Bolnav el e inimă rea

AM GAZUT ÎNTR-UN SOMN GREU, de neînţeles, şi am dormit întreaga noapte. Când m-am trezit, îmi era caid tare. Credeam că sunt în podul fânarului. Nu vedeam nimic. Aveam pe ochi o năframă, şi am dat-o la o parte. Kati îmi lăsase amintire năframa ei roşie cu puncte albe, care-i stătea atât de bine.

Lumina soarelui trecea anevoios prin ceţuri albe, care pluteau peste fineţe ca un fum. M-am ridicat încet, pfivind fără ţintă. Mi s-a părut că mă ridic deasupra ceţurilor şi privesc lumea de sus în jos. Mă/vedeam rămas acolo în căpiţă dormind, şi pe Kati alături. Pe nisipul ud am văzut urmele paşilor ci, lunguieţe ca iarba lui Tatin. M-am aruncat în apă, dar mă simţeam amorţit şi înotam încet. Am ajuns la mal şi mă tot duceam, şi parcă satul se îndepărta, destrămându-se. Vălătuci de ceaţă îmi împăienjeneau privirile. Am întors capul în urmă şi se vedeau vârfurile căpiţelor, ca nişte morminte străvechi. Eram îngropat acolo, cu Kati… Se întorcea în Ogra numai stafia mea, cu o năframă roşie în mână…

Am ajuns în grădina noastră. Cunosc cărarea. Duce în sus, mă ridică tot mai sus, deasupra ceţurilor. Nelu e acolo, cu o furcă în mână. Mi se pare fioros. Se uită la mine ca şi când nu m-ar cunoaşte.

— Ce faci, mă? îl întreb.

Dar el nu răspunde. Se uită la năframa mea.

— A cui e năframa? întreabă el.

— A lui Kati! Fata aceea din Dileuţ.

— Ziceai că s-a măritat. Du-te şi culcă-te, mai zise el, mulg vaca şi-ţi aduc lapte. Ascunde năframa, să nu te vadă Tata cu ea.

Am băgat-o în sân. Nici vorbă, Moşu nu trebuia să mă vadă venind dimineaţa cu o năframă roşie în mână.

În tindă m-am întâlnit cu Bunica. Când a dat cu ochii de mine, mi s-a părut că zâmbea, dar apoi zâmbetul i s-a ascuns.

— Nu ştiam unde te-ai dus. Credeam că la Lechinţa.

Prea multe' nopţi pierzi. Îţi strici tinereţea. Du-te în casă, că vine Moşu-to, să nu te mai vadă. Doamne, parcă nu semeni cu tine!

Bineînţeles, Moşu nu trebuia să mă vadă. M-ar fi întrebat: Ce năframa-i aia, mă? Umbli nopţile pustiu!

Mai stai şi tu acasă, ca oamenii de omenie! Noi lucrăm ca robii, şi tu îţi faci de cap…”

Ce i-aş fi putut răspunde? Nimic! Adică ceva tot i-aş fi putut spune: că nu-i bine să sari în apă după înecaţi, că te poţi îneca şi tu. El a avut dreptate. Te îneci pe uscat, ţi se uscă cerul gurii aşa, din senin, şi nu te poţi răcori cu nimic. Nimeni nu te poate scăpa…

Gândind astfel, am intrat în casa dinapoi, m-am lăsat pe pat şi mă uitam în neştire la grinzile afumate.

Apoi, nu peste mult, Nelu a venit cu laptele.

În timp ce beam, el tăcea, privindu-mă îngrijorat. Numai când i-am dat şustărul a zis:

— Noi ne ducem să cosim porumbiştea; vrei să vii şi tu colo după amiază?

Îmi puse întrebarea asta mai mult ca să zică ceva. În loc de răspuns, l-am întrebat:

— Ascultă, mă Nelule, vreau să te întreb: dacă ţi-ar lua-o cineva pe Cornelia ce-ai face? Zic, dacă s-ar întâmpla să rămâi fără ea…

— Ce mă întrebi şi tu? De ce mă întrebi?

— De ce să nu te întreb? Am şi eu o întrebare.

