Coasa nu-i pentru domni

M-AM TREZIT TÂRZIU. PE GRINDA târnaţului, coasa aşezată de Moşu mă privea întrebător. Am luat-o şi am plecat repede prin Grădina Viţeilor, supărat că mă sculasem târziu. Soarele se ridica încet, încălzind apa Mureşului. Aburi leneşi, albicioşi pluteau încet, mişcaţi de boarea dimineţii. Iarba mare, înrourată, se apleca peste cărare să nu-mi ud pantofii, m-am descălţat.

Buna îmi dăduse şi un ulcior cu apă, pe care Moşu îl uitase. Muţind ulciorul în mâna în care ţineam coasa, i s-a rupt, toarta. A căzut şi s-a spart. Răchitele au întors ochii spre mine, speriate… Când am ajuns la Umplătoarca Josenilor, trăgea clopotul la biserica ungurească. În aerul limpede cil dimineţii, sunetul clopotului se auzea de parcă-ţi cânta în urechi.

De la Umplătoarea Josenilor, Mureşul se întorcea spre

Dileuţ, apoi, făcând un ocol larg, curgea pe sub râpă. Ocolul ăsta se numea Unghi. În fundul Unghiului erau plopi mari, cu coaja albă, şi multe tufişuri de nuiele, pe unde se făceau mure, nemaipomenit de dulci. Înainte de război, Unghiul fusese al grofului din Sâmpaul. Mai târziu, ogrenii l-au împărţit între ei şi strângeau fân bun, cosind de două şi chiar de trei ori când era veac mănos. Avea şi Niculiţă două iugăre de cositură. Locul Moşului era însă mai jos, pe Mureş în Şes, loc de răzeşi, pe care groful nu-şi pusese gheara lacomă. Privit din gura Unghiului, se vedea până departe, înspre Cipău, uriaş covor verde, presărat cu lăptuci galbene, cu margarete albe, strălucind în bătaia soarelui. În dreapta, dincolo de Mureş, se ridica râpa galbenă, deasupra căreia se roteau ulii negri.

Dincolo de râpă începea câmpia, cu satele ei mărunte:

Dileul, Vaideiul, Iclănzelul, Iclandul, Petea şi altele. Dacă priveai înspre soare-apune, mai ales când însera, se vedeau Cheile Turzii, crestate în Munţii Apuseni, ca o poartă înaltă, albăstruie, a cărei frumuseţe, pierdută în zare, părea de pe alt tărâm.

Căzuse peste noapte o stropeală de ploaie, şi oamenii s-au îndemnat să înceapă cositul. Gemea Şesul sub coasele ogrenilor.

Când am ajuns lângă delniţa noastră, Moşu cosise o postată şi începuse alta. M-a văzut şi s-a oprit.

— N-ai adus ulciorul? m-a întrebat.

I-am spus că i s-a rupt toarta şi s-a spart. Parcă nu-i venea să creadă.

— Era ulcior bun. Acum din ce bem apă?

Mă gândeam că ar fi fost mai bine să mă fi întors din drum, să fi adus alt ulcior. Am tăcut, iar el a schimbat vorba.

— Io ţi-am bătui coasă, taie bine, da-i cam grea şi cam lungă. Nelu-i mai înalt ca tine, el prindea brazde largi. Tu s-o iei încet, până te dedai. Cum vrei să coseşti: în frunte, ori în coadă?

— Te las pe dumneata înainte.

A pornit bătrânul şi-l priveam: coasa lui avea un, cântec aspru, repezit.

— Să ai grijă, mî-a spus, că sunt muşuroaie. Las-o uşor, că lunecă, să n-o bagi în pământ.

Uşor de zis, dar coasa se împiedică, rămâne iarba netăiată. Ce taie Moşu deodată eu tai de două ori. În urma lui, locul e neted, în urma mea iarba pare smulsă, ca un păr flocăit. Moşu se apropie cu brazda de capul postăţii, şi eu rămân tot mai în urmă. Uneori se opreşte, să-şi ascută coasa. Cum trage cu gresia, mă priveşte pe sub sprâncene şi începe din nou, tăcut. Se duce înainte, mişcând un picior, apoi altul. Iarba cade la stânga lui supusă, numai lăptucile galbene scot capul în sