Dinspre viaţă spre artă

AU URMAT ZILE GREI, E. CA SA uit, lucram până cădeam de oboseală. Am sculptat o Maternitate, apoi un cap de fată, desfigurat, tragic, un portret în piatră şi multe mini cu degete crispate. Portretul Cristinei se uscase şi, împreună cu alte lucrări, le-am trimis la olar. Îmi cumpărasem culori de ulei şi pictam.

Noaptea scriam. Una din nuvelele scrise în ceaţa acelor nopţi se intitula Vreau să trăiesc. Eroul avea să moară totuşi, aprinzând casa pe el. Felul ăsta de a lucra deodată în mai multe brazde nu era bun. Ajunsesem să nu mai pot dormi, uitam să mă duc la masă, ameţindu-mi foamea cu te-miri-ce. Venea Leon şi mă chinuia şi mai mult.

— În zadar te opinteşti, Ivan! Toţi suntem sortiţi pieirii. Nu scapi nici tu, îmi spunea batjocoritor.

Pleca, lăsând uşa deschisă, intonând aria lui Mefisto, al cărui rol îl jinduia, însă artiştii consacraţi ai Operei nu-l vedeau cu ochi buni, fiindcă Leon nu era de loc discret cu aspiraţiile lui. Cerea mereu îngăduinţa să-i dubleze în roluri, şi ei rezistau. Amărât peste fire, cânta pe unde putea, chiar prin restaurante, ceea ce multora le părea o degradare. Ca sculptor, nu-ţi trebuiau roluri, îţi trebuiau comenzi (eu încă nu primisem niciuna), comenzile se distribuiau pe simpatii politice, niciodată tinerilor. Nici maestrul meu nu primea comenzi. Avea o viziune monumentală, dar trebuia să-'şi limiteze talentul la lucrări mici, în aşteptarea unor zile mai bune.

După ce pleca Leon, începeam iar să lucrez, cu mai mare râvnă. Făceam lucrări una după alta, cum mă tăia capul, nu mă întrebam la ce sunt bune, şi nici la expoziţii nu mă mai gândeam. „Atâta pot face acum, îmi spuneam, ce voi face mai târziu nu ştiu. N-am altă iubire, asta e iubirea mea.”

Într-o zi a venit Andrei la mine. Era coleg cu Cristina şi mi-a spus că e morfinomană; aşadar, n-avea nici un rost s-o caut, nici s-o mai aştept. Crezusem că va simţi iubirea mea, dar dimineaţa plecase la curs. M-a făcut s-o aştept la pinacotecă şi n-a venit. Acum poate aştepta s-o caut, să-i bat la fereastră şi într-o noapte să împărţim fiola de otravă, ca să dovedim lumii şi nouă înşine că ne iubim… îmi luasem o slujbă, să fiu în rând cu oamenii, mă gândisem să mă însor. Crezusem că Fata din vitrină, atât de frumoasă, poate să aibă un suflet neprihănit, dar ea mi-a întors spatele, fiindcă nu eram genul ei… Nu-mi rămânea nimic altceva decât să lucrez. Lucram, să uit cât de singur eram.

După ce isprăveam o lucrare, o priveam cu teamă că talentul e ceva cu totul antiraţional. Atunci, cum putea fi apropiat de legile vieţii? Sau în intuiţie era adunată o experienţă de veacuri, şi ea izbucnea de la sine? Asta însemna ca eu să fac mereu lucrări chinuite? Nu mă puteam obişnui cu gândul ăsta. Ca să mă înseninez, plecam uneori şi mă plimbam departe de oraş, apucam pe Someş în sus şi ajungeam la pădure.

Puteam privi ore întregi un peisaj; împletirea crengilor, zborul unei păsări îmi dădeau extazul ritmului dezlănţuit, o floare trezea în mine duioşii şi mă linişteam într-un fel, dar toate astea erau cumva la o parte, decor, nu esenţă. Stejarul cu coroana lui solemnă, apa în curgere, pajiştile plane sau ondulate, cerul cu norii învălmăşiţi, toate erau mai artistice decât arta, atâta doar, că în artă era viaţa omului, iar în natură nu ştiam ce este.

Cauzele tristeţii se aflau în lumea mea, în viaţa de toate zilele, care nu era cum aş fi vrut să fie. Zadarnic îmi spuneam: „O să fie bine, tot mai bine are să fie, dreptatea şi înclinarea spre bine a omului vor birui”. Citeam până în zorii zilei, şi uneori găseam linişte în cărţi, asta însă nu ţinea mult; mă săturam de citit şi-mi spuneam că lectura mă îndepărtează de viaţă. Încercam să înţeleg ce pierde Viaţa în transpunere şi ce câştigă în operă. Întrebare veche – mi-o pusesem încă în stupină la Ogra, când pregăteam întâia mea expoziţie, dar anii treceau şi nu ajungeam la concluzii statornice.

Unii credeau că opera de artă n-are nimic cu viaţa de toate zilele. Tema trecea drept un simplu pretext; această experienţă o făcusem, însă. Cele două expoziţii, la Cluj şi la Bucureşti, în care expusesem ritmurile cioplite în lemn, m-au pus în impasul de a mă vedea izolat de înţelegerea oamenilor. Eram obsedat însă de legătura artei cu viaţa, mă întorceam în jurul acestei idei chinuit că nu-mi găseam puncte de sprijin stabile. Viaţa în artă se oglindeşte în multe feluri şi nu toate ţi se potrivesc.

