„Prin străini viaţa-i pustie”

DIMINEAŢA ACEEA E I) E NEUITAT, când am deschis ochii, ceţuri uşoare acopereau răchitele şi-mi era cald tare. Am dat fânul la o parte şi am început să fug în sus pe marginea Mureşului. Am fugit până când nu mai simţeam pământul sub picioare, apoi m-am întors tot în fugă, şi-atunci m-am auzit strigat de pe malul

Ogrei. Ca prin ceaţă, l-am văzut pe Nelu, lung şi subţire, gol şi alb (3a de zăpadă.

Mă văzuse alergând bezmetic şi-i venea a mirare.

— Hai acasă! răcni el. Hai, că Mama crede că te-ai înecat!

Atunci mi-am adus aminte că eu plecasem la Mureş dezbrăcat, ca şi alte dăţi, şi că pe bună dreptate se putea crede ce-i mai rău. M-am aruncat în Mureş de pe malul înalt, şi Nelu şi-a făcut vânt şi el. La mijlocul Mureşului ne-am întâlnit înotând şi ne-am sărutat.

— Nu eşti nebun? m-a întrebat el.

— Cum să fiu nebun, mă?

— Am crezut că ai năzărele! Ce tot strigai tu?

— Mă deseântam. Auzi numai: Iuănel! Gogonel-Bogonel!…

— Mă, tu eşti nebun, zău! Unde-ai fost azi-noapte?

Eşti tras la faţă şi ţi-s ochii roşii ca sângele. Ce ţi s-o întâmpl'at?

Înotam în sus unul lângă altul, vorbind cu întreruperi:

— Grozav, mă Nelule! Nemaipomenit! Sunt fericit.

Să ştii că nu-s nebun.

— Nici cu mintea întreagă nu eşti. Hai acasă!

Părea într-adevăr îngrijorat, şi nu găseam cuvintele potrivite să-l liniştesc.

— Sunt fericit, mă, n-am fost niciodată. Acum sunt!

— Zo, eşti nebun, da nu-ţi dai seama. S-a repezit după mine, strigând: Te deznebitoesc io mintenaş!

Mă băga la fund şi iar mă scotea. Când eram miei îl

Întări tam cine ştie cum, şi-atunci el nu mai ştia d; glumă.

Din blând şi duios, devenea deodată sălbatic ca şi acum, M-am smuls din mânile lui şi l-am prins de cap. Li strângeam şi râdeam cu hohote, strigând:

— Ţi-o trebuit Bucureşti, mă? Ţine Bucureşti!

L-am trimis a doua oară în adânc şi m-am suit cu picioarele pe el. Să-şi aducă şi el aminte de copilărie. Apoi, cu grabă, înotam spre margine, iar ol după mine. Am ieşit amândoi şi, fiindcă ne vâjâiau urechile de apă, am început să sărim când pe-Un picior, când pe altul şi, scuturându-ne urechile cu degetul, cântam ca mai demult:

Ieşi, Dracule, din ureche, Eopa-zdup! Ilopn-zdup!

Nu te pune ca o streche…

Când ne-am lăsat pe nisip osteniţi, Nelu mi-a sous, râzând:

— Nu eşti nebun, te faci numai. Tu nu te schimbi, eşti tot cum ai fost.

— De ce să mă schimb?

— De ce? Trece timpul. S-o dus vremea copilăriei.

E drept, nu mai eram copii niciunul, dar nici bătrâni nu eram. Aveam tinereţe, multă tinereţe, dar îngreunată de griji. Ale mele nu semănau cu ale lui, ale lui nu semănat! cu ale mele, dar erau scrise pe obrazele noastre, şi noi le vedeam.

— Ieri, când am, mi-a spus Mama că eşti la

Mureş. M-am repezit încoace, dar nu erai nicăieri. M-am gândit că to-ai dus poate la Lechinţa, dar Mama zicea că

V'-ai lăsat hainele acasă. Nu ştiam ce să cred. Toată noaptea te-am aşteptat. Unde-ai dormit?

— Uite-âeolov Vezi căpiţa aia răscolită? Să ştii că mă însor cu o fată din Dileuţ.

— Numai să nu glumeşti. Io vreau. Îi fată de ţăran?

— De ţăran.

— Bine-ar fi să te însori, să rămâi la Ogra! Dacă rămâi, să ştii că se dă şi Tata după noi.

— Să n-ai nici o grijă. Spune, te-ai săturat de Bucureşti?

— Până aici, răspunse Nelu, arătându-şi gâtul cu mâna.

Pe mine m-a pufnit râsul.

— Bată-i Dumnezeu de domni! Cum trăieşti tu printre oi? Mult m-am gândit la tine, mă Iuănel. Acum te înţeleg de ce vii acasă. Zo, nu te mai duce. Însoară-t' şi ne apucăm de lucru amândoi. Cu dragă inimă aş lucra alături de tine.

