CI ntee ui învăţătorii lui

O SĂPTĂMÂNĂ ÎNTREAGĂ NU M-AU lăsat junghiurile. Mergeam la Mureş şi stam ore întregi pe insuliţă. Era cald nisipul, mă prindea somnul şi dormitam sub adierea blindă a vântului. Când mă trezeam, mă simţeam; ca. Un om ce se naşte atunci. Îmi treceau prin minte întâmplările din Cluj, bune şi rele, veneau spre mine ca şi când mi le-ar fi povestit cineva.

Îmi ascuţisem dălţile, ştiam că am să lucrez, dar ce şi cum nu puteam şti. Tot gândindu-mă, adormeam din nou şi visam. Visam ciudăţenii, apoi, deschizând ochii, tresăream şi nu-mi dam seama unde mă aflu. Mă ridicam în cele din urmă, mă aruncam iar în apă, înotam puţin, apoi ceasuri întregi tot alegeam pietre rotunjite de apă şi le priveam. Erau multe, cu forme ciudate, forme cărora încercam să le dau un înţeles. Unele îmi păreau mai frumoase decât tot ce văzusem vreodată prin cărţi sau prin expoziţii şi-mi spuneam mereu că natura e un meşter neîntrecut. Îmi plimbam uşor degetele pe rotunjimea pietrelor şi, încălzite de soare cum erau, mi se păreau obraze vii.

Într-o zi mi-am făcut o undiţă şi, în loc să mai stau pe nisip, intram cu picioarele în apă, umblând în sus şi-n jos şi pândind peştele. Apa, lunecând pe sub maluri, avea un cântec, un fel de muzică şoptită, mângâietoare. Stam ceasuri întregi în Mureş, îmi intra cântecul apei în suflet fără să ştiu şi mă linişteam. Liniile orizontului, pietrişul de sub tălpi, toate laolaltă se infiltrau în simţurile mele şi le duceam cu mine acasă. Înainte de-a adormi, îngânindu-mă cu somnul, parcă pluteam într-un leagăn.

Uneori mergeam înspre seară şi întârziam până la miezul nopţii. Voiam să prind somni, dar nu se momeau uşor.

Aruncam atunci câteva cârlige în larg, le lăsam acolo şi porneam spre casă. Se trezeau liliecii şi zburau din bortele răchitelor, făcând rotocoale deasupra capului meu.

Erau mulţi, mai ales în turnul bisericii se ţineau ciorchini, iar seara porneau în roiuri spre Mureş.

Când eram mie, îmi era frică de ei. Credeam că sunt spiriduşi,. Întârziam cu alţi copii la păşune, înfundam borta vreunei răchite cu iarbă uscată şi-i dam foc. Răchita ardea multă vreme, fumegând, apoi flăcările boboteau. Atunci începeam să batem răchita cu bâteie, chitind:

Ieşi afară, spiriduş, Negru ca un corcoduş, Iute ca un sfredeluş…

Răchita coşcovită grohăia sub lovituri, ţâşiieau flăcări din ea, până când crăpa cu totul, împroşeând jăratic împrejur, ca dintr-un cazan de foc.

Mai erau prin Grădina Viţeilor un soi de şerpi albi, despre care se vorbea că sunt strigoi. Am găsit odată unul sub nişte foi de brusture. Sta acolo încolăcit şi l-am prins viu. Am crestat cu brişcă o creangă de salcie, i-am pus-o pe cap, iar el s-a încolăcit înfiorat. L-am dus acasă, mândrindu-mă cu vitejia mea, însă Buna când m-a văzut şi-a făcut cruce, stuchind alături. Zicea să nu-l omor, că după sfinţitul soarelui se face om şi pune foc la casă.

— Du-l frumos de unde I-ai luat şi vino înapoi să te stropesc cu apă sfinţită.

Îmi veneau în minte zilele uitate ale copilăriei şi uneori mă încerca un sentiment de teamă. Mai ales când treceam pe lângă cimitirul vechi, crucile negre, aplecate în lumina slabă a nopţii păreau că se mişcă. Mă lăsam atras în jocul umbrelor, dar mă trezeau cocoşii de ziuă.

