Banatu-i fruncea

A DOUA ZI AM VIZITAT MUZEUL oraşului, a cărui colecţie de taboluri era destul de modestă. Aveam să cunosc atunci o seamă de lucrări făcute de artişti despre care cărţile de artă nu aminteau. Istoria artei încă nu ajunsese cu cercetarea în această parte a ţării, doar Ioachim Miloia, al cărui nume şi activitate erau puţin cunoscute, se străduia să-i ridice în atenţia publicului.

Ţin minte un autoportret al lui Mihail Veloeleanu şi alte câteva portrete de Nicolae Popescu, Ioan Zaicu şi Constantin Daniel. Centrele artistice ale Apusului

— Roma şi Munchen – unde învăţaseră aceşti artişti, îşi puseseră pecetea pe opera lor.

— S-au pierdut lucrările, spunea Miloia, atâta am mai putut strânge. Chiar şi biografia unora mai are părţi umbroase. Despre Mihail Velceleanu nu se ştie aproape nimic, se vede însă că era un mare maestru, autoportretul e foarte expresiv.

Cuvinte de apreciere simple, pe care Miloia le rostea cu mare convingere, dar şi cu tristeţe: se găsiseră numai două lucrări… Prea puţin, treapta măiestriei acestui artist nu putea fi atinsă decât după îndelungă experienţă, dar lucrările se pierduseră.

— Încă n-avem cultul valorilor, domnule Vlasiu. Nu ştim respecta îndeajuns talentul Trebuie să-i învăţăm pe oamenii de aici să iubească arta. Dar sunt între ei mulţi indiferenţi. N-ai văzut că la vernisaj n-a venit nimeni?

La fotbal se duc şi la întruniri politice, dar cu expoziţiile nu sunt învăţaţi, trebuie să avem răbdare cu ei, să ne împlinim misiunea. În oraşul acesta s-ar putea face lucruri extraordinare…

— Se spune că Timişoara e un oraş bogat.

— Nu bogat, putred de bogat 1 Oraşul ăsta are peste 200 de fabrici şi întreprinderi industriale, cu capital mare.

cu mulţi angajaţi. Numai industria iânii are peste 1.500 de angajaţi. Îţi dai dumneata seama? Bănci vreo zece, apoi sute de prăvălii, măcelării, brutării! Curg milioanele în oraşul acesta, ca să nu vorbesc de marea bogăţie a judeţului. Un procent din veniturile particulare dacă s-ar repartiza pentru instituţii culturale, unu la sută, am face din Timişoara un olimp al artelor şi al culturii.

Sunau frumos cuvintele lui din urmă. Fără voie, mi-a trecut un zâmbet pe buze.

— Zâmbeşti maliţios, spuse el, privindu-mă de aproape. Te înţeleg. Nici eu nu-mi fac iluzii şi înţeleg că treapta noastră de azi e ruşinoasă. Zicem că „Banatu-i fruncea”, dar suntem în coada culturii. Nici nu ştii cu ce greutate am obţinut de la primar cele câteva mii de lei cu care v-am cumpărat lucrările. Că-mi era mie ruşine să veniţi în oraşul acesta bogat şi să nu vă putem plăti cel puţin trenul.

Îl ascultam cum vorbea, şi mi s-a părut că în ochii lui era scrisă aceeaşi tristeţe ca şi în privirile pictorului Velceleanu.

— Să nu vă pară rău că aţi venit, continuă să vorbească, şi nici să nu daţi importanţă faptului că n-aveţi vizitatori. Am vrut să-i convingem pe politicienii de-aici că academia are un rost, să nu ne desfiinţeze bugetul. Edrept că avem puţini elevi. I-am primit pe toţi câţi s-au prezentat la examen, deşi ştim că talentul nu e ceva de toate zilele, se alege greu, dar noi avem încredere.

Fără îndoială, dacă primarul ar fi avut un dram din entuziasmul lui Miloia, Timişoara, ca şi Banatul, ar fi putut să transforme zicala populară în realitate, dar primarul ăsta nici nu venise la expoziţie…

Mă gândeam că ar fi bine să formăm o delegaţie de artişti care să-l invite, şi dacă vine, să-i vărsăm câteva găleţi de apă rece în cap, să se trezească.

Am ieşit din muzeu cu un sentiment greu, apăsător.

Afară erau nori pe cer. Prin care ţâşnea lumina soarelui în t'âşii împrăştiindu-i; nori vineţii ca în pictura lui Jurcan mocniţi ca nişte dureri adânci. Treceau greoi peste Banm 'nfruntând ra/de soarelui de iulie M-aş fi simţit bine mele va pe un şes larg, să pot privi această luptă a elementelor în voie, săfiu singur sau poate împreună cu Nora la căsuţa lor din vie, să vină o ploaie cu trăsnete, Să se audă ploaia prin frunze.

O vedeam pe Nora dereticând prin căsuţa aceea, s-o facă plăcută, să ne simţim bine… Mă gândisem că poate la Timişoara voi vinde destule lucrări ca să pot pleca în Franţa, să văd de aproape operele de artă pe care le ştiam din albume. Trebuia să înţeleg că-mi făcusem speranţe prea mari, totuşi eram gata să-mi fac altele. Nora spusese că preotul din satul ei avea de gând să picteze biserica.

L-aş fi chemat pe Jurcan, să lucrăm împreună, şi cu banii câştigaţi puteam pleca oriunde.

Nu trebuia să mai întârzii la Timişoara, trebuia să plec dt mai curând, nu mai aveam ce face acolo, atâta doar că primarul încă nu semnase ordonanţa de plată, deci visul meu rămânea deocamdată vis, şi nimic altceva. Mă simţeam totuşi bine, lumea mi se părea deschisă până departe, făcută din coline şi orizonturi împletite amăgitor. Mă ridicasem deasupra norilor negri, în plină lumină, s-o pot vedea. Ce bine că era un loc între cer şi pământ de unde puteai să contempli lumea, s-o vezi frumoasă!