Femei sunt de multe feluri.

AM INTRAT ÎNTR-O CAFENEA CU vitrine mari, cu senzaţia că veneam de undeva de sus şi puteam privi consumatorii în creştet şi toţi aveau chelie.

La o masă mai în fund l-am recunoscut pe directorul academiei. Când am, ajuns lângă el, am văzut că desena cu creionul pe masa de marmură albă cercuri mici, unul lângă altul. Umpluse un sfert de masă cu cerculeţe, Aşezându-mă alături, l-am întrebat ce proiect bizar desenează.

— Proiect vechi, a spus el făcând un gest cu mâna, proiectez bani! De când am pictat biserica din Deva, n-am mai primit altă comandă; mă concurează tinerii.

El Studiase pictura la Budapesta, cu un maestru influenţat de Renaşterea italiană, şi-i era greu să-şi apropie canoanele bizantine. Pictor bisericesc de mare trecere era Demian; avea atâtea comenzi, încât nu le biruia. Poate el era anul dintre tinerii la care făcea aluzie directorul.

Schimbă vorba, întrebând cum mă simt în Timişoara.

— Mă-simt singur, am răspuns dintr-o dată.

— Un artist nu se poate simţi bine aici. Am făcut o mare greşeală că am adus Academia din Cluj. N-am vru! dar tinerii… îşi întrerupse fraza şi trase adâne din ţigara de foi. Ixa ştiam ce să zic. Vorbi tot el:

— Bine ai făcut că ai venit să ne dai concursul, s-a trimis puţină sculptură. Şi pictori au venit puţini. Tare mă tem că se pierd talentele noastre! Ajung profesori, se lenevesc. Am auzit că şi la Bucureşti ai făcut expoziţie.

Ai mare curaj, n-am ce zice! Uite că noi, profesorii, na îndrăznim să facem expoziţii la Bucureşti.

I-am spus că n-aveam încotro, că nu găseam alt mod de viaţă.

— L-ai ales pe cel mai greu, dar nu vreau să te descurajez, numai un lucru să ai grijă: să nu faci boala succesului, că atunci ratezi…

Nu l-am înţeles. I-am spus că succesul unui artist înseamnă de fapt succesul artei lui, ceea ce nu poate îi un rău.

— Da, da, înţeleg eu ce vrei tu să zici, dar este şi altfel de succes. Când vezi că nu mai merge cu arta, începi să recurgi la mijloace laterale, care strică gustul frumosului, înşelând opinia publică. Sunt mulţi din ăştia. Să ai grijă, succesul te poate strica mai mult decât te ajută; să.ai succes cu lucrări bune, cu artă adevărată, altfel îl pierzi. Opinia publică înşelată se răzbună.

Nu i-amrăspuns, dar aveam să mă gândesc mult îa vorbele lui.

M-a întrebat dacă nu vreau să joc o partidă de şah.

Mai jucasem împreună la Deva, când se întâmpla, ca şi acum, să n-aibă un partener.

De la primele mişcări, mi-a spus:

— Tu joci ca şi în viaţă, cu ochii închişi. Şahul i-ă ştii că are o filosofie foarte simplă, nici eu n-o pot în vă î, a de ajuns: prudenţa.

Îmi dăduse avans regina, fiind un jucător încercat, şi i-am luat un cal şi doi pioni, ceea ce l-a întărâtat.

— Calul ducă-se încolo, dar după proşti îmi pare rău…

Numai la şah îmi pare rău, că în viaţă vrei să te scapi de ei şi nu poţi.

El găsea bun orice prilej să filosofeze cu umor. Nu mult mai târziu mi-a luat regina.

— Nu ştii să-ţi grijeşti „dama”, zise el. Trebuie să fit mereu cu ochii pe ea, fiindcă o dată pierdută o plângi zadarnic.

Pusese un accent pe cuvintele din urmă, un fel de amărăciune. Ca şi când n-aş fi înţeles cuvintele lui, mă întrebă dacă n-am de gând să mă însor.

— Ba da, i-am spus, dar nu găsesc o femeie potrivită.

— Trebuie să ştii că femei sunt de multe feluri şi în multe feluri te poţi apropia de de. Unele sunt făcute pentru joc şi plăcere; dacă te legi de de, scot sufletul din tine şi nu se satură. AJtele vor numai bani şi huzur. Sunt însă şi femei serioase; dacă ai noroc să te aleagă una, apoi ea îţi dă gustul adevărat al vieţii şi te ajută să te împlineşti ca bărbat – din păcate, astea nu-i aleg pe artişti decât rareori, şi nu pe cei' mai buni; pentru că artiştii sunt „nebuni14…

Astfel de jocuri de cuvinte îi făceau plăcere şi le căuta.

— Cum sunt femeile potrivite pentru artişti? l-am întrebat.

