Îngrozitoare boală!

LA EXPOZIŢIE, L-AM GĂSIT PE Stoian, şi cu primele lui vorbe m-a supărat şi l-am supărat şi eu.

— Prevedeam că aici ai să ajungi tu cu ideile tale, spuse el arătând panourile cu un gest dispreţuitor. Şi, culmea! s-au făcut şi achiziţii pentru muzeu? Ai noroc că suntem prieteni, altfel…

— Altfel ce? I-ai trimite primarului o scrisoare de ameninţare? Spune, ce-ai fi făcut altfel?

El îşi muşcă buza de sus. Semn că vrea să se stăpânească. Îmi spuse că batjocoresc religia în numele artei.

— Ai fi vrut să aduc nişte arhangheli cu sabia, frumoşi cum eşti tu î Spune drept, nu cumva tu i-ai dăscălit pe câţiva studenţi, în care s-a răsculat simţul religios şi-ar dori, ca şi tine, să vadă peste tot numai pe arhanghelul Gavril?

Stoian întârzia să răspundă. Se vedea constrâns să schimbe tonul.

— Dacă aş fi stat eu de vorbă cu ei, n-ai scăpa cu obraz curat. Cred că e mai bine să te faci că nu-i vezi, s-ar putea să-ţi pară rău…

Mă simţeam mai mult decât jignit. L-am prins uşor de braţ şi l-am dus înspre fereastră câţiva paşi.

— Ascultă, Stoiene, tu ştii că nu sunt fricos; te rog să-ţi aduci aminte când te-am scos de sub pumnii unor derbedei; acum tu mă înspăimânţi şi mă întristezi. Vreau să fiu sincer cu tine, deşi tu niciodată n-ai fost cu nimeni, înţeleg acum, nici cu tine nu eşti. (A întors capul, ca şi când ar fi vrut să ştie dacă eram auziţi sau nu.) Aş putea să-ţi spun toate astea în auzul lor, dar cu nu pot să uit că am fost prieteni. Vezi că roşeşti? Directorul spune despre tine că eşti vanitos – am vorbit aseară cu el – dar eşti altceva: un bufon. Nu te supăra nici tu, ca să nu mă supăr nici eu. Putem chiar să rămânem prieteni, însă cu o condiţ'e: să înţelegi că, din moment ce faci politică teroristă, pentru mine eşti un om bolnav. Mi-e milă de tine.

Vorbeam pe acest ton, silindu-mă să cântăresc bine cuvintele; el privea pe fereastră, umezindu-şi buzele, ţie ce-l avea încă de când era student la conservator. Am încheiat, întrebându-l de ce nu mă ascultă.

— Te-am ascultat destul, chiar prea mult. Îţi mulţumesc pentru prietenia ta, însă şi eu pun o condiţie: să nu mă crezi prost. Leagă tu la ochi pe cine vrei, pe mine nu.

Îţi promit că nu ţi se va întâmpla nimic şi chiar te invit la masă.

Mă prinse pe după umeri cu atâta naturaleţe şi cu un zâmbet atât de prietenos, încât eram gata să-l iert, deşi ştiam că sta în puterea lui să treacă de la o stare la alta ca un actor.

— Nu vin la masă, i-am spus, fiindcă ai tablouri urâte pe pereţi şi-mi trece pofta de mâncare, te conduc puţin.

— Nu sunt ale mele, răspunse el; de altfel, să-ţi spun drept, pictura nici nu mă mai interesează. Te las pe tine şi pe Jurcan s-o faceţi, să ştiţi însă că nici voi nu veţi face nimic, dacă noi nu vom reuşi…

— Îţi cunosc obiceiul de a face prorociri, eu însă nu sunt mistic. Ce voi face eu cu Jurcan e dar: vom face artă, iar tu ai să faci prostii tot mai mari.

L-am luat de braţ ca pe vremuri, cu aceeaşi prietenie şi căldură. Voiam să-l conving.

— Recunoaşte că tu ai apucat pe un drum greşit. Nu te văd cu o bardă în mână, cel mult cu o spadă în rolul lui Hamlet. Întoarce-te la teatru, nu e nimic mai frumos decât arta. Am în perspectivă o lucrare, nu vrei s-o pictăm împreună? Câştigăm bani şi plecăm amândoi la Paris.

