Mămăliga noastră

A DOUA ZI ERA DUMINICA. IEŞIND din casă mi s-a părut că peste sat căzuse o lumină nouă.

Pereţii erau albi, iar verdele pomilor părea picurat cu smarald topit. Cerul părea mai înalt, pierdut departe, într-un albastru de cicoare înrourată.

Trăgeau clopotele. Buna a spus ca pentru sine:

— Trage a treia oară, nici azi nu pot să mă duc la biserică. Apoi, dând cu ochii de mine, m-a întrebat: Tu nu te duci? Că de când ai venit, încă n-ai fost.

— Ar trebui să mă duc, dar sunt neras să nu ajung prea târziu.

În timp ce mă apropiam de conie, mă gândeam că ar fi bine să mă arăt vesel; să creadă că m-am făcut sănătos, dar tot atunci mi-am adus aminte de năframă şi, fără să mă mai gândesc, am întrebat:

— Ce-ai făcut cu năframa?

Ea ridică privirea asupra mea şi zise:

— Cum ai întrebat de curând, atât de curând să fie leacul!

— Bine-bine, da' ce-ai făcut cu ea? Să nu mi-o prăpădeşti! Dacă ies dracii din ea, să mi-o dai înapoi.

— Ţi-o dau, ţi-o dau, n-avea grijă, tot te mai gândeşti?

Ca s-o liniştesc, i-am spus:

— Mă gândesc, dar nu ca ieri. Să ştii că m-am liniştit dinspre partea asta. Am dormit bine de tot. Eram tare obosit.

— Ţi-o ajutat descântecul. Uite, îţi dau apă caldă să te speli pe cap şi să te razi.

v – Mai bine dă-mi ceva de mâncare.

— Io-ţi dau, dar mai bine-i să te duci cu trupul curat.

N-aveam încotro, şi m-am dus nemâncat la biserică.

Diacul m-a poftit în strană, dar eu m-am aşezat lângă

Moşu, pe jilţul lui Simion, pe care l-am văzut stând rezemai de frăgar.

Îmi făceam cruci deodată cu Moşu, îngenunchind alături. Mi s-a părut că sunt un ţăran cărunt, împăcat cu lumea. Trăgeau clopotele, batea toaca, mirosea a tămâie, atâta numai, că-mi era foame. Aş fi mâncat o prescură întreagă.

Gândul meu fugea în urmă, la vremuri biblice, când

Iisus hrănea mii de oameni cu câţiva peşti. „Ciudată putere! El schimba apa-n vin. Ce comedie! Când a fost pe cruce nu şi-a putut stăpâni propria-i sete, a cerut soldaţilor un strop de apă, şi i s-a dat un burete înmuiat în oţet. Cel care a dat omenirii pe Dumnezeu, ajuns pe cruce nu era decât un însetat chinuit, slab ca toţi oamenii. Un biet nazarinean… Dac-ar şti Bunica ce gânduri îmi trec prin cap acum, când trece popa cu sfintele daruri, n-ar mai crede în puterea descânteculuL”

Acasă, Buna făcuse masă mare, pentru mai mulţi. Când ne-am aşezat, am văzut că nu lipsesc decât cei morţi. Venise şi Niculiţă, şi Alexandru, cu nevestele lor. Era acolo şi Ana cu copila ei, şi s-a făcut o masă ca la sărbători.

Moşu tăia un colţ de prescură, clipind din gene şi numărând în gând, să ajungă la toţi: la mici şi la marii El începea ritualul obişnuit al duminicilor de demult, când viaţa încă nu se împrăştiase. Gesturile lui păreau mai pioase decât ale preotului.

— Anică, ia-ţi prescura. Tu n-ai fost la biserică…

Buna se apropie, îşi şterge mâna dreaptă de şorţ, ia încet prescura şi zice:

— Să primească Dumnezeu!

Apoi vine Niculiţă la rând, Alexandru, Victoriţa, unul după altul, aşa cum îi strigă Moşu, după vârstă. Îmi aştept şi eu rândul. Parcă mă simt copil. Între nepoţi, eu sunt cel mai mare. După mine vine Mariţa Chivei, apoi copiii lui

Niculiţă, ai Victoriţei, care aşteaptă şi ei, tăcuţi. Dacă s-ar întâmpla să nu ajungă prescura, să rămână vreunul pe dinafară, ar fi nemângâiat, dar Moşu nu greşeşte niciodată.

— Iuănel… îmi rosteşte numele într-un fel al lui, care se potriveşte numai acum. De ce n-ai citit Apostolul? Tu ştii să citeşti frumos.

Nu pot răspunde dintr-o dată. Răspunde Buna în locul meu.

— Apăi, el nu-i diac! Citeşte numai când vrea el.

Moşu întoarce capul spre ea, dar nu zice nimic. II caută cu privirea pe Neîu, îi întinde cu două degete prescura.

