Pământul

AŞEZASEM LUCRĂRILE PRIN ŞURA şi mă plimbam printre de cuprins de o nelinişte care avea să tot crească. Cioplisem vreo cinci pietre şi vreo zece lemne, făcusem şi câteva modelaje. Modest vorbind, ar fi fost de ajuns pentru o expoziţie, dar mai aveam şi la Cluj încă pe atâtea lucrări.

Aş fi vrut să mă pot sfătui cu cineva, să-mi spună ce e bine şi ce nu, dar n-aveam cu cine. Gâscă îmi spusese că va veni la mine şi-l aşteptam, dar se vede că nu se putea despărţi de fata cu ochi căprui. „Nu-i nimic, îmi spuneam, am să duc la expoziţie toate lucrările, să le judece lumea. Asta e felul meu de-a învăţa. Fiecare expoziţie e un examen. Rele, bune, astea sunt examenele mele…”

Îmi făceam singur curaj şi lucram înainte. Mă sculam când răsărea soarele şi lucram până însera.

Mureşul se răcise. Chiar dacă mă mai scăldam uneori, nu puteam sta mult în apă. Când ploua îmi luam undiţa şi aduceam câţiva peşti. Prin livezi era plin de copii care păşteau vitele, se jucau, alergau de colo-colo. Privind dincolo de Mureş, înspre Dileuţ, nu-mi venea să cred că atât de reped trecuse tot ce a fost. Pădurea cu ulmi se îngălbenise, cădeau frunzele încet. Când mă întorceam acasă, intram în şură să-mi văd lucrările. Chipul lui Kati îmi făcea mustrări. Întorceam faţa spre altă lucrare şi plecam.

Într-o zi am încuiat şura şi i-am spus Bunei că mă duc la Lechinţa. N-aş putea spune că mi-era dor, mă atrăgea totuşi ceva, simţeam că trebuie să mă duc, şi am pornit.

— Iuănel, dragă, să te duci şi la Mama ta, să vezi ce-i pe-acolo!

— Am să mă duc, am răspuns, şi mă gândeam că eu uitasem de Mama. Buna vorbea despre ea ca şi când ar îi fost vie.

În timp ce treceam cu bacul plutitor, nu uit că Mureşul mi s-a părut cel mai frumos râu din lume. Mai jos cu câteva sute de. Metri era zăgazul morii. L-au făcut ţăranii cândva, demult, din pociumbi şi îngrădituri, ca să ridice apa. Aici Mureşul era adânc şi lat. Ca să poţi ajunge la fund trebuia să te arunci de sus şi să te duci, să te tot duci! Numai în miezul verii, când era secetă, scădea şi aici. Atunci, zăgazul rămânea aproape descoperit şi uneori se opreau morile. Erau două mori: una pe malul stâng, moara ogrenilor, şi una pe malul drept, unde măcinau orbenii, vaideenii şi dileuţenii.

Mi-am adus aminte că mai demult pierdeam multe ore şi zile stând în moară, vorbind cu unul şi cu altul. Uitasem această plăcere, ceea ce era firesc, fiindcă moara ogrenilor nu mai umbla de mult, iar morile pustii nu m-au atras nicicând.

Coborând de pe pod, am plătit podarului, i-am dat şi o ţigai'ă şi, uitându-mă spre cer, l-am întrebat:

— Ce crezi, podarule, n-o fi ploaie?

— Nu! Nu poate să fie, zice el, şi privea netezimea

Mureşului.

— Da de ce te uiţi la Mureş?

— Apăi, de aici înţăleg io. Vezi dumenata, apa e netedă. Când vine ploaia, se joacă peştii, scot capul şi cer ploaie. Se vede treaba că acum nu îi-i sete.

Aşa o fi fost, dar mie mi se părea că dincolo de dealul Oarbei, înspre pădurea Lechinţei, cerul avea o culoare cenuşie.

— Ştii, n-aş vrea să mă apuce vreo ploaie prin Oarba.

— Aşa da, nu-i bine, că ţi se udă nădragii!

Cuvintele lui ascundeau o uşoară batjocură de iz ţărănesc, dar la asta era greu de răspuns şi nici n-avea rost.

Am pornit cu pas întins şi repede am ajuns la hotarul orbenilor, care se întindea înspre miazănoapte, ca o copaie uriaşă, plină de rod. Se vedeau viile încă verzi şi cucuruzele îngălbenite. Miriştile arate, cenuşii aveau o linişte.