— Ce să-ţi spun? N-aş putea trăi fără ea.

— Bine, lasă-mă acum să dorm.

Aş fi vrut să dorm, dar nu-mi era somn şi priveam grinzile. În stânga erau atârnate nişte cizme negre. Cum le priveam, mi se părea că se leagănă în aer. Intrase pe neaşteptate un vânt aspru în casă şi legănau cizmele de sub grindă. Grinzile se mişcau şi de, se înnegreau şi se încovoiau. Am închis ochii, dar nu mă prindea somnul. Stam aşa, privind grinzile înnegrite de fum, şi mă întrebam dacă mai are rost să trăiesc. Mă gândeam că n-am s-o mai văd niciodată, că mi se face o mare nedreptate, al cărei izvor nu-mi puteam da seama unde este.

„Dacă suntem săraci, dacă suntem de naţionalitate diferită, dacă eu nu mai sunt ţăran, oare toate astea sunt piedici de netrecut? Oare iubirea nu poate înfrânge aceste piedici?…”

Dar mi-e destul de greu să-mi amintesc tot ce-mi trecea prin minte. Mai târziu a venit Bunica şi m-a întrebat dacă nu mi-e foame. I-am spus că vreau să dorm şi nu se prinde somnul de mine. Am rugat-o să-mi facă un ceai de buruieni, să pot dormi.

— Te-ai îmbolnăvit de inimă, ţi-o furat hodina. N-ai ceva de la ea? Orice. Dacă ai, îţi pot descânta.

I-am dat năframa.

— Ea ţi-a dat-o? Când?

— Azi-noapte. Am adormit şi ea mi-o pus-o pe ochi.

Am găsit-o când m-am trezit.

— Blăstămata, să ştii că te-o fermecat! Zici că nu te prinde somnul?

— Nu mă prinde.

— Ce gânduri îţi trec prin cap?

— Multe.

— Ţi se pare că o vezi înaintea ochilor?

— Da, o văd.

— Nu te scutură frigurile?

— Nu, frigurile nu mă scutură, dar parcă se întoarce casa cu mine. Parc-aş fi ameţit.

— N-o rabde bunul Dumnezeu, ţi-o luat liniştea! Stai, că viu mintenaş, aduc nişte apă sfinţită.

În timp ce-a ieşit bunica, simţeam că ea mă va ajuta, dar în descântec nu credeam. Îmi plăcea s-o ascult, îmi plăceau versurile, dar puterea lor asupra mea o puneam ia îndoială.

A venit, nu peste mult, cu o ulcică, a lăsat să picure apă sfinţită pe năframa roşie, apoi cu degetul ud mi-a făcut o cruce pe frunte, şoptind un descântec.

Mă privea de aproape, fără să clipească. Glasul îi era profund, mângâietor. Îmi venea s-o prind cu mâna, să-i spun: „Lasă, Bunică, o să-mi treacă fără descântec. Ştiu io că-mi trece.11 Dar ea părea dusă cu gândul departe.

A început să umble prin cameră cu paşi mari, urmărând pe cineva nevăzut, a deschis ferestrele, apoi păşea în zig-zag prin cameră, descântând cu glas tare:

În pustie să ie duci, Că te Lovesc cu şapte cruci!

Într-o moară pustie spânzurat, Unde vin strigoaie setoase.

Să putrezeşti holbat.

Să nu mai vezi soarele, Nici cerul înalt…

Nu era greu de înţeles că-l alunga pe Necuratul din preajma mea. O priveam cu o ciudată linişte, cu o mirare de copil, ca şi când mi-ar fi povestit un basm.

A mai fluturat încă o dată năframa în aer, apoi a închis ferestrele şi a lăsat ştergarele. Umbra din casă era molatică, liniştitoare.

A venit lângă pat şi, punându-mi o mână pe frunte, m-a întrebat:

— Simţeşti că te uşurezi?

— Da, Bunică, simţesc.

— Acum închide ochii şi nu te gândi la nimic.

Am închis ochii.

— Stai cu mânile întinse, aşa…

A plecat şi, nu peste mult, am deschis ochii. Nu-mi era somn, dar simţeam o ciudată linişte.