Ucigă-l toaca!…

LA POARTA SUNT NIŞTE STEJARI groşi; deasupra lor cade umbra frăgarului din faţa casei. Acolo mai găsim pe alţii: Cherasim, Oanea lui Simion şi Aurel Şchiopu. Ne aşezăm alături de ei şi încep alte poveşti.

Pentru mine, multe sunt noi, pentru ei sunt aceleaşi de ani de zile. Aurel Şchiopu e o fire iscoditoare, a umblat mult şi are păţanii pe care le povesteşte cu haz. Mul'te sunt numai auzite, dar el le dă ca ale lui; cei care-l ascultă cred ori nu cred, dar rid şi se miră.

Oanea lui Simion e cu Biblia; firav, palid, cu părul decolorat şi rar, cu buze livide, el se gândeşte mereu la viaţa de apoi. Umblă la adunările adventiştilor şi se ceartă cu tatăl său, cu Simion, căruia i se mai zice şi Saxon.

Saxon e ros de-o veche boală de plămâni şi nu poate lucra.

Stă mereu la poartă, pe laviţă, tuşeşte şi se răsteşte morocănos la copiii ce se joacă împrejur. Gherasim e mare lăudăros, vorbeşte mereu de semănături; la el în grădină, dovlecii sunt înfloriţi când la alţii abia răsar. Cucuruzul lui dă în pârg în timp ce la alţii abia dă spicul.

— Noa, bade Gherasâne, cosit-ai ot-iva? îl întreabă

Aurel.

Gherasim răspunde îngâmfat:

— Da, cum să nu?! Am şi vândut-o! Otavă ca mine nu face oricine!

— Are busuioc în ea, te pomeneşti?! Mulţi bani ai luat?

— Am luat! De ce vrei să le ştii pe toate?

— Apoi, nu te supăra, voiam să ştiu dacă nu te-ai păcălit, că nutreţu-i scump! Am fost joi la târg la oraş şi am văzut că vindea unu un cărucior de fân cu trei mii.

Aurel creşte preţul dinainte, ca să-l întărite pe Gherasim, dar bătrânul îşi dă seama şi nu-i mai răspunde.

— Ba nu, zo, întreabă altul, schimbând vorba. Ce-ai văzut la oraş? N-ai fost la cireus?

— Vezi bine că la circus, doar nu m-oi fi dus la biserică, să as cult cazanii, că se spune destule Oanea!

— Zo ai fost. Întreabă Niculiţă, ai fost la circus? Tu eşti în stare. Nu l-ai văz't pe Avizuha?

— Pe el nu, dar am văzut o muiere cu trup de şarpe.

Te prindeau fiorii când te uitai la ea.

Oanea stuche în lături şi zice:

— Îi fi văzut! Anticrist ia fel de fel de forme, se amestecă printre oameni. Auzit-aţi? Muiere cu trup de şarpe! Vremea Apocalipsului-! V-am spus io!

— Ce Apocalips, mă? Păi, dacă ai fi văzut tu ce-am văzut io în America, ai crede că Apocalipsul o şi trecut.

Alexandru prinde prilejul să povestească şi el, bucuros că-i ia vorba lui Aurel Şchiopu. Povesteşte cum într-o duminică, întâlnindu-se cu mai mulţi ţărani din România, s-au dus la marginea oraşului în care lucrau ei, unde, zicea el, era târg în fiecare zi.

— Eram de vreo opt-zece luni acolo şi ne făcusem noi haine domneşti, aveam chiar bâte încârligate şi umblam căscând gura la toate. Nu ştiai la ce să te uiţi mai întâi.

Ne-am oprit lângă nişte comedianţi vopsiţi pe obraz. Unul avea coadă, altul coarne, altul urechi de măgar…

— Semănau cu tine! zice Gherasim. Iar începi cu min

Sâunile din America?

— Ascultă numai, să vezi că nu-s minciuni.

— Spune, Alexandre, spune! îl îndeamnă ceilalţi

Şi Alexandru începe să vorbească rar, cum avea obiceiul, iar cei care ascultă se lasă furaţi încetul cu încetul.