— Când ajungeam acasă, cânele se gudura, lătrând de două ori, ca şi când ar fi întrebat: „Unde-ai fost?':

Treceau zilele aşa, fără să iau seama că mă făcusem sănătos. Mă gândeam că era timpul să încep să cioplesc un lemn, dar nu-l aveam. Trebuia căutat, şi nu pe marginea

Mureşului, ci prin ogrăzile oamenilor, pe la vii, însă nu mă puteam despărţi de Mureş. Uneori mă gândeam la Kati şi parc-o auzeam chemându-mă. Mă copleşea un sentiment necunoscut, şi noaptea o visam. Totuşi, nu voiam să mă duc la ei. Lăsam timpul să treacă, şi într-una din zilele acelea, când piroteam pe marginea Mureşului, a venit ea.

Deschizând ochii, am văzut-o pe malul celălalt.

— Kati, am strigat, eşti singură?

— Dar cu cine să fiu, singură sunt!

Cuvintele rostite ungureşte parcă închideau în ele o formulă magică, de ademenire. Mă aruncasem în apa şi înotam, dar mi se părea că nu mai ajung.

Când am ieşit pa mal, ea a făcut doi paşi, apoi s-a oprit, şi eu am simţit că venise pentru mine. Înainte de-a ajunge lângă ea, m-a întrebat:

— De ce n-ai venit la noi? Tata te aşteaptă.

Intre mine şi ea mai era un răzor, cam până la brâu, şi ca să-l urc ea mi-a întins mâna.

Poate ar fi trebuit s-o îmbrăţişez, poate ea aştepta, nu ştiu, destul că n-am îmbrăţişat-o. O ascultam cum vorbeşte, şi pentru întâia oară îmi dam seama de frumuseţea limbii ungureşti. Cuvintele aveau rezonanţe metalice, dure, însă rostite de ea păreau muzicale.

— Mama te pomeneşte, zice că eşti omul lui Dumnezeu. Şi eu te-am aşteptat mult. Te-am visat că treceai într-o trăsură cu doi cai negri pe la poarta noastră, şi nu te-ai uitat înspre noi. Atunci am ştiut că nu vei veni.

— Dacă aş avea, hainele aici, aş veni acum. Am să viu mâne.

— Dacă ai vrea să te îmbraci, eu te-aş aştepta aici.

Poate mâne uiţi iar.

Nu-mi dam seama de ce nu mă pot hotărî. Am rupt o garoafă mică şi i-am dat-o. În timp ce şi-o punea în păr, a spus:

— Aşa-i că nu vrei să vii la noi?

— Ba da, am să viu.

— Floarea asta am s-o păstrez.

— Ţi se potriveşte culoarea roşie, fiindcă eşti blondă.

— Toate culorile mi se potrivesc… Ce mult ai dormit!

Eu sunt de mult aici, nu ţi-o frică să dormi aşa?

— De cine?

— De furnici, îţi intră în urechi.

— Ba da, mi-e frică puţin, când adorm, pe urmă nu mai ştiu. De ce-ţi vine să râzi?

— Nu ştiu, răspunse ea, îmi vine.

Am râs şi eu.

— Când râzi, nu semeni cu dumneata.

— Sunt urât?

— N-am vrut să spun asta. Eşti altfel.

Am pornit în sus pe lângă Mureş. Avea în picioare nişte sandale de postav, eu eram desculţ; păşeam cu teamă, să nu mă înţep.

— Spune-mi, Kati, cum e Dileuţul vostru? Să nu te miri, eu n-am fost niciodată. Uneori mi se pare că nici nu e un sat acolo.

— E mic şi înghesuit, a răspuns ea, dar e frumos. Mai frumos decât Ogra.

— Logodnicul tău e din Dileuţ?

— Nu, din Sărnârghita. Dumneata în ce oraş locuieşti?

I-am spus, şi pe urmă a tăcut. Părea că se gândeşte la ceva; a întrebat într-un târziu:

— E frumos Clujul? Eu am fost numai la TârguMureş. Mi-a plăcut. Spune, e drept că dumneata de aceea vii la Ogra… fiindcă nu ai părinţi?

Vorbind, ne depărtam încet de Mureş, pe din sus de pădurea cu ulmi. Se vedea în faţă Dileuţul, iar peste Mureş, mai încolo, se vedeau dealul Sâmpaulului şi drumul ţării, cu nuci mari pe margine. Îi povesteam întâmplări din copilărie.

— Când eram mic, treceam Mureşul şi culegeam măcriş de aici din fineţe şi călcam iarba. Dileuţenii ne vedeau şi fugeau după noi. Ne aruncam în Mureş ca broaştele.