— Asta-i prescură pentru Tata-tân şi pentru Maria, zice Bunica.

Tata-tân e Bacu, Maria e Mama mea. Bunica a dat la biserică o prescură întru pomenirea lor.

— Pomenitu-i-o popa? mai întrebă ea.

Răspunde Nelu:

— Cum să nu-i pomenească?! Cine-o ascultat o auzit!

— Doamne, iartă-le păcatele, zice Buna, să aibă liniştea sufletească pe care n-au avut-o pe pământ. (Ea şi-i închipuie în cer.)

Niculiţă mă întreabă:

— Tu ţi-l mai aminteşti pe Bacu, Iuănel?

Eu răspund şi, pe nesimţite, vin şi morţii unul câte unul la masa celor vii.

Moşu scutură o sticlă de vinars, în care Buna a turnat o lingură de zahăr topit la foc. Nevasta lui Niculiţă râde printre cuvinte şi i se văd dinţii rari şi galbeni. E buzată, arc nasul cârn, e rotundă la obraz şi cu fruntea mică.

Moşu scutură mai departe sticla, parcă uită că ceilalţi aşteaptă. Nimeni n-ar îndrăzni să-i spună că e destul, dar nevasta lui Niculiţă se apleacă la urechea lui şi-i şopteşte:

— Toarnă, Tată, în pahare, că dacă-l mai scuturi mult, îşi pierde gustul.

Moşu n-a înţeles gluma, sau o crede nelalocul ei, şi nu-i răspunde. Pune mâna pe păhărel şi zice, aşa, ca pentru sine:

— Păharul ăsta nu-i spălat…

— LI spălăm cu vinars, Tată, umple-l numa, să vezi cum se spală, zice râzând nevasta lui Niculiţă.

Niculiţă ar vrea să fie mai stăpânită, nu-i place purtarea ei, da-i vine şi lui să râdă. Îşi pune mâna pe obraz şi zice, fără răutate:

— Doamne, proastă ai făcut-o!

El îi spune vorbe tari, dar ea nu se supără, n-a văzut-o nimeni supărată şi nici n-are de ce, pentru că Niculiţă se simte legat de ea pe viaţă şi pe moarte. Asta o spune şi el în gura mare, dar nu de faţă cu nevastă-sa.

Moşu şterge încet paharul cu colţul feţei de masă, îl şterge cu răbdare, îl ridică în lumină, îl priveşte lung, iar îl şterge. El a fost pe vremuri ordonanţa unui ofiţer vienez, ştie că un pahar trebuie să fie curat, să treacă lumina prin el.

— Nu-l mai şterge, tată, că se aprinde, zice Maria în timp ce răstoarnă mămăliga pe masă, dar Moşu nu-i grăbit.

Abia într-un târziu se hotărăşte să umpâe paharul. Mâna îi tremură, dar nu varsă nici o picătură. Apucă paharul cu două degete şi închină:

— Să trăieşti, Anică!

Bea, apoi umple un pahar pentru Buna. Mare plăcere s-o vezi cu paharul în mână! Vine de lângă oale, ştergându-se pe mâni şi pe buze, ridică paharul cu sfială, mâna îi tremură şi zice:

— L-ai umplut prea tare, mă îmbăt!

Ne învăluie pe toţi într-o privire şi ridică paharul.

— Să fiţi sănătoşi! Să ne vedem cu bucurie totdeauna!

Gustă puţin şi continuă: Să fie bine şi de noi, şi de toată lumea! Iar gustă. O, că tare-i, stropşi-l-ar! Prea mult mi-ai pus!

— Bea-l, că întinereşti, o îndeamnă Alexandru.

— Ba io nu, ce-i mult îi mult!

Se şterge cu mâneca şi aşază paharul pe colţul mesei.

Moşu îl ia şi, fără grabă, umple paharul pentru fiecare, apoi se ridică în picioare, no ridicăm şi noi, cu mic, cu mare. Femeile lasă lingurile, îşi împreună mânile.

Moşu zice Tatăl nostru. Aburii se ridică din blide, răspândând mirosuri calde. Mămăliga e mare şi galbenă ca un dovleac copt. Când zice Moşu: „Şi pânea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”, eu fac legătura şi mă gândesc că pentru mămăligă nu este nici o rugăciune: „Şi mămăliga noastră cea de toate zilele… pânea săracilor, galbenă ca aurul, luminoasă ca soarele, ca floarea macilor în gura ortacilor… Amin!”

Eram mulţi la masă, dar abia se auzea câte-o vorbă.

Mai mult Bunica întreba cui ce-i mai trebuie. În felul acesta, prânzul are ceva din Cina cea de taină. Începe cu o rugăciune şi sfârşeşte cu altă rugăciune.

Dar dacă e sărbătoare, după ce-am mâncat cu toţii, pot începe poveştile. Dacă ai ceva de spus, începi, şi ceilalţi ascultă.