— Hm, ştiu că ai vrea să afli; cu întrebarea asta m-am chinuit o viaţă întreagă. Tăcu o clipă, ca şi cum viaţa trecută îl rechema, apoi adăugă cu ton uşor melancolic: Femeia visată de artişti încă nu s-a născut, fiindcă un artist este robit de munca lui şi uită de femeie, şiatunci îl uită şi femeia pe el.

Intre timp încheiasem partida – în favoarea lui. Bineînţeles. În timp ce aşezam figurile pentru a doua partidă, mi-a povestit păţania lui Madach Imre, autorul Tragediei omului, figură proeminentă a literaturii maghiare.

Spunea că la premiera piesei, încă după actul întâi, autorul a fost omagiat cu aplauze prelungite şi chemat la rampă, iar soţia lui, care se afla într-o lojă, înconjurată de adoratori, ar fi exclamat surprinsă: „A. El a scris piesa V Nici n-am ştiut că am un soţ atât de talentat!”

— Vezi, continuă directorul, poţi zice că era nesimţitoare. Totuşi ea îl inspira Poate că legea iubirii pentru artist porneşte din legea artei Din păcate, vin copiii, şi muzele rareori sunt şi mame bune Am avut r. Rei copii, m-am sacrificat pentru ei Multe visuri am îngropat…

Unul, cei mai mare, despre care spunea că-i seamănă întru totul, era arhitect la Paris şi-i cerea mereu bani j bătrânul nu ezita să se împrumute, pentru a-l scuti de lipsuri. Al doilea era violonist, cânta în orchestra Operei din Cluj, câştiga puţin şi-i cerea şi el bani. Al treilea, tot violonist, era socotit copilul-minune al familiei, pentru care şi-ar fi dat şi sufletul. La zece ani avusese un concert la Paris, i se prevedea o carieră strălucită. II audiase Enescu, însă copilul-minune avusese ghinion în această împrejurare: când a început să cânte, i s-a rupt o coardă. A trebuit să-şi lege alta, însă din păcate ghinionul s-a repetat.

— Copilul are un temperament prea aprins, zicea directorul, e „impetuos”.

Poate această impetuozitate i se va fi părut lui Enescu exagerată, nu ştiu, destul că a renunţat să-l mai asculte, ceea ce* directorul nu putea înţelege în ruptul capului şi se plângea mereu, neuitând să recunoască totuşi că fineţea e o calitate ce nu poate lipsi unui talent şi că a rupe două corzi una după alta e un ghinion prea mare…

Cunoşteam bine toate poveştile lui, încă din vremea când pictam împreună la Deva. Îi plăcea să vorbească desohis, şi eu eram avid să cunosc viaţa unui artist. Ieşeam spre seară din biserică şi porneam pe colinele înflorite din jurul Devei, ascultându-l cu mare emoţie. Drumul lui din sat până la Budapesta, anii de studii, apoi bucuria primilor ani de ucenicie pe lângă artişti mari ca Lotz Kâroly, eu care lucrase la decorarea Parlamentului maghiar, numirea lui ea profesor Ia Academia de arte decorative, toate astea mi le povestea pe îndelete, uneori nostalgic, mai ales când îşi amintea cum o cunoscuse pe „minunata lui soţie”.

— N-am fost un fecior frumos, zicea el, eram prea înalt şi slăbănog, bolnăvicios şi suferind de stomac, nu se uitau fetele la mine, nici nu mă gândeam să mă însor.

Aveam carieră frumoasă şi bani destui, dar mă simţeam ' nefericit tare…

Zicea că uneori ieşea noaptea sub cerul liber şi, ridi-

— Dnd pumnii, îşi blestema ceasul când se născuse, disperat a nu-i e scrisă şi lui o dragoste ca fiecărui om. Treceau anii şi simţea că îmbătrâneşte înainte de vreme. Îşi lăsase barbă, fiindcă natura îi făcuse un profil de vânăior, ceea e nu se potrivea nici cu felul lui de a se purta, nici cu însuşirile lui intelectuale, dar barba îl făcea şi mai bătrân.

Pierduse orice nădejde de a se căsători, când într-o zi de primăvară, plimbându-se pe marginea Dunării, a văzut o copilă care se juca desculţă pe iarbă… Şi era o frumuseţe cum n-a văzut cerul şi nici pământul, cu un păr de aur ca-n poveşti…

Copila aceasta avea să devină soţia lui. Desi mi avea decât cincisprezece ani.

— Aţi avut noroc, i-am spus.

— Noroc am avut, zicea directorul, dar am fost pus la grele încercări, că era prea frumoasă şi erau mulţi ani între noi, totuşi ea mă iubea şi nu se ascundea de mâne în nici un fel, fiindcă eu o înţelegeam şi-i îngăduiam orice.

se stinsese ţigara de foi şi i-am aprins-o. Pufăia liniştit, privind figurile de pe tabla de şah, ca şi când acolo ar fi fost întreg trecutul lui.