— Atunci ai învăţat să înoţi? Te-am văzut când ai scos-o pe mama. Când m-ai scos pe mine nu te-am văzut, de frică. Mama a pus un buchet de flori la sfântul Antonie pentru dumneata. Nu trece o zi să nu te pomenească. Zău, de ce nu vrei să vii la noi?

Ne oprisem lângă Mureş, în partea de dincolo. Peste tot era numai Mureş. Dacă ai fi vrut să mergi în linie dreaptă, ar fi trebuit să-l treci nu ştiu de câte ori. Curgea încolăcit, ca şi când ar fi vrut să treacă pe lângă fiecare sat.

Unghiul dileuţenilor era mult mai mare decât a ogrenilor şi mai frumos. Din loc în loc erau răchite, plopi înalţi, iar pe margine erau tufe de nuiele; înspre fund, unde ajunsesem noi, erau semănături, mai ales varză, cartofi, pepeni.

Da că te uitai spre Sâmpaul, era Unghiul sâmpălenilor, prin care păşteau cirezile satului. Ceva mai la dreapta, înspre calea ferată, era o ţeavă ruginită, din care curgea apă sărată. Înainte de războiul mondial începuseră nişte lucrări acolo; voiau să scoată gaz, apoi cu timpul a putrezit lemnăria, a rămas numai ţeava aceea, prin care ieşea o suflare de gaz. Dac-o aprindeai, ardea ore întregi.

Kati spunea că focul acela vine din iad.

A rupt un spic de iarbă şi l-a aruncat în Mureş. Peşti mărunţi au înconjurat spicul. Am rupt şi cu un spic şi l-am aruncat. Umbrele noastre cădeau peste apă, se legănau în undele Mureşului, se îmbrăţişau.

— Într-o zi când a-o să fie cosaşii pe frici, o să. Ne scăldăm împreună. Te voi învăţa să înoţi, auzi, Kati?

Vrei?

— Să mă înec şi să mă scoţi iar?

O ţineam de mijloc şi-o mângâiam pe păr.

— Nu semeni cu fetele de la oraş.

— Sunt multe fete blonde şi acolo, a răspuns ea, ridicându-şi pleoapele, poate eşti îndrăgostit de una.

— Ele sunt altfel, Kati…

Ea repetă întrebarea:

— Am ghicit? Spune drept!

Obrazul ei avea o frumuseţe de floare a cărei Lumină e dinăuntru.

I-am răspuns:

— Iubesc pe cineva, dar e departe, în altă ţară. O fată pe care poate n-am s-o mai văd.

Kati a surâs, întrebându-mă iar:

— Când stai pe nisip, te gândeşti la ea?

— Mă gândesc la ea şi la tine.

— Nu cred că te gândeşti la mine. Eu sunt o ţărancă săracă…

— Şi eu sunt ţăran.

— La noi în Dileuţ a fost cândva un învăţător tânăr care semăna cu dumneata. Eram mai mică atunci. El ne povestea frumos.

— Eu vorbesc rău ungureşte.

— Poceşti vorbele, dar nu-ţi stă rău. Aşa vorbesc copiii. Dacă vorbim mult împreună, ai să înveţi. Ştii să cânţi?

— Nu ştiu, dar îmi place să ascult. Tu ai voce frumoasă, cântă un cântec de la voi.

M-a prins de mână şi, pornind în şuşui Mureşului, cânta:

Vai, seara coboară, Iubitul meu nu mai vine, L-a oprit cineva în drum, O fată cu ochii negri…

Albaştri sini ochii mei, Nu sini vinovată, Am ptins prea mult

Şi s-au limpezit…

Nu mai auzisem cin tecul. Mi-a spus că-l ştie de la învăţătorul cel tânăr, că-l datase o dată la o serbare. Învăţătorul venea acasă la ei şi-i cânta multe cântece. Avea atunci cincisprezece ani. Învăţătorul îi aducea cărţi cu poveşti şi chiar el ştia să scrie poezii.

Era o trăvezie poveste de dragoste, pe care ea n-o putea uita Mi s-a părut că înţe'eg de ce nu-şi iubea logodnicul.

Într-un târziu, Kati mi-a spus:

— Lini pare rău, dar acum trebuie să ne despărţim. Atrecut vremea şi n-am simţit. Nu ţi-e frig? A căzut soarele.

— Nu mi-e frig.

En şi-a pus palma: pe pieptul meu, să simtă.