Mureşul văzut de sus părea mai mic, dar se vedea cum curge de departe. Pe marginea cărării creşteau tufe de trandafiri sălbatici. La dreapta, în fund, se vedea pădurea Oancei, ca o dungă neagră. M-am întrebat iar: de ce mă duc în Lechinţa? îmi era dor de cineva? Vag, mi-au coborât în minte prietenii din copilărie. Nu mai ştiam nimic de ei. Mendeluţ, Viorel, Florea, Nelu şi Gheorghe ai pândarului. Îi vedeam mici. Numai eu crescusem. „Ce păcat! Am crescut şi m-am însingurat. Pe vremuri visam să furăm puşca popii. Aş fi vrut să-l împuşc pe dracu.

Ah „copilărie chinuită, cu balauri, cu draci…”

Am ajuns în pădure şi, păşind printre stejarii groşi, m-am simţit copil. Cum treceam pe lângă o tufă mare de alun, mi-am adus aminte că demult, demult găsisem un păianjen mare cât o alună, alb, cu o cruce verde pe spinare. Când veneam dimineaţa cu vacile mă opream şi multă vreme îl priveam cum îşi ţesea pânzele lui minunate. Când ajungeam mai de dimineaţă, suflam încet în pire-a înrourată, şi păianjenul ieşea cu picioroangele lui, S'uturând roua din mătase.

Văzut într-un luminiş, satul umbrit de salcâmi mi se părea pustiu. La dreapta se vedeau hotarele. În Dos erau mirişti, cucuruzul era semănat în După Şură, iar în Qbârşic erau ogoare; se întindeau cenuşii, topindu-se în zare.

Mi-am adus aminte că-mi vândusem pământul şi am înţeles de ce mă duceam în Lechinţa.

„Nu fi romantic, îmi spuneam, pământul e pământ, şi nimic alt ceva. L-ai vândut, vândut să fie! „

Cum coboram printre stejari, se vedea şi Continitul: ars de soare, cu cărări de lut galben, părea un deşert.

Dar nu departe de mine, de după creasta unui deal se vedea cireada satului. Aşadar, satul nu era pustiu. Cum să fie satul pustiu?! Una ca asta nu se poate! Un colţ de pădure se lăsa mai în jos şi cărarea intra iar în umbră.

Prin apropiere, cineva îşi bătea coasa şi m-am apropiat ocolind tufişurile, dornic să întâlnesc pe cineva. Era Matei ai lui Floacă. Mă privea mirat.

— Nu mă cunoşti? l-am întrebat.

— Parcă te-aş cunoaşte, dar nu ştiu de unde, a răspuns el, şi sta cu ciocanul în aer.

— Iuănel, al lui Iuănaş a Palaghiei!

— Auzi acolo! Tu eşti? Tulai, Doamne, nu te-aş fi cunoscut.

S-a ridicat omul în picioare şi a dat mâna cu mine.

Mi-am adus aminte că pe el îl bătuse' tata într-o seară, demult, dar Matei îl iertase: vorbea despre el fără ciudă, cu înţelegere.

— Nu era om rău Iuănaş, zicea el, dar oarecum iute la mânie. Ne înţelegeam destul de bine… Atunci mă încălzise beutura şi m-o luat gura pe dinainte…

Stăm acolo şi vorbim. În pădure se aud păsările. Ciripesc în graiul lor. „În pădurea asta am avut şi eu loc de treizeci de stejari. Treizeci de stejari cu umbră.” Toc! toc!

toc!… bate ghionoaia într-o creangă uscată şi sună ascuţit.

Matei parcă bănuieşte ce-mi spun păsările, a simţit ceva. Mă priveşte încruntat şi întreabă:

— Nu te duci să-ţi vezi pădurea? Au crescut stejari frumoşi. Poate ar fi bine să-i tai, să nu-i fure cineva.

— Păi, nu am nici o pădure, am vândut tot!

— Am auzit ceva, da nu-mi venea să cred. Ai vândut şi pământul?

— L-am vândut, da! îi răspund într-o dungă.

— Apăi, acum nu mai ai nimic aici! Te-ai înstrăinat cu totul! Păcat, era loc frumos; de bună samă că nu mai aveai lipsă de el, dumneata ai învăţătură mare, te aşezi la oraş.

