făcut plăcere să fie auzit de ei, dar deocamdată burghezii lipseau şi nici n-aveau să vină. Pictorii la care se referise Emil Isac erau mai bătrâni. Pericle Capidan fusese profesor de desen la academia noastră şi făcea parte din gruparea Tinerimea artistică din Bucureşti. Picta buchete de flori şi ţărăncuţe în culori crude şi vindea întreaga expoziţie. Negoşanu făcea portrete asemănătoare, în culori terne. Amândoi aveau case proprii în rând cu burghezii, al căror gust II satisfăceau din plin.

Gâscă asculta fără să zică nimic, numai din când în când schiţa un surâs mic, din care se putea ghici că ştie cum stau lucrurile. Emil Isac mai făcea un pas şi se oprea în faţa altui tablou, dar nu-l mai privea cu atenţie, atras de plăcerea lui de a caracteriza.

— N-au cultură estetică, nu înţeleg rolul artelor în societate. Sunt deformaţi de profesionism, de sensul pecuniar al existenţei. Avocaţi, medici, ingineri, profesori universitari sunt cu duiumul în Cluj, dar într-o expoziţie nu-i întâlneşti. Cumpără copii după cărţi poştale de la magazinul de artizanat. Dacă ar înţelege talentul şi legile lui, s-ar schimba lucrurile. O expoziţie ca asta este un eveniment dintre cele mai rare, cum a fost şi expoziţia lui Jurcan şi a lui Vlasiu. Ar trebui să vi se dea comenzi, să vă puteţi dezvolta, dar berbecii ăştia n-au fost în stare să poarte nici grija Academiei de arte, fiindcă nu i-au înţeles rostul.

Vorbea fără întrerupere, apoi iar mai făcea un pas şi sărea la altă idee, dezvoltându-şi pledoaria, privind puţin peste capetele noastre, cum îi era felul, ridicând şi coborând vocea, parc-ar fi rostit un act de acuzare de la înălţimea unei tribune. Mai târziu, când a deschis catalogul, a văzut prefaţa semnată de Coroiu.

— Cine-i Coroiu, că n-am auzit de el.

— Un prieten de-al nostru, un poet, i-am spus eu*

— Nu-l cunosc, care e?

Coroiu plecase însă.

— Foarte bine că vă susţineţi unii pe alţii. Să fiţi solidari şi uniţi, tinereţea trebuie să-şi spună cuvântul deschis. Şi eu ţi-aş fi scris-o, totdeauna i-am susţinut pe tineri. Şi pe Lucian Blaga l-am susţinut, pe Demian şi pe

Catul Bogdan tot eu i-am ridicat în atenţia publică.

E drept, Emil Isac avea un entuziasm pe care nu şi-l ascundea, îndrăznea să spună tot ce credea şi~l întâlneai când nici nu te aşteptai, dar mulţi îl ocoleau; unii spuneau chiar că e nebun, mai ales cei care se simţeau vizaţi de critica lui.

— Pe mine mă ocolesc mulţi, fiindcă le este frică de mine, pentru că eu le spun în faţă că-s proşti şi răi. Nici voi nu trebuie să vă temeţi, poeţii şi artiştii au misiunea de a întreţine respectul pentru valorile spirituale ale omenirii.

Unora putea să le pară prea discursiv felul lui de a vorbi, însă vorbele lui aveau răsunet în inimile noastre.

E drept că protestul împotriva nesimţirii burgheze era un laitmotiv al său, un fel de a se răzbuna de izolarea în care era ţinut. I se dăduse o slujbă, mai mult o sinecură umilitoare, trăia destul de greu, sprijinindu-se moralmente de credinţa lui în poezie.

Leon venise cu unul dintre cei mai iubiţi actori de la teatru din vremea aceea, cu Titus Lapteş, care pe atunci se ocupa şi cu desenul. Era entuziasmat de lucrările lui

Gâscă, vorbea tare, zicând că, dac-ar avea bani, ar cumpăra jumătate din lucrări. Leon spunea şi el acelaşi lucru, nu era greu să-i crezi, eu ştiam însă că erau 'plini de datorii.

Aşa e le vernisajul tinerilor, vin câţiva prieteni, care aduc câţiva cunoscuţi, şi se face atmosferă. O clipă, eşti gata să crezi că ai succes şi de-acum încolo va fi mai uşor. Ai un moment de destindere, ţi se pare că munca ta a fost înţeleasă. Vernisajul ţine însă puţin şi trece, urmează zile în care te găseşti singur în expoziţie. Vine câte-un cetăţean şi te priveşte cu mirare. Ai vrea să-i spui că nu e totdeauna aşa, că tu, de fapt, nu eşti un om părăsit, dacă ar fi fost prezent la vernisaj ar fi văzut că nu eşti singur, dar el pleacă grăbit, ca şi când ar fi intrat din greşeală. Trebuie să duci singur povara visului tău.

Mai mergeam noi înspre seară şi-l găseam pe Genucu tot mai grav.

— Ai vândut ceva? îl întrebam.

El ne privea cu ochii mari, parcă n-ar fi înţeles întrebarea. Nu mai glumea, pe obraz i se aşternuse un aer de mirare, iar mie mi se părea că seamănă grozav cu pictura lui.

Am scris eu un articol în, ziarul Patria, dar fără ecou, apoi expoziţia s-a închis. După ce şi-a adunat lucrările, Gâscă dormita cât era ziulica de mare, sta cu pătura trasă pe bărbie şi, cum respira, se vedeau aburii. Era frig şi trist în cameră. Nu vânduse nici un tablou, ceea ce însemna că va trebui să trăiască mai departe din mila vărului său.

— Lasă, încercam eu să-l mângâi, expoziţia a fost fru- 'moasă.

— Nu e drept să trăim aşa şi nici nu se poate, a răspuns el, apoi a tăcut.

Înţelegeam mai mult din privirea lui fixă prin ce momente grele trecea, dar cu timpul avea să înţeleagă şi el că asta era o realitate care deocamdată nu se putee schimba.