— Eşti cald, dar când ai să treci Mureşul o să-ţi fie frig.

I-am spus că seara e mai cald în Mureş decât afară, dar ea nu credea.

— Nu crezi pentru că nu te-ai scăldat noaptea, eu mă scald uneori.

— Vil noaptea şi te scalzi singur? Numai strigoii au astfel de obiceiuri.

— Mă scald singur, dar nu sunt strigoi.

— Nu ştiu cum e, răspunse ea, ea şi când ar fi vrut să spună altceva.

— Să nu-ţi fie frică.

— Nu mi-ar fi frică, mă gândesc numai să nu ne vadă cineva. Ştii, oamenii s-ar mira mult să ne vadă împreună în Mureş.

— Au plecat oamenii, nu ne-ar vedea nimeni.

Kati privea înainte, se părea că ascultă un glas de departe. Se auzea ţârâitul greierilor.

— Aş vrea să mă duc acasă, spuse ea. Dumneata vrei să mai stau?

— Dae-aş fi îmbrăcat, aş veni şi eu. O să ne mai întâlnim.

Vorbind astfel, am ajuns iar lângă pădurea de ulmi.

Subţiri şi înalţi, ulmii păreau o armată care aşteaptă un ordin. Mă gândeam că, în timp ce eu mă apropiam de

Ogra. Fata se depărta de satul ei, şi era noapte. Creştea o linişte mare, în care cuvintele ei păreau vii, luminoase.

— Când locuiam în Săcuime, rămâneam noaptea po munte, nu mai veneam acasă. Stam acolo cu tata şi dormeam în colibă. Ştii, pe la noi erau munţi mari şi păduri.

Tata a cumpărat aici loc. Nu e rău la Dileuţ, sunt oameni cumsecade, dar mie mi-e dor. Câteodată mi-e foarte dor…

Tot vorbind, am ajuns iar de unde am plecat.

— Vai, e prea târziu. Ce tare miroase finul! Simţi?

— Miroase frumos, am răspuns într-o doară, şi mă gândeam: „Ea nu se poate despărţi de mine, oare ce trebuie să fac?”

Kati m-a prins de braţ şi m-a întrebat:

— Zău, spune drept, te simţi bine cu mine? Spune-mi!

Am îmbrăţişat-o.

— Ce-ai zice dacă m-aş scălda cu dumneata? spuneai că în Mureş e mai caid? Vreau să văd dacă ai minţit.

Aruncă-te, să mă dezbrac şi eu.

Privind apa liniştită, mi se păru o masă de plumb topit şi, fă „a să mai gândesc, păşind cu grijă, m-am lăsat în apă, înotând în sus. Mureşul mă învălui. Am întors capul spre mal şi am văzut-o pe Kati cum se dezbrăca. Gesturile ei aveau o nespusă vrajă, de trăiesc adânc în inima mea.

Când a fost goală, a strigat:

— Vino mai aproape, că mi-e frică.

Am înotat spre ea.

— Nu ţi-e frică?

— Şi dacă-mi este, nu mă iubeşti?

— Ba te iubesc, nu mai vorbi, că-ţi intră apă în gură.

O duceam spre mijlocul Mureşului. Când mi-a ajuns apa la umeri, am lăsat-o în picioare, ţinând-o cu palmele de subsuori. Ea a deschis gura, a inspirat adânc, apoi, închizând ochii, s-a săltat deasupra apei.

— Să nu-ţi fie frică.

— Nu mi-e frică, a răspuns încet.

Peste pădurea sâmpălenilor se ridica luna, se ridica din pădure ca dintr-o peşteră neagră, să ne lumineze pe noi.

Apa Mureşului începuse să ardă. Se deschidea sub noi un adânc, în care mă lăsam cu neştiinţă…

Stam în apă şi n-o simţeam, parcă eram în aer, şi am învăţat-o pe Kati să înoate. Zicea că-i pare rău că nu m-a cunoscut mai de mult. Am ieşit într-un târziu şi, fiindcă-mi era frig, am desfăcut o căpiţă şi m-am învăluit cu fân. Ea s-a îmbrăcat repede şi a plecat. Priveam cerul plin de stele şi mi se păreau mai mari, aveau un zâmbet în strălucire. Nu voiam să adorm, m-aş fi ridicat să plec şi parcă nu ştiam unde şi de ce. Am adormit şi m-am trezit dimineaţă, când soarele era sus.