Ascultându-l, mi-am dat seama că Nelu purta ca şi mine” nevindecată, rana despărţirii noastre. El se simţea mult mai legat de mine decât de fraţii lui.

— Mi-o spus Mama că te-ai dus la coasă cu Tata.

— Lira să mor, mă! Credeam că nu mă mai scol din pat.

— Nu-i nimic, aşa-i la început, ţi se rupe mijlocul, apoi îţi trece şi coseşti fluierând. Lasă, că tfe dedal. Îţi arăt io cum te laşi cu trupul. Te laşi cu drag şi cânta coasa, nu alta!

— Tu nu trebuie să-i laşi singuri pe bătrâni, nu-i bine nici de ei, nici de tine.

— Crezi că de bunăvoie m-am dus? Nu mai aveam ce face. Ne sfădeam ca ţiganii şi mi-am luat lumea-n cap.

Multe am pătimit, Doamne, mă Iuănel! Credeam că nicăieri nu poate fi mai rău ca aici, şi-am văzut şi mai rău.

Am îmbătrânit într-un an ca-n zece.

Albise la tâmple şi era slab ca un câne fără stăpân. Cum sta pe nisip, rezemat într-un cat, părea un schelet uscat.

Două linii adinei îi brăzdau obrajii în jos spre fălci, iar împrejurul ochilor, cutele păreau scrijelate în lemn. În dreapta îi lipseau doi dinţi. Când râdea, i se vedea golul negru, şi asemănarea lui cu Bunica era strigătoare. Nasul osos, cu linii subţiri, părea mai lung decât altădată. Pe fruntea palidă, cu părul rărit, vinele jucau albăstrii în bătaia luminii. Oasele genunchilor, mari, te făceau să te gândeşti la un cal slab din poveste.

— Multe am păţit, şi mă tot gândeam la tine şi nu ştiam unde eşti. Atâtea am să-ţi spun, mă Iuănel, că nu ştiu de unde să-ncep.

— Lasă, că-mi spui tu pe îndelete, hai să ne ducem acasă, că-s rupt de foame. De ieri dimineaţă n-am mâncat nimic.

— Ne ducem. Hai să mai înotăm o dală, să ne întrecern ca mai demult.

Ne azvârlim în apă, fără altă vorbă, înotăm cu sper, ajungem dincolo, atingem pământul cu mâna şi ne avântăm înapoi. Nelu chiuie de se-aude până la Oarba. Ti ascult cum îşi descarcă năduful. Chiui şi eu, dar n-am glas ca el.

— Ca în leagăn mă simţesc, zice el.

Îl înţeleg, aşa-i Mureşul: dureri ştiute şi neştiute le vindecă într-o clipă.

Ajungem pe nisip şi ne oprim. Nelu ridică mânile în aer, se răsuceşte din şolduri şi-i pocnesc oasele. A înotat mai repede ca mine.

— Hai să mai trecem o dată, zice el.

— Nu mai pot, mi-e foame. Parcă n-am mâncat de-un an.

— Nu ştii când treceam de cinci ori?

— Venim mâne!

— Mâne mă duc la coasă. Mai înot singur o dată.

L-am lăsat să înoate.

Se avânta deasupra apei, lua apă în gură şi~o împroşca hăuind. Sărea înainte, apoi se lăsa, bătând apa cu mânile lui lungi şi osoase. Apa sălta bolborosind, creşteau valuri împrejurul lui şi se izbeau de maluri, clipocind prelung pe sub tufele de sălcii. Intra sub apă, se făcea un moment de tăcere şi ieşea mai departe, chiuind fioros.

Dincolo de Mureş veniseră dileuţenii şi împrăştiau finul. Finul dragostei mele…

— Auzi acolo, spunea o femeie, ogreni sălbatici! Ei au tăvălit căpiţele!

Cântau păsări în tufele de sălci şi se îmbina cântecul lor cu clipocitul apei. Soarele se ridicase mult deasupra pădurii, încălzind fâneţele, răscolind mirosurile dospite în umezeala nopţii.

În timp ce se îmbrăca, Nelu vorbea într-una.

— La oraş, apa curge din părete, ca din străpitoare.

Să vie aici domnii, să se spele. Pe toţi i-aş îneca. Hai să ne ducem, că ne-aşteaptă Cornelia. Tu n-o cunoşti pe Cornelia? Mi-am găsit o nevastă, mă Iuănel, cum n-am crezut că poale fi. Ai s-o vezi. Am şi-o copilă. Vai, mă Iuănel, dacă n-ar fi năcazuri pe lume, ce bine-ar fi!

A oftat o dată lung, apăsat, ca omul care se lovise de pragul de sus.

Am pornit prin fân. Zburau fluturi mici, bâzâiau gândaci. Deasupra, cerul albastru, dedesubt, pământul verde cu florile, iar la mijloc, aerul înmiresmat.

— Mă Nelule, cântă ceva.

— Oare mai şt.'u? mă întrebă el, şi faţa i se lumină.