Da, eu aveam învăţătură, dar nu mai aveam un loc al meu, nu mai aveam nici o legătură cu Lechinţa. „Când, peste ani, voi mai veni pe aici, nu mă va mai cunoaşte nimeni; cine ştie dacă am să mai vin?! Se vede că a fost un blestem. Tata a murit în Galiţia, eu am să mor cine ştie unde! Numai Mama va rămâne aici, în ţintirimul cu iarbă uscată, să aştepte judecata din urmă…”

Am ajuns apoi aproape de Valea Comlodului şi am intrat la Buna Palaghia. Îmi era dor de un cuvânt cald, dar n-aveam să-l găsesc. Buna murise între timp. De unde era să ştiu?!

Scridon, moşu meu vitreg, era singur acasă. Sta sub frăgar, cu pipa în gură şi, cum povestea el, m-am simţit copleşit de tristeţe. În vorbele lui reînvia trecutul. Zice el:

— Când erai mic… Când trăia şi Valerie… Tatăl tău era feciorul cel mai mare al Palaghiei… Dac-ar fi trăit el, nu te-ai mai'fi dus la oraş…

Şi tot aşa! Vorbeşte, şi eu ascult. Vine viaţa trecută spre mine, se apropie tulbure ca apa Mureşului, tot mai tulbure. Scridon trage din pipă şi învie morţii. Simt cum mă cufund în mâlul trecutului, mă las la fund şi mă tot duc…

— Când am luat-o pe Palaghia de nevastă, tu erai mic, nu-ţi aduci aminte! Io m-am dus în America, apoi când am venit nu mai erai aici. Te-ai dus la Ogra. De ce te-ai dus? Puteai să stai aici, la noi! Palaghia te avea drag, te-ar li crescut şi pe tine. Acum tu te-ai înstrăinat, te-ai dus în lume! Bine-i aşa? Am auzit că ţi-ai vândut şi pământul, dreptu-i?

Am răspuns încet, şi parcă mă podidea plânsul:

— Îi drept, l-am vândut, Moşule, că era plin de datorii.

Acum, Moşu Scridon tace. Pare încremenit. Trage adânc din pipă şi tuşeşte; tuşeşte înfundat, prelung, se înroşeşte tare, îi lăcrimează ochii. Într-un târziu, se linişteşte şi parc-a uitat despre ce vorbeam. Se uită împrejur, ca şi când ar căuta pe cineva, apoi şi-aduce aminte.

— Io n-am crezut una ca asta. Era pământ frumos.

Tată-to şi-ar fi dat viaţa, dar pământul nu!

Îl ascult tăcut. Mi se usucă gâtul, aş bea o cană cu apă.

— Moşule, mi-e sete, ai pe-aici nişte apă?

S-a sculat încet şi am intrat în casă. Era nişte apă clocită într-un ulcior şi am beut, apoi am ieşit afară. Mi s-a părut că în casă miroase a mort. Am dat mâna cu Moşu şi am plecat. A făcut şi el câţiva paşi cu mine, spunându-mi că fată cea mai mică a Bunei, Nuţa, se măritase cu Pascu lui Gorea, păcurarul care mă învăţa să chindisesc bâte. Mu era acasă şi-mi părea bine. Nu doream să mai văd pe nimeni şi, în loc să cotesc pe puntea care duce în sat, am tot mers înainte şi, lăsând satul în urmă. Am trecut valea pe podişarul de la zăcătoare şi am apucat în sus, spre hotar. Mă duceam să-mi văd pământul pe care-l vândusem, mi se părea că ei mă aşteaptă, şi respiram înăbuşit.

Am ajuns în hotarul ce-i zicea După Şură. Locul de aici îl vândusem mai demult. Acum era semănat cu porumb. Alături, nu departe, erau nişte salcâmi. Când veneau vremuri tari, în salcâmii aceia se adăposteau graurii, se înnegreau crengile de păsări şi se aplecau. O dată, când eram acolo cu Tata, a venit vreme rea şi ne-am adăpostit sub car. Tata m-a acoperit cu. Sumanul lui şi tot zicea: „Să nu-ţi fie frică, Iuănel, să nu-ţi fie frică… Tuna şi fulgera înspăimântător. Tata şi-a făcut cruce şi mi-am făcut şi eu, dar mie nu-mi era frică, dacă Tata era cu mine.

Gândul meu era la păsări. Se îngrămădeau, chiscuind amarnic, în crengile salcâmilor. Apoi a trecut furtuna şi m-am dus lângă salcâmi, să văd ce s-a ales. Erau pe jos multe păsărele ce se zbăteau în chinurile morţii. Le ridicam în mână, erau ude, iar când le mângâiam pe cap închideau ochii. Nu puteai şti dacă îi închideau de frică sau de bucurie.

Stam acolo şi le alegeam pe cele vii, apoi a venit Tata după mine şi zicea că de mult n-a mai fost o furtună atât de mare, zicea să nu plâng, că păsările merg în rai. Am luat două să le duc acasă, dar una a murit pe drum…

Dinspre Obârşie, de colo de pe lângă cruce, venea un car cu vaci şi, ca să nu mai dau ochii cu cineva, am lăsat drumul, apucând în sus, spre locurile din Dos. Mă duceam fără să mă uit înapoi, bucurându-mă că ţăranul n-avea să ştie cine trece pustiu peste hotarul Lec-hinţei. Călcam prin mirişti, şi piciorul mi se îngropa în pământul afinat.

Uneori mă împiedicam în viţe de mure.

Priveam departe, spre locurile lui Teofil, pe unde umblam cu oile, şi mi se părea că mă văd acolo pe mine copil. Eram cu oile, mă vedeam bine… L-am strigat pe

Iuănel cel de atunci, şi el nu mă auzea. Ce avea el cu mine?

Cine eram eu ăsta cu părul vâlvoi? Un nădrăgar care umblă după cai verzi. Iuănel avea un rost: el păzea oile.

Hei, oiţele mele, unde sunteţi?…

Pe drumul Gruiului urcă alt car… Poate să urce, eu sunt departe, poate să se uite ţăranul oricât, nu-i trece prin gând că eu sunt Iuănel. Iuănel a murit de mult, l-a ucis viaţa din nebăgare de seamă, i-a sucit gâtul ca la un pui de găină. A chiscuit şi a murit. Pe Iuănel n-o să-l mai vedeţi voi, ţărani din Lechinţa, niciodată! Eu sunt numai umbra lui. Pe mine mă cheamă Ion. Hm! Ion, nu Iuănel! Pe el chema Vlas, pe mine mă cheamă Vlasiu. Ion Vlasiu n-are nimic cu Iuănel Vlas. S-a dus! El era un biet copil, tăcut şi puţin surd. Îi era milă de grauri şi de păianjeni.

Mie nu mi-e milă de nimic! Sunt un om de fier, un om fără inimă… (Aşa spune Nora, că n-am inimă.) Am vândut pământul şi n-am simţit nimic. Nici nu vreau să ştiu ce înseamnă pământ! Dragostea de pământ eu n-o simt! Eu cumpăr pământul cu kilogramul, de la olar, îl duc cu trăsura. Aşa sunt eu! Nu mai am oi? Nu-i nimic! Sunt în stare să fac turme de oi, dar nu vreau! Eu fac oameni!

Iuănel abia ştia să cresteze codirişti, cu brişcă. Eu îl fac pe Horia! De la Iuănel până la mine e o depărtare de sute de ani, cum ar putea să mă cunoască el?! Dar eu îl cunosc bine. Prostuţ şi necăjit, copil fără noroc… Atâta doar, că el dac-ar fi trăit n-ar fi vândut pământul. S-ar fi însurat cu Dorita lui Teofil, ar fi făcut prunci, ar fi fost bine de tot… Acum i s-a pierdut urma, numai eu îl mai ţin minte. Într-o bună zi am să-l uit şi eu. Dacă nu murea, hei, dacă nu murea s-ar fi răzbunat el de toate umilinţele copilăriei lui! Ar fi ajuns primar. Un primar nemaipomenit au pierdut lechinţenii, şi ei nici nu-şi dau seama. Bine c-a murit, altfel nu mă năşteam eu, şi ţara românească ar fi avut mai puţin cu un nebun… Pentru că eu, auzi Iuănel, stai cu urechea aproape de mine: eu simt că înnebunesc. Asta nu se vede, oamenii nu-şi dau seama, dar nebunia vine încet. Eu nici nu vreau să fiu bun, eu fug de tot ce e simplu şi cuminte. Aici parcă seamăn puţin cu tine, aşa-i? Aveai şi tu gărgăunii tăi. Te apuca aşa, din senin, un dor de ducă, şi uneori plângeai fără să ştii de ce, te zvârcoleai în somn. Aveai tu ce-aveai cu dracii…”

Aici am fost întrerupt din visarea mea. Ţăranul care urca dealul Graiului a oprit carul şi se apropia de mine iscoditor. Aş fi putut să mă depărtez, să-mi văd de drum, dar cu mersul lui, cu privirile, el m-a oprit şi, când a fost aproape, cu glas îndoielnic a întrebat:

— Tu, eşti, Iuănel? Vai, cum te-ai schimbat! Mă tot uitam şi mă întrebam cine să fie. Poate că nici tu nu mă cunoşti. Ştii cine sunt io?