Trebuie să-ţi găseşti drumul tău, adică un stil în care să se înscrie organic atitudinea faţă de viaţă, din care sa rezulte echilibrul măiestriei, expresia, frumuseţea. Nu mai ştiam ce e frumos şi ce e urât. Lucram condus numai de simţuri, pe care încercam să le înăbuş, obosindu-le. Exaltam materia, exageram mişcările şi ajungeam la expresii bolnăvicioase. Mă recunoşteam în de şi mă dispreţuiam. Dacă se întâmpla să fac o lucrare despre care să pot zice că are o frumuseţe, ziceam că e numai a formelor, emoţia venea din măiestrie, din ritmuri şi compoziţie, din pulsaţia materiei; însă toate acestea îmi păreau simple ficţiuni.

Nu înţelegeam încă bine cum anume se lega arta de viaţă; simţeam că se influenţează, doar modurile intime ale împletirii lor îmi rămâneau ascunse.

Discutam aprins cu prietenii, şi treptat aveam să înţeleg că nici ei nu ştiau mai mult decât mine, în orice caz nu în problemele care mă frământau. Coroiu îmi spunea mereu că am făcut rău depărtându-mă de viziunea unor lucrări cum fusese Calul năzdrăvan. Scăpăm glumind, spunându-le că, de fapt, nu aveam nimic cu caii.

Mergeam la Muzeul etnografic, nu prea vizitat în timpul acela, şi stam zile întregi, uimit de frumuseţea simplă a artei ţărăneşti. Tundre, gube, iţari, pieptare, cămăşi, cojoace şi căciuli de felurite forme, de care era plin muzeul, eu le vedeam sculptate pe figuri şi încercam să ghicesc în de plastica statuară a omului, pe care ţăranii nu-l sculptaseră, oprimaţi de etica îngustă a canoanelor religioase. Mă întorceam în atelier mai liniştit, dar când începeam să modelez, lutul se rotunjea senzual sub degete şi ajungeam la imagini adeseori groteşti. Le ţineam câteva zile şi în cele din urmă le stricam. Începeam altele, însă când nu ştii bine ce vrei e greu să ajungi la un rezultat.

Icoanele pe sticlă, singurul gen plastic a cărui dezvoltare includea figura umană, erau dispreţuite. Ideea continuităţii, care în literatură îşi dovedise fecunditatea, în plastică era încă nefundamentată estetic. Chiar pictorii de biserici ziceau că icoanele pe sticlă sunt profane şi pictau în spirit bizantin, canonic. Adevărul este că, prin repetiţie, icoanele au pierdut treptat rigiditatea hieratică, ajungând la o frumuseţe mai sinceră, uneori mişcător de expresivă. În orice caz, nu mai prejos decât celelalte genuri ale creaţiei populare plastice, cum sunt troiţele de lemn sau de piatră. Simţeam frumuseţea lor şi o puteam imita, eu însă nu voiam să ajung iconar. Întrebarea se punea dacă elementele formale puteau fi ridicate la necesităţi de expresie realistă sau nu. Eu încercam.

A vrea să-ţi împlineşti un gând pare lucrul cel mai firesc din lume, toţi oamenii au gândurile lor, dar dacă gândul acela nu-i bun, apuci pe căi greşite şi-ţi strici viaţa, şi pe a ta, şi pe a altora. În artă, mai ales, nici nu bagi de seamă când te depărtezi de drumul bun – gândirea, dacă nu e asociată cu simţirea ta, te duce spre încercări cu rezultate hibride. Prezenţa simţirii în operă dă temei sincerităţii artistului, gândurilor sale. Nu poate lipsi simţirea: sunt reci lucrările gândite rigid. Ştiam acest lucru, totuşi nu mă sfiam să urmăresc voluntar un gând. Era un fel de a studia cu alte metode decât cele academice, cum e şi firesc, fiindcă eu nu studiam anatomia, ci problemele formei de expresie. Ajunsesem la problema stilului şi mă izbeam de contradicţii greu de împăcat. Stilul artei populare mă atrăgea, căutam o punte de legătură, şi punţi erau mai multe, fiindcă arta populară, deşi simplă în aparenţă, are o mare diversitate conceptuală. Dacă nu poţi pătrunde cât de cât în dialectica formării stilurilor, rişti să devii un simplu imitator, ceea ce nu e de dorit. Chiar dacă rezultatele nu mă mulţumeau, nici pe mine nici pe alţii, nu puteam renunţa. Gândul că sculptura avea acelaşi drept la un limbaj original, ca şi literatura, mă obseda, totuşi pe acest drum mă aşteptau piedici mari, cu totul neprevăzute. Trebuia să aştept, dar era în mine o nerăbdare tinerească, la care se adăuga şi incultura mea. Abia după ce aveam să ajung în Franţa, după anevoioase confruntări prin expoziţii şi muzee, s-a întărit în mine gândul că artistul trebuie să-şi domine pornirile şi să le îndrepte spre exprimarea a ceea ee este esenţial în viaţă. A trebuit să mă depărtez de ţară ca să-i văd frumuseţea şi adevărul.

Într-o altă carte voi povesti pe îndelete amănuntele acestei experienţe, care mă aruncau în îndoieli. Era la modă sculptura senzuală, cu forme rotunde, plăcute vederii, iar eu eram obsedat de conţinut. Nu puteam concepe arta ca simplu obiect adresat simţurilor, dar nici nu puteam renunţa. Căutam un echilibru şi nu-mi găseam liniştea necesară. Viaţa mea era încă prea agitată, n-o puteam stăpâni.