— Trebuie să ştii cum să câştigi iubirea şi dragostea unei femei, nu cu biciul, cum spune Nietzsche; biciul e pentru cai, iar femeia e fiinţă superioară, cu o misiune mare. Trebuie să ne apropiem de ea cu blândeţe; altfel, gingăşia şi căldura ei se ascund. Dar, bineînţeles, sunt fel ' şi fel de femei, ţi-am spus… Mai aprinde un chibrit!

Partida asta o câştigi! Ai făcut o mişcare bună din greşeală, eşti norocos.

A predat partida şi am ieşit împreună. Trecând peste pod, mi-am amintit de Stoian şi am adus vorba. Lucrase cu noi la pictura bisericii din Deva şi-l cunoştea bine.

Avusese pe atunci păreri bune despre el, dar şi le schimbase. Vorbea cu mare tristeţe.

— Nu mai vine la mine de când face politică, nu-l mai preocupă arta. El îi vanitos, râvneşte gloria puterii, dar cu politica nu te poţi juca. Greşelile se plătesc mai scump decât în artă. A ajuns fruntaş în rândurile celor care urmează politica dezmăţată a lui Hitler. Studenţii trebuie să înveţe mai întâi, politica e misiunea maturităţii. Nimic bun nu va ieşi din politica lor! I-am spus, numai că n-am plâns în faţa lui, dar el îi vanitos, ce să-i faci?!

Acum înţelegeam de ce nu-mi răspunsese Stoian la scrisori, înţelegeam şi întrebările lui în legătură cu Miron, tonul insidios şi răceala cu care mă primise. Chiar lipsa lui de. La vernisaj avea o explicaţie.

— Ce zici, e bine sau nu e bine? mă întrebă Alexandru Pop, văzând că tac.

De obicei, el vorbea fără să-mi ceară părerea despre ceea ce spunea. De astă dată ar fi vrut să afle dacă nu cumva eram şi eu dintre tinerii grăbiţi.

— Cred că aveţi dreptate, am răspuns simplu.

— Voi aţi fost buni prieteni, dar eu ţi-am spus ţie încă de la Deva, când xn-ai sfătuit să-l chem şi pe el să ne ajute, ţi-am spus încă atunci că el îi vanitos. Avea talent, dar nu era modest, voia să-mi dea lecţii.

Toate astea îmi trecură într-o clipă prin minte, ca şi nemulţumirile pe care ie avusese cu Stoian. Nici el nu uitase nimic, deşi împlinise şaptezeci de ani.

Lam condus pe director până acasă şi ne-am despărţit. Era şi târziu. La orizont se ridicau nori vineţii ca o creastă muntoasă, în care lumina lunii lăsa o dungă aurie, ondulată. Ca întotdeauna, vorbele directorului mă urmăreau şi căutam să Le adâncesc înţelesurile.

„Nu numai femeia te poate inspira, mi-am spus. Te inspiră viaţa în toate formele ei. Natura, şi tot ce vedem, cu bucuria şi frumuseţea lor, iar femeia, dacă te iubeşte, îţi dă o fericire, un dor şi o voinţă de a te înălţa, de a învinge greutăţile. Aşa înţelegea şi directorul. El şi-a pictat soţia în chip de înger şi de madonă în biserica de la Deva. A îndrăznit să facă îngeri şi o madonă cu părul roşu (cam dolofană). În faţa căreia, chiar credincios fiind, era greu să tiu-ţi treacă gânduri lumeşti prin cap. Aşadar, se poate zice că îngerii şi madona din Deva erau inspiraţi de o femeie. Mi se părea ciudat că eu nu mă gândisem niciodată să-mi caut o femeie care să mă inspire. Nici model nu-mi luam. La şcoală lucram uneori după o ţigancă cu picioare cam noduroase, care tuşea şi strănuta mereu, dar mai ales mirosea, pricină pentru care spuneau studenţii că e un model cu „duh”.

Am ajuns acasă la Dinu, unde m-am apucat să-mi fac nişte însemnări, să nu uit ce-mi spusese directorul, m-am culcat, dar nu puteam dormi, deşi era târziu. Mi-am adus aminte de Fata din vitrină şi mi-am spus că ea ar fi putut să mă inspire, aş fi făcut un chip frumos…

Asta era oare scopul sculpturii? Bunica mea nu era tocmai frumoasă şi nici Nora nu era o frumuseţe, totuşi eu mă gândeam să le sculptez şi simţeam că se poate. Aşadar, inspiraţia nu e legată de frumuseţea fizică a unei femei, ci mai mult de frumuseţea interioară.

Ajunsesem la confluenţa sinuoasă a artei cu iubirea mai demult, dar din afară, gândind; acum ajunsesem în conflict, şi era mult mai greu.