— Am plătit fiecare câte doi cenţi şi am intrat. Măi oameni buni, acolo ce să vezi? Sta unu sus pe bină, era îmbrăcat ca un drac, şi deodată ridică mâna în aer, face ce face şi aruncă foc pe noi. Auziţi? Zburau flăcări mari pe deasupra capetelor noastre, ca-n iad, nu alta! Era cu noi unu din Şăulia – Gheorghe îl chema. A început să strige: „Fraţilor, ne aprindem! Ardem!” Şi niciuna, nici alta, sărim de pe scaune, dar atunci, nu ştiu cum, s-o stins focu dintr-o dată. S-o făcut o răcoare mare. „Măi-măi, ce-o fost asta? Ăştia-şi bat joc de noi, durduitul lor de angliuşi!” şi ne prinde râsul. Râdeam de prostia noastră, dar ne era cam frică. Stăm cât stăm, nu mult, când, deodată, ăla cu coarne iar face semne, uitându-se la noi pe sub sprâncene, apoi, aşa, din senin, începe să tune şi să fulgere ca la pieirea lumii; o început să ploaie şi curgea ca din găleată. Auziţi? Şi noi eram cu haine nou-nouţe. „Tulai.

Doamne! strigă Gheorghe, unde-am ajuns? Haideţi, mă, să ieşim de aici!” Ce poţi să ieşi, măi oameni buni? Pe la uşi, moarte de om, nu alta! „împingeţi, mă, strigă

Gheorghe, că ne trăsneşte aici!” Noa, mai auzit-aţi una ca asta? Că era comedie, comedie să fie, da să te ude de sus până jos, asta nu-i glumă. Când am ieşit afară, era un întuneric de nu-ţi vedeai mâna, şi am căzut acolo claie peste grămadă, strigând şi suduind fiecare pe limba lui.

„Murim, fraţilor!” strigă Gheorghe, şi acum să vedeţi: ne pomenim dintr-o dată ca treziţi din somn, afară în târg, cu hainele uscate de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic…

Alexandru se opreşte. Ceilalţi au amuţit. În timpul povestirii s-au mirat, acum nu ştiu ce să creadă: cum poate el să minteasca chiar aşa?

— Asta se poate, zice Oanea. Anticrist are putere.

Americanii sunt păgâni!

— Ce zici, domnişorule Iuănel, aşa să fie? mă întreabă Gherasim.

Ca să nu întrerup poveştile, ocolesc întrebarea. Răspund aşa, de formă:

— Poate că Oanea are dreptate, nu ştiu ce să zic nici io

— Multe ciudăţenii se întâmplă în lume! ia voroa

Gherasim. Alexandru ăsta mai spune şi minciuni, da io am văzut o dată cum s-o ridicat din cucuruzul meu un cap de bou cu coarne răsucite, s-o ridicat în sus, tot mai sus, şi nu l-am mai văzut.

— Să ştii c-o fost Dracu, bade Gherasime! zice Aurel.

— El o fi fost, ucigă-l toaca! A doua zi m-am dus pe locul de unde s-o ridicat şi am. Găsit cucuruzii uscaţi şi mohorul pârjolit ca de foc. Auziţi, oameni buni? Una ca asta…

— Asta nu-i nimic, zice Oanea. Să vedeţi ce-am păţit io într-o sară. Mă duceam spre capu satului, şi când trec pe lângă făgădăul lui Mărcuş, un căţel negru sare pe mine.

„Ho, ucigă-te toaca!” Dau cu piciorul în el, da nu-l puteam nimeri. Şi, mă oameni buni, nu lătra, numai sărea pe mine. Ce câne-i ăla să nu latre? Atunci mi-am făcut cruce. „Piei, Drace!” am strigat, şi, întorcându-mă, cine credeţi că era în spatele meu? Mihai!

Mihai ăsta era un cofetar pripăşit în Ogra. Cumpăra prăjituri din Târgu-Mureş şi le vindea prin trenuri. Locuia singur, într-o căsuţă dărăpănată, lângă crâşma satului.

— Apăi, doar tu ştii, zice Aurel, că Mihai e priculici!

Du-te numai şi uită-te noaptea pe fereastră, să-l vezi ce face. Asta ar trebui fugărit din sat, dar cine îndrăzneşte să se lege de el? Că-i în stare cine ştie ce să-ţi facă.

— Ie, priculici, cum să fie priculici? intră şi Moşu în vorbă. Io i-am tras o dată una cu biciu peste ochi, de-o văzut stele verzi. Sta în drum, şi io veneam cu caru cu boi Am strigat la el: „Fugi de-acolo, mă, că se sperie boii!”, da el numa rânjea cu gura strâmbă. „La mine rânjeşti, mă vinitură?” şi i-am tras una… De-atuncea se dă în lături de departe când mă vede.

Aurel pune o întrebare ciudată:

— Când o fost asta, bade Vasile?

— Apăi, mai demult.

— Atunci erai şchiop?

— Ba! încă nu eram!

— Noa, vezi? Să ştii că el s-o băgat sub talpa săniei şi te-ai răsturnat, altu cine?!

— Mă, nu te gândi la prostii! sare Moşu ca ars. Ointrat sania în şanţ şi s-o răsturnat. Dacă-i şanţ, îi şanţ, te răstorni. Piciorul mi s-o rupt că am căzut cu el pe un bulgăre îngheţat, nu era nici un drac acolo.

— Bine-bine, io numa îţi spui să te păzeşti, că cine ştie ce-ţi mai poate face?!

Moşu nu-i mai răspunde. Se pare că Aurel l-a cam pus pe gânduri. Trebuie să-l ajut. Am intrat în vorbă, deşi în ziua aceea îmi era de-ajuns să-i ascult pe ei.

— Bade Aurel, nici eu nu cred că Mihai are pe dracu.

Dumneata vrei să spui că el se schimbă la faţă? Să ştii că omul nu se poate schimba în câne şi nici cânele om nu se face. Dacă Moşu l-o lovit cu biciul, până una-alta rămâne lovit. Altă dată nu mai stă în drumul omului.

— D-apăi, căţelul ăla negru ce-i cu el? Ala nu-i Michiduţă?

— I s-o năzărit lui Oanea. Noaptea uşor ţi se poate părea că vezi un căţel negru, sau că-ţi trece prin faţă o mătăhală neagră ce se ascunde sub pod, pe după vreo casă.

Cine are curaj se duce acolo şi vede că nu-i nici un drac.

— Curaj d-esta nu-mi fac! Cu dracu nu mă prind!

răspunde Aurel smerit.

— Să ştiţi că nu sunt draci, nici priculici, nici zmei.

Li se năzare oamenilor fricoşi, apoi ies vorbe, şi alţii le cred.

— Aşa-i cum zice Iuănel, întăreşte Niculiţă, nu este drac pe lume, dar sunt comedianţi care-ţi fură mintea şi te fac să vezi cai verzi pe pereţi. Şi la noi în casă o fost unu mai demult. Să vă spuie Tata!

— Ala care mi-o înghiţit brişcă? întreabă Moşu.

— Ala, da! Ştii c-o vinit unu, într-o sară, demult!

— Ie! Bată-l Dumnezeu să-l bată! Eram mai tânăr atunci, încât nu ştiam ce să cred. Vine într-o sară un nădrăgar la poartă şi întreabă dacă nu vreau să-i dau sălaş peste noapte, zice că se duce la Oarba, să facă o biserică.

Mă uit la el şi mă gândesc că un om care face biserici nu poate fi om rău. Îl chem în casă şi-i spun să şadă. Era toamnă, afară frig, nu-l puteam culca pe fân. Îi spun: „N-avem paturi destule, da ţi-om pune un străjac de paie lângă ploaptăn!” „Apăi, bine, zice el, dorm oriunde, că n-aş mai trece Mureşul acuma noaptea.” „Da nu ţi-e foame? l-am întrebat. Să-ţi dăm ceva de mâncare!”

O adus Anica o oală cu lapte acru şi o bătut şi nişte ouă; o început el să mânce. Sta pe canapea, şi eu lângă el. După ce-o mâncat laptele, zice să-i dăm un cuţit. Am dezlegat brişcă de la şerpar şi i-am dat-o. Mânca el aşa încet şi vorbeam. Părea om de omenie, om ca toţi oamenii.

În vremea asta, Anica i-o umplut străjacul cu paie şi-i făcea patul. Copiii erau culcaţi, iar Niculiţă era dus, el ştie unde. Iuănel, ăsta (mă arată pe mine), nu era la noi…

O clipă, oamenii aruncă privirile spre mine, apoi ascultă mai departe, să nu scape nici un cuvânt.

Pe drum trec în sus şi-n jos feciori şi fete. Muierile stau dincolo la drum, sub frăgarul lui Saxon, şi chicotesc.

Vine până la noi râsul cald al nevestei lui Niculiţă. De mai în jos se aud ceterile ţiganilor, chiuie feciorii şi se aud până la noi frânturi de strigături.

Moşu povesteşte înainte:

— I-o bătut Anica şi nişte ouă, cum zic, o făcut o păpăradă, şi mânca el, tot întrebându-mă: câte vite am?

câţi copii? Mă tot întreba!

După ce-o mâncat, ' ntama ce văd că face pe fundul blidului un rotogol cu degetul, uite-aşa! Şi blidul se ridică în aer ca un fluture şi nu-l mai văd. „Tulai, Doamne, ăsta-i drac!” Da n-am avut vreme să zic nimic, şi blidul iar o fost la loc. Zice el: „Lele, îţi mulţămesc pentru cină, poţi să strângi vasele”. Apoi ia o fărâmă şi-l văd că şterge tăişul briştei, o ridică sus, deschide gura şi-o înghiţeşte cât ai clipi. „O, trăsni-te-ar Dumnezeu, m-ai lăsat fără brişcă!” Îi pun mâna pe umăr, da el atunci cu mâna aialaltă îmi întinde brişcă şi zice: „îţi mulţămesc, bade!” „Mulţămi-te-ar Avizuha!” îmi venea să-i spun, da n-am zis nimic, parcă-mi era gura încleştată. „Să ne culcăm, că io trebuie să mă scol de dimineaţă11, zice el.

Şi ne-am culcat. Credeţi ori ba, n-am închis un ochi în noaptea aia. După ce-am stins lampa, mi-am adus săcurea din tindă şi am pus-o lângă căpătâi. I-am spus încet

Anicăi: „Tu, dacă adorm, să mă scuturi, că ăsta nu-i om curat”. Mai bine tăceam. S-o pus în genunchi şi-o început să descânte şi să se roage până s-o crepat de ziuă. Atunci, numa ce văd că se trezeşte nădrăgaru, sare sus, aprinde o scăpărătoare şi se uită împrejur. „Noa, zic io, acuma-i acum!” şi pui încet mâna pe secure. Atunci el o scos ceasu, s-o uitat, apoi şi-o luat mantalu, c-o dormit îmbrăcat, şi-o ieşit pe uşă afară. „Să ştii că ăsta-i în stare să-mi ducă boii, îi spun Anicăi. Io mă duc după el, fie ce-o fi!” „Nu te duce, zice ea, că te faci stană de piatră, mai bine uită-te la fereastră”. Şi l-am văzut cum o ieşit pe poartă, şi s-o dus în drumul lui… Aşa o fost!

— N-o fost drac? întreabă Aurel.

— De unde să fie, era comedianţ! Da n-am ştiut io atunci, eram tânăr, că-l scărmănăm de-î săreau comediile din cap! De-atunei nu mai las în casă salai care să-mi înghiţească brişcă. Ducă-se unde-or vrea!

Se face tăcere. Moşu i-a pus pe gânduri. Pe mine mă umflă râsul, nu mă pot stăpâni. Aurel, şiret,: mă ia peste picior:

— Iuănel râde, lui nu-i e frică de nimic, pescuieşte şi se scaldă noaptea în Mureş. Te-a prinde odată Scaraoschi şi nu mai pescuieşti în veci!

Rid ţăranii de mine, trebuie să mă apăr.

— Scaraoschi nu-i decât o închipuire, bade Aurel. Dacă te gândeşti mult la el, îl vezi!

— Apăi, destul îi asta, zice Gherasim. Dacă-l vezi, înseamnă că este! Câteodată se arată şi în râpă, în formă de flacără!

— Face foc cineva pe deal, spun eu.

— Ba nu, Scaraoschi îşi ţine acolo comorile. Asta o ştiu io de la Sântioana. Aia sta de vorbă cu Dracu ziua în amiaza mare; îi poruncea, iar Dracu îi da ascultare. Să-ţi spuie Bună-ta, că ea a cunoscut-o! Io nu m-aş scălda noaptea, Doamne, fereşte! într-o noapte io veneam de la moară cu caru, târziu după miezul nopţii, şi colea prin Gura

Unghiului, ce să vezi? Pe Mureş, drept în mijlocul lui, trecea o flacără mare şi-o bătea vântul încoace şi-ncolo.

Atunci mi-am făcut cruce, şi deodată flacăra s-o dus la fund şi nu s-o mai văzut nimic.

— Când? îl întreb eu.

— Apoi, nu demult! De vreo trei săptămâni.

Mi-am adus aminte că într-o noapte, când ieşisem la

Mureş ca de obicei, nemaiştiind ce să fac, am aruncat pe apă nişte fân noroit şi i-am dat foc, privind jocul luminii pe suprafaţa apei, dar asta nu le-am spus-o, şi bine-am făcut, ar fi fost în stare să creadă că am legământ cu Satana, cu Sântioana.

M-am ridicat şi am pornit cu Nelu spre joc.

Mergem noi cât mergem, şi deodată Nelu mă întreabă:

— Cum o putut ăla să înghiţească brişcă Tatii?

— N-o înghiţit-o, mă, să nu crezi una ca asta. El o deschis gura, s-o făcut numai c-o înghite, da el o lăsat-o în mânecă, sau altfel: umblă repede cu mânile, sunt mulţi din ăştia!

— Ce hoţi! Da să ştii tu că Mihai, chiar dacă nu-i cu

Dracu. Nici om curat nu poate fi. Nu l-ai auzit? Când vorbeşte parcă latră!

— Asta se poate, aşa-i vorba lui, nu-ţi mai bate capul cu prostii. Învaţă-te să crezi că nu sunt draci. Să te temi numai de oameni răi, ăştia-s dracii!