Un zâmbet cald îi destinse trăsăturile aspre. Aşteptă puţin, apoi, fără să-şi dreagă glasul, începu domol:

Săraca inima mea, Multe lacrimi sunt în ea;

Lacrinule-s cu duiumul, Trupul mi-e bătut ca drumul, Sufletul, negru ca scrumul…

Cânta cu alean, amestecând în cântecul ogrenesc versuri noi. O duioşie aspră intra în cuvinte, ca seva pământuiui în flori.

Ascultându-l, îmi ziceam: „Fără îndoială, Nelu ar fi putut fi un mare cântăreţ”. Dar asta mi se păru ca şi când aş spune că în munte este mult aur.

Cânta acum despre Mureş:

Mureş, Mureş, apă multă, Cine'te bea nu ie mai uită…

Două versuri pe care le cunoştea tot satul, dar Nelu cântă mai departe altele care se nasc acum, se rup din viaţa lui. Versurile cu Mureşul au fost doar un început, o matcă poetică.

Prin străini viaţa-i pustie, Pita-i rea, apa-i sălcie…

Nu-l bale. Doamne, pe om

Că e singur ca un pom, Ca trestia legănată, Nu lăsa vintul să-l bată… „Un cântăreţ şi un poet care va muri în Ogra neştiut de nimeni. Nu-i nimic, cântă, Nelule, cântă mai departe, noi ştim să aşteptăm. Asta-i puterea noastră*.11

Vai, vai, inima mea, Cum le-aş scoate şi te-aş da… t „Odată şi-odată se va auzi cântecul nostru în lume şi se va şti atunci cât de omenească e viaţa noastră.”

— Ascultă, Nelule, nu mai cânta de jale, cântă de veselie. Cântă de când erai fecior.

Nelu zâmbeşte ciudat. Nu poţi şti ce gândeşte el; Se uită în larg, apoi începe cu alt tor,. ('ânlocui e vesel, dar picură în el tristeţea:

De când n-am mai fost la tine, Colea-n piept un junghi mă tine.

Pune busuioc prin cam, Jungliiurile să mă lase.

Dragă-mi eşti tu, mânciră, mie, IV u te-aş da pe-o-mpăm (ic…

Se vedea că-i ogrean, îl cunoştea suflarea vântului şi-i purta melodia, o legăna pe deasupra şi se auzea până departe.

— Mă Nelule, am să te du „ă să c'nţi „radio.

— De ce să cânt la radio?

— Să te audă toată lumea.

— Aş vrea. La Bucureşti ascultam radio, că inginerul avea unul care cânta zi şi noapte. Stern în curte la fereastră, mă făceam că mătur sau smulgeam iarba dintre pietre şi ascultam. Mare minune-i şi asta: să dnţi într-un loc şi să se audă în toată lumea. Uite, vezi tu, la asta mă tot gândeam când eram acolo în oraş… că vezi şi auzi tot felul de minunăţii, cum nu se găsesc pe aici. O dată m-am uitat printr-un ochean şi am văzut luna mărită. Am plătit un leu. Se vedea mare şi rotundă. Tu mi-ai spus cândva că şi pământul e un fel de lună, mai mare, că stă în aer, dar atunci nu mi-am putut închipui. Când mă gândesc, mă prinde frica. Stelele sunt tot rotunde

— Rotunde şi mult mai mari decât pământul şi decât luna; sunt departe tare.

Nelu nu mai pune întrebări, rămâne pe gânduri. Vrea să vorbesc mai mult despre stele, să-i dezvălui tainele cosmice, şi cu îi spun ce ştiu. Mă las dus de vorbă. Caut cuvinte simple şi parcă nu le găsesc, el mă priveşte cumva de departe, citesc în privirea lui. Nedumerire şi mă opresc.

O clipă mai înainte eram apropiaţi, acum el mă priveşte de departe… Sunt trist şi ştiu de ce: pentru că el a rămas în urmă, timpul a aşezat între noi o distanţă. Şi el simte. Mă priveşte ciudat, cu amărăciune. Nu mai pune întrebări. Eu vorbesc înainte, deşi simt că vorbele mele se încolăcesc dureros în mintea lui. Vorbesc despre iniinit, despre macrocosm şi microcosm. Păşim alături prin iarbă, desculţi, dar nu simţim pământul sub picioare, numai cuvintele, mele se înlănţuie, cresc unul din altul, se leagă, se învolburează. Adineauri el m-a. Uimit cântând, acum e rândul meu, atâta numai, că el nu mă înţelege*. Mă între rupe punând o întrebare:

— Şi cerul unde-i?

Noroc că ajunsesem acasă şi am amânat răspunsul! Am intrat în coaie, unde ne aşteptau cu prânzul pe masă.

În timp ce mâncam, mă gândeam că lumea din oraş a mers înainte „dar satul a rămas în urmă. Trebuie făcut ceva pentru el, îmi ziceam. Ce poate face un sculptor?