Nu glumesc. Acolo vom face o expoziţie, tu ştii să desenezi atât de frumos, întoarce-te printre noi, începi altă viaţă.

— Lasă, Ioane, tu n-ai simţul realităţii. Ţara e în primejdie, îţi spun eu. Se pregătesc evenimente mari, trebuie să fim prezenţi, a trecut timpul visărilor, se apropie ceasul mare al istoriei; să fim gata de sacrificiu! Asta e artă cea mare spre care mă îndrept eu.

Parcă-l vedeam student; când se întorcea de la teatru obsedat de rolul lui Ilamlet, intra în cameră neguros, privea tulbure împrejur, căuta în umbră pe cineva ascuns, mişcând o spadă nevăzută, cu care în cele din urmă mă spinteca pe mine… Când citea amintirile lui Casanova, nu era femeie căreia să nu-i facă declaraţii aprinse. Dacă privea un album cu picturi de Matisse, se trezeau în el impulsuri picturale, se apuca de lucru, şi în zilele următoare strica o cutie de culori. Dacă citea versurile lui Verlaine, scria şi el un caiet de poezii, cântând veştejirea toamnei, în mijlocul celei mai crunte ierni. După astfel de manifestări urma o stare depresivă, se trântea pe pat şi, îngropându-şi capul în pernă, gemea înfundat sau scotea ţipete nefireşti. Uneori plângea încet, scâncind ca un copil.

Alte clăti nu ieşea din casă zile întregi, nu întreba şi nu răspundea la întrebări, nu mânca şi nu bea. Îmi era milă de el şi împrumutam bani de unde puteam, să-i cumpăr portocale şi alte bunătăţi, pe care le puneam lângă patul său fără să zic nimic.

Mă gândeam la toate astea, iar el vorbea înainte, ca şi când s-ar fi deschis în el o supapă multă vreme închisă.

Îmbrăcat într-o haină de lustrin negru, pantaloni albi, cum avea şi consilierul municipal, gras şi roşu, mi s-a părut un băiat de bani gata.

— Taci, mă Stoian, nu te mai osteni să vorbeşti despre viitor, eu cred în bunul-simţ al prezentului. Ţara nu e o fantomă, e un petic de pământ cu oameni pe ea – ţărani, muncitori, intelectuali… şi ceva paraziţi, nu trebuie aşteptat un cutremur ca să scăpăm de ei. Asta înţeleg eu să ai bun-simţ. Tu l-ai pierdut. Tu. Şi cu tinerii de care ziceai să mă tem. Vorbiţi de apocalips, de început da lume, de temelii, de dreptul sângelui? Toate astea sunt false. Se râde de voi, pe bună dreptate. Tu ai o fire de artist, te aprinzi şi arzi, aşa sunt şi eu, tocmai de aceea mă silesc să nu mă depărtez de artă. Aici focul poate să ardă cu folos. În politică îţi trebuie stăpânire de sine. Altfel faci prostii mari, cum ai fi făcut azi dacă n-am fi fost prieteni… Spune drept, ai uitat ce greutăţi se leagă de meseria noastră? Icoanele mele n-au sfinţenie, n-au mai multă decât am eu, şi-ştiu că n-am să mai fac altele, dar făcându-le pe astea mi s-au limpezit unele probleme de stil…

Am vorbit mult, dar tot ce spuneam în loc să ne apropie, ne depărta. Eram ca doi vâslaşi care se întâlnesc pe două ape ce curg contrar. Ieşisem din expoziţie, mergeam spre oraş pe drumul de lângă Bega, căutmd fiecare argumente şi întrebări pe măsura lui.

Înainte de a ne despărţi îi spusesem ca. Fară a fi prorec, eram gata să-i dau în scris că va fi rău de el. Stoian m-a bătut pe umăr cu un aer superior şi, strângându-mi mâna puternic, a spus:

— Vom trăi şi vom vedea.

Apoi el a plecat la masă. Eu am pornit la întâmplare,