— Cum să nu ştiu?! Meilă.

— Io sunt, da! Nu m-ai uitat?

Cum să-l uit io pe Meilă?! (Meilă vine de la Mihăilă.)

— Iuănel, io nu te-am văzut de mult şi tare-am dorit să te văd odată! Am tot auzit de tine, multe… îmi strângea mâna cu putere, privindu-mă deschis, cu mare căldură. Când eram mici, el mă cam bă tea, că era mai mare ca mine, şi asmuţea cinele, care m-a şi muşcat o dată, dar toate astea au trecut. Acum pare fericit că mă vede. Poate a aflat şi el că Iuănel a murit între timp şi a reînviat ca prin minune…

— Multă vreme n-am auzit nimic de tine. Când ai plecat de aici erai bolnav, apoi am auzit că ai mers la învăţătură. Deunăzi l-am întâlnit pe Vasilică, şi el mi-a spus că eşti la Ogra; zicea că i-ai vândut lui pământul care ţi-o rămas de la părinţi. Aşa-i?

— L-am vândut, de ce să nu-l vând?

— N-am ştiut. L-aş fi cumpărat şi-io! zicea, că i 1 ai dat cu cincisprezece mii. Io ţi-aş fi dat cincizeci!

„Acum înţăleg. Ce păcat că înţăleg atât de repede!

Acum ştiu de ce a oprit carul: voia să cumpere pământul meu. Ce crede el, că i l-aş fi dat lui? Pământul a rămas între Vlăsăşti, nu l-am dat prin străini, că, nu se cuvine.

Eu ştiu ce se cuvine şi ce nu se cuvine…” îmi venea să-i spun: „Mai bine nu te-aş fi întâlnit!”

Nu mai aveam ce vorbi. Când a dat mâna-c. U mine, m-a întrebat:

— Cât mai stai pe aici?

Parc-ar fi spus: „N-are nici un rost să mai stai, vezi-ţi de drum”. M-am despărţit de el cu mare supărare; mi se părea că el simte şi vede ce nu trebuia să ştiu decât eu. M-aş fi întors înapoi, să-i mai spun câteva vorbe, dar picioarele nu mă ascultau şi mergeam înainte prin mirişte.

Am ajuns în Dos. Pe la capul pământului trecea un drumuţ îngust, drum de car. Stam acolo, privind ca prin ceaţă lungul pământului. Pe margine era arat, lucru de-o zi. Vasilică începuse ogorul. „De ce să nu înceapă? Face ce vrea!” Păşesc mai înainte, aş vrea să nu simt nimic, dar asta nu se poate. E altfel când calci pe pământul părinţilor tăi. Nici nu pare pământ. E ca un leagăn. A trebuit să-l vând ca să ştiu. Nu, asta nu e dragoste de pământ, asta e cu totul altceva. Nu se poate spune… M-am lăsat jos, şi stam aşa, cu faţa spre cer. E de necrezut, dar era ca şi când toată trecuta mea viaţă se aduna lângă mine ca la o judecată din urmă. Pe Tata l-am văzut cu o lopată în mână, diguind pârâul mare ce trecea peste locul nostru.

El săpa liniştit acolo şi se părea că nu mă bagă în seamă.

Mama era mai aproape: tăia cu se cerea mohor dintre cucuruze. Eu eram lângă car, stam jos şi făceam cărămizi mici, pe care le bătuceam de ruda carului…

Aşadar, ei erau aici. Acum ştiam de ce-am venit la

Lechinţa: ei mă chemau să mă întrebe, să afle de ce-am vândut pământul. Şi le-am spus. Le-am spus tot, şi Mama plângea. M-a întrebat:

— Acum tu ai să pleci şi n-ai să te mai întorci niciodată?”

— Nu ştiu, eu. Vreau să mă întorc, de ce să nu mă întorc? îţi pare rău, Mamă, că l-am vândut?

Mama tăcea. A tăcut multă vreme, apoi a spus:

— Dacă vine Tatăl tău din Galiţia, atunci el ce lai e? v'

Nu ştiam ce să-i răspund. M-am uitat înspre pârâu, dar

Tata nu mai. Era acolo. Atunci m-am ridicat şi plângeam şi eu. Au venit oiţele mele alături şi-mi lingeau degetele.

M-am sculat şi, privind mereu în jos. Cu ruşine, mă depărtam…

Când am ajuns la Obârşie cădea soarele, arun'când lumină roşie în dungă. Colinele se înşiruiau ca nişte morminte străvechi.

Pe vremuri, satul a fost aici, în Obârşie, aşa se pomeneşte, apoi s-a tras înspre Mureş, s-a mişcat încet ca o rimă, urmele nu se mai văd. Timpul a îngropat orice urme.

,. Timpul, hoţ bătrân, îngroapă satele… E mai tare ca ţăranii! Dărâmă casele, trăsneşte bisericile, acoperă cu humă neagră sate întregi. Dar nici lechinţenii nu se lasă, fac alte case, mai frumoase… Se zice că locurile Lechinţei sunt locuite de trei mii de ani şi mai bine. Oare câte sate dorm acoperite în acest pământ cenuşiu pe care eu îl vând?”

Trecusem de fântâna Chioreanului şi urcam coasta

Qbârşiei, răsuflând greu. Când am ajuns pe creastă, eram asudat. Hotarul din Dos părea un scut ruginit, aplecat peste Lechinţa. În depărtare, pădurea lui Oancea se întindea ca o rugină verzuie, pe creste. Soarele arunca lumână slabă şi destrăma orizonturile.

Pe coasta din Tablă cobora turma satului. Turmă mică.

Pe Valea Chioreanului, un car cu vaci înainta încet. Un pustiu de neînchipuit plutea greu peste hotar, îmi. Intra în inimă şi parcă-mi era frică. Frică de pustiul Lechinţei, de tăcerea aspră a hotarelor. Pământul era uscat, bătătorit de oi, pârjolit de secetă. Din loc în loc, creşteau tufe de lemnul-cânelui, podbeal suriu, iar pe alocuri coadacalului… „Ierburile sărăciei, podoabe urâte ale pământului.” Mi-a venit să oftez şi iar mi-am adus aminte de

Tata. „De bună seamă, el nu se va mai întoarce din Galiţia, dar dac-ar fi să vie, nici lui nu i-ar părea rău că l-am vândut. S-a chinuit ani întregi să oprească pâraiele, să umple hârtoapele, de atunci a trecut însă timp mult, pământul iar s-a stricat, e ca un surtuc peticit. Bine că l-am vândut! Cine ştie, poate altfel Demonul pământului m-ar fi atras în Lechinţa, să-l îngrijesc eu, să-i fiu rob, să mi hrănesc sufletul cu priveliştea asta seacă. Dacă nu ve neam, creştea în mine dorul de pământ, ar fi tot crescut…

Am scuturat o povară, nu va mai trebui să privesc mereu înapoi, mă voi simţi acasă, în oraş. Acum ştiu tot ce trebuia să ştiu. Voi lucra în veci alt pământ, cu alte rosturi…”

Ajunsesem în vale şi mă depărtam de Obârşie, încercând să-mi înăbuş tristeţea, ca şi altădată, făcându-mi planuri pentru o viaţă nouă.

Se pornise de undeva, nu ştiu de unde, un ţiuit prelung, care-mi sfredelea urechile, şi a crescut în urma mea, a tot crescut, cuprinzând întreg hotarul Lechinţei. Soarele căzuse acolo în hârtoapele Obârşiei, şi pădurea s-a înnegrit. Valea Chioreanului se pierdea încet, se ascundea în umbră şi, cum mergeam, nu băgăm de seamă că mă împiedic în viţele de mure. Mă întrebam: „Oare cine a fost Chioreanu ăsta!”

CâncI am ajuns în vârful pădurii, se întunecase de-a binelea. M-am oprit pe creastă, să mai privesc o dată.

Lechinţa părea cufundată într-o văgăună fără fund. Icicolo se aprindeau lumini ca nişte licurici în iarbă. O clipă mi-a părut rău că nu m-am oprit să-mi văd neamurile, dar eu nu le mai datoram nimic. Şi, ridicând o mână în aer, am spus încet:

— Rămâi cu bine, Lechinţa! Mă duc în lume…