Se părea că Moşu are, poftă de vorbă.

— Aşa nu-i rău, zice el, să mânci şi-apoi să poţi sta iar pe scaun, ca domnii! Domnii tot şed şi mâncă; beau şi mâncă şi dohănesc ţigări groase! La Viena, restaurantele erau pline de dimineaţă până seara de ei. Erau graşi ca ghibolii…

— Îţi mai aduci aminte cum era pe-atunci? îl întreb ca să nu schimbe vorba.

— Da, cum să nu?! Io eram piţ-maistăr la un obărlaitnăr. Un băiat frumos, un tist! Io-l îngrijeam: îi scuturam hainele de praf, îi ţineam calul. Avea un cal negru ca ceaonu… O trecut patruzeci şi cinci de ani de-atunci.

Hm! Stă puţin, priveşte în trecut şi zice: „Frumos oraş!

Da n-am stat aşa mult, că oberlaitnăru o murit. S-o îmbolnăvit de vărsat negru, şi io-l grijeam. Îi duceam mâncări bune şi vin roşu, da el nici nu se atingea de de.

Într-o zi, el m-o întrebat: „N-ai o brişcă? Vreau să-mi curăţ unghiile.41 Nu era slobod să aibă cuţit, şi io n-am ştiut. I-am dat brişcă, şi el o dus-o la grumaz. Am sărit şi l-am prins. I-am sucifmâna, nu mi-o fost frică de boală şi i-am spus: „Nu-i slobod!” Atunci i-o fost ruşine şi o început să plângă ca un copil. El, bag samă, o vrut să se omoare. A doua zi mi-o dat doi zloţi de aur şi o cravată, aşa cum porţi tu. O zis: „Ţi-l dau să mă ţii în minte11. Nici nu-l uit. Crăvătaru acolo-i în ladă, s-o putrezit mătasea, s-o tăiat felii. Io n-am crezut să-mi deie iei doi zloţi de aur, ce gândeşti, erau bani mulţi! Preţ de doi giţăi! Când o venit sora lui, i-am dat banii şi cravatăru, mă gândeam că el nu-i în toate minţile. Ce să aştepţi de la un om care vrea să-şi taie grumazu? El avea fierbinţeli şi era plin de bube pe obraz, nimeni nu se apropia de el, numai io. Chiar sora lui sta departe de pat.

„Dacă ţi i-o dat el, sunt ai dumitaie11, o zis ea. Apăi, bine, ce să zic io? Am băgat zloţii în pughilareş. Numa cu cravatâru n-am avut ce să fac. Ajuns aici, Moşu tace, clipeşte din ochi, apoi încheie: A treia zi s-o aruncat pe fereastră şi o murit. I s-o spart capul.

Povestea asta o ştiam cu toţii. Îi plăcea să-şi amintească de oberlaitnărul vienez. Cred chiar c-o făcea dintr-un simţ al datoriei, la zile mari. Mai avea şi alte poveşti. Când era în toane bune, era destul să-i pui o întrebare.

— Dacă n-ar fi avut de gând să se omoare, nu ţi-ar fi dat el doi zloţi. Zloţii erau bani împărăteşti, nu ca leii noştri, zice Niculiţă.

— Aşa, da, atunci banii erau scumpi. Mie îmi plătea pe zi doi creiţari, pentru ţigări şi pentru bertiţă.

Bertiţă numea el o fâşie de pânză albă cu care soldaţii îşi înveleau gulerul de cauciuc, iar a doua zi o aruncau, schimhând-o cu alta. Moşului nu-i venea să le arunce, le spăla şi le ticlăzea, aclunând creiţarii.

— Io când m-am întors acasă am adus bani frumoşi, nu ca ăsta. (îl arată pe Nelu.) Pe el l-am ţinut în cătane, cu bani şi cu mâncare de acasă. Ce rege-i ăla, că n-are cu ce-şi ţine cătanele? Asta nu-i rege de român, îi neamţ de fel. El o fugit din ţară cu o muiere, şi-acum iar o vinit în ţară; s-o lăsat într-o holdă; o ţăreană de-a noastră i-o dat apă din ulcior, că-i era sete. I-aş fi dat şpiroţet, să-şi opărească limba afurisită. El pune dările. Dacă-i de neam străin, n-are dragoste de ţară…

Femeile. Adună vasele, pun faţă nouă de masă şi se duc la poartă, se adună mai multe şi spun vrute şi nevrute.

Copiii se duc la Mureş, alungă liniştea, se joacă, trec dincolo, şi uneori se îneacă.

— Nu-i an lăsat de Dumnezeu, să nu fure Necuratul un suflet de om, zice Buna.

Alexandru se ridică şi ne îndeamnă să ne ducem şi noi la poartă, că-i mai răcoare acolo.