„Aş juca, şi nu ştiu bine!”

DE LA POARTA MOŞULUI, DACA apuci în jos, treci pe lângă ţintirim, apoi uliţa coteşte la stânga, urmând şi ea cursul Mureşului. În dreapta şi-n stânga erau case mici acoperite cu paie. Prin partea asta, numai casa lui'Alexandru era acoperită cu ţiglă roşie. Chiar şura lui era tot cu ţiglă acoperită, cum aveau ungurii.

Trecuseră optsprezece ani de la Unire, însă românii din Ogra erau tot săraci. Locuiau în case moştenite. Mai schimbau ei un acoperiş, puneau o fereastră, o uşă nouă, făceau un coteţ, schimbau gardul de nuiele cu unul de scânduri, dar atât. E drept, puteau să-şi trimită şi ei copiii la şcoală, la meserii, puteau vorbi limba lor fără frică.

Groful nu mai avea putere asupra lor. Unii primiseră câteva iugăre de pământ. Aveau şcoala şi biserica lor.

Dacă n-ar fi duminici şi sărbători, să se mai odihnească oleacă, să mai cânte, să mai joace, să se veselească şi ei din când în qând, n-ar mai simţi că trăiesc. Aşa prăpădit cum e satul, în duminici şi sărbători se înfrumuseţează.

Oamenii stropesc cu apă şi mătură drumurile, apoi ies şi stau de vorbă pe laviţe ori pe butuci. Bătrânii moţăie la soare, copiii se joacă. Nu e prea lungă Uliţa. Dacă mai mergi puţin, se întoarce spre stânga şi se face un cot unde este o fântână cu o cumpănă de lemn. Acolo e mijlocul satului vechi. Locul ăsta l-au ales ogrenii să joace şi să petreacă. Pe lângă porţi sunt nişte laviţe şi nişte buşteni pe care sad muierile bătrâne. Fetele stau în picioare. E destul de mic locul, dar pentru ponturi şi pentru învârtit e de-ajuns; numai când se poartă nu-i destul locul; perechile trebuie să iasă pe drum, se duc înainte şi înapoi.

Mergeam cu Nelu, povestind, şi, cum ne apropiam, se-aud strigături, tot mai desluşite. Strigă unu:

Pe Mureş şi pe Câmpie

Nu-i fată să-mi placă mie!

— Ăştia nu mai ştiu alte strigături, zice Nelu. Asta-i de pe vremea Tatii. Nu mai sunt feciori ca altădată!

Am ajuns apoi repede şi am văzut că Nelu avea dreptate. Erau câţiva copilandri care ţopăiau. Unii aveau cămeşi de târg, iar la gât cravată. Fetele purtau rochii plisate, bluze şi chiar ciorapi de mătase. Una mai arătoasă mi se părea cunoscută. II întreb pe Nelu cine e, şi el îmi răspunde:

— Păi, n-o ştii? Măruţa, fata morarului! Asta se face învăţătoare. Vezi, asta ţi s-ar potrivi ţie de nevastă.

Îi răspund:

— Să ştii că mi se potriveşte. Vrei s-o cer?

— Tu glumeşti, da să ştii că n-ar fi rău, ui' cum se uită la tine!

O ştiam, dar n-o văzusem de mult. Slăbise puţin. Avea o paloare care-i făcea ochii mai negri, deşi erau căprui.

M-aş fi apropiat de ea, dar nu era potrivit. I-am făcut un semn cu mâna şi ea a râs.

— Tare-i plăcută! zice Nelu. Am întâlnit-o mai deunăzi, am uitat să-ţi spun. M-a întrebat dacă n-ai plecat.

Atunci a venit spre noi Oanea lui Ţarca, prietenul meu din copilărie, şi ne-a poftit să ne aşezăm pe butuc.

— N-ai vinit pe la mine. Iuănel, şi cât te-am aşteptat!

zice Oanea mustrător.

— Ba am fost şi nu te-am găsit, mă Oane, cum să nu?!

— Apăi, numai duminica mă poţi găsi, Iuănel, în zile de lucru suntem la hotar. Am auzit că iar ai lucrat ca mai demult. Ştii când ţi-am dus lucrurile la oraş, de-ai făcut expoziţie cu de?

Vorbim noi puţin, şi ne pomenim înconjuraţi de alţii.

Vine şi Iuăn Macarie, Iuăn al lui Pavel, Petrea Răzeşului, Liţa lui Mâr-Mâr, Onu lui Andronic şi alţii. Unii mai bătrâni ca noi, de vârsta lui Niculiţă, se apropie şi sunt bucuroşi de întâlnire. Şi eu mă bucur că-i văd. Scot pachetul cu ţigări şi-i poftesc. Unii iau, alţii nu.

— Domnişorule Iuănel, mă întreabă Iuăn Macarie, cum stăm cu politica?

Macarie e secretar la Primărie, la Iernut, „scriitor44.

Poartă pălărie diecească şi are ghete de box. S-a îngrăşat şi are obrajii albi, ca o nevastă ţinută la umbră.

— Rău de tot! Bine-ar fi să avem şi noi un deputat din Ogra! Te-aş trimite pe dumneata în Parlament.

— Aşa-aşa, bine zici, Iuănel! De ce să n-avem şi noi un deputat? Să vorbească în numele dreptăţii!

— Vere Iuănel, nu-i de noi, că suntem ţărani proşti, ai fi mai potrivit dumneata, că eşti învăţat, răspunde Macarie.

— Ba nu, zo, Iuănel, zice Oanea, dac-ai ajunge ministru, ce-ai face pentru ogreni?

— Pe tine te-aş face popă, mă Oane, că te plac nevestele.

Oanea răspunde râzând:

— Să cânt aleluia-n pustiu?

— Şi ce-ai mai face, domnişorule Iuănel? întreabă altul.

Unii îmi zic domnişor, alţii îmi zic pe nume, cum le vine. Pun întrebări cu toţii deodată, cum să le răspund la toţi? Schimb vorba, întrebându-i:

— Voi mai ştiţi juca? Staţi pe butuc ca bătrânii. Hai, trageţi un joc, mai bărbăteşte. Hai, că joc şi eu cu voi?

— Zo, Iuănel? Pontoleşti cu noi?

— Începeţi singuri, vin şi eu pe urmă.

Oanea nu mai aşteaptă. Strigă:

— Hei, ţigane! Acuma să zici una ca pentru bărbaţi, foc să iasă din strune! auzit-ai, mă? La e parte cu mucoşii!

Tinerii cu cravate se cam dau la o parte. Ei au jucat adineauri un vals. Acum începe jocul românesc.

— Hei, ţigane, foc să iasă din ceteră!

Începe ţiganul, râzând, rupe cântecul cu lăcomie. Cum să te rabzi pe butuc?! Sar şi ceilalţi şi, cât ai bate în palme, se-ncinge jocul.

Aş fi făcut şi eu un pont, dar le cam uitasem. Nu-i uşor să faci ponturi. Ponturile se învaţă greu. Sunt nişte sărituri în aer: te întorci la dreapta şi la stânga, baţi piciorul cu palma, ridici mânile în aer, ciocneşti călcâiele, pocneşti din degete şi chiui. În vremea asta, fetele se uită la feciori, îi sorb cu ochii şi aşteaptă până ies aburi din ei. Atunci lăutarii încetinesc cântecul, iar feciorii strigă fetele, şi de se apropie smerite.

Mă uit la ei cum bat pământul. Oanea are un joc mai îndesat, când îşi bate cizmele parcă bate butuci. Nelu joacă mai avântat, e mai înalt ca Oanea şi face boite largi cu mânile. Niculiţă a.1 Răzeşului e cel mai arătos. Înalt, cu ochii negri, zdravăn ca un taur, duduie pământul sub el.

Iuăn al lui Pavel, subţirel, cu iţari strânşi pe picior, are un joc mai smerit. Nichia Firei, uşor ca un ied, bate tot două în loc de una.

Chiuie Iuăn Macarie:

Hai, nevastă, nu mai sta, Să te joc pe dumneata, Să te joc cum am jucat

Când eram neînsurat…

SSfelu bate pământul, sare şi strigă:

Jucăuşi ca pe la noi

Nu mai sunt în lume doi;

Numa unu-n Orăştie, Cu piştiol şi cu sabie…

Strigătura se lipeşte bine cu' cântecul ţiganului, cuvintele lui sunt răspicate. Fetele şi nevestele încep să chicotească. Ţiganul trage mai cu foc, jucăuşii se aprind şi schimbă strigături.

Iuăn al lui Pavel pocneşte din degete şi strigă şi el una glumeaţă:

Doamne, rău capu mă doare

Când secer vara la soare…

Vin şi Niculiţă, Alexandru şi Oanea lui Simion.

— Ui' la ei, strigă Niculiţă, s-o pus strechea pe voi.

mă? Vi să aprind călcâiele, lăsaţi-o mai încet!

— Haideţi şi voi! strigă cineva, Dar ei nu se îndeamnă. Nichia Firei le face o strigătură:

Bărbatu dacă-i bătrân

Doarme cu mâna pe sân…

— Tacă-ţi gura, măi, strigă Niculiţă, nu mă porni!

— Ăştia 'o uitat, mă Niculiţă, că şi noi am fost tineri.

— Dacă nu mă joci, Niculiţă, nu mai ai zi bună cu mine! se răsteşte nevastă-sa la el. M-o juca altu în loeu tău, şi m-o strânge!

— Strânge-te-ar benga, tu! Nu te-ai săturat! Hai să te joc!

O învârte uşor, o trece pe sub mână şi strigă:

Spală-te, mândro, cu rouă, Să-ţi crească cosiţă nouă, Să te faci subţire-n brâu

Ca firul verde de grâu…

— Aşa, Niculiţă! strigă un bătrân de pe butuc. Arată-le giocu, marama lor de mucoşi!

Niculiţă se înfoaie, scoate pieptul şi strigă una feciorească:

Te-aş pica, mândro, ţuca, Da mă tem că mi-i muşca!

Nevastă-sa râde tare şi se învârte în mânile lui ca o suveică. I se înfoaie rochiile, de i se văd picioarele albe din sus de genunchi.

— Hei, Iuănel, strigă Oanea, ia una cu vigană! Ui' colo cum aşteaptă!

Îmi vine să joc, mă trage inima, dar parcă-s ţintuit pe butuc.

Oanea îmi ghiceşte starea şi strigă de batjocură:

Aş juca, şi nu ştiu bine;

M-aş lăsa, şi mi-i ruşine.

Ruşine nu-mi era, dar nici bine nu mă simţeam. Măruţa se uita la mine şi râdea. I-am făcut semn să vină.

— Aşa, Iuănel, să te vedem! strigă Oanea.

Vine Măruţa râzând, şi râd şi eu, o prind de mână, apoi strig la ţigan:

— Cântă de purtat!

Ţiganul mă ascultă, schimbă cântecul. Trebuie să fac o strigătură pentru Măruţa, şi nu-mi găsesc vorbele. Încep cu una veche, lechinţenească:

Ca mărul domnesc din vie,

— 1 – O singură iubire

3G1

Aşa-mi plac mândrele mie.

— Faină, vere Iuănel! strigă Nichia Firei. Alta!

Aş zice, dar Oanea mi-o ia înainte: mă strigă pe minei

Lechinţean cu gubă sură, Noaptea bea, şi ziua fură;

Noaptea bea cu mândrele, Ziua-şi ia bulendrele…

Fac semn ţiganului să păşească după mine. Îi spun să cânte mai rar şi mai apăsat. Ţiganul înţelege bine ce vreau eu. Ţine cântecul încordat, îl sloboade ca apa limpede. Cântecul te învăluie şi te duce de nu atingi pământul. În urma mea vine unchiul Niculiţă. El vede că strunesc ţiganii şi zice:

— Aşa, nepoate!

După el vin Iuăn Macarie, Iuăn al lui Pavel, apoi Oanea, Nichia Firei şi Nelu, aşezaţi după vârstă, cum îi obiceiul, mulţi tineri pe care nu-i cunosc. Intre perechi rămâne loc de doi paşi, nu ne putem întoarce pe lângă butuci, trebuie să ducem jocul pe drum. Am lăsat sfiala la o parte, am uitat că-s domn, parcă nici n-am fost. Măruţa s-a îmbujorat, păşeşte şi se leagănă frumos. Când o trec pe sub mână, mă priveşte dintr-o parte, râde uşor şi mă strânge de mână.

Un aer cald, nespus de plăcut, îmi intră în inimă. Ţiganii trag cu arcuşele apăsat, cu prelungiri pătimaşe; în urmă, jucăuşii chiuie şi fac strigături. Multe din de le-am auzit, dar sunt şi altele pe care nu le ştiu. Deasupra noastră cerul e curat, albastru. Se vede râpa colo departe. Cada soarele pe ea şi pare de aur. II aud pe Nelu strigând:

Fetele de pe la noi

Nu ştiu sa iubească doi.

Iubesc numa câte unu, Dacă-i mândru ca păunii.

S-au ostenit ţiganii, dar strigăturile nu se opresc. Ceteraşul îmi arată buricele degetelor.

Nelu ia locul lângă ţigan, chiuind, şi începe o învârtită.

Ca un vârtej se întorc perechile. Strigă şi chiuie toţi deodată, de nu mai poţi deosebi glasurile, dar asta nu mai ţine mult. Ţiganul rupe cântecul, şi jucăuşii strâng fetele-n braţe. Cei mai îndrăzneţi le ridică în aer şi le pupă, apoi de lasă, şi de fug râzând, aşezându-şi năframele. Am strâns-o şi eu pe Măruţa, dar n-am pupat-o.

— Pup-o, mă vere! strigă Oanea. Pup-o, să ta ţie-n minte cât o trăi!

Am învârtit-o încă o dată ş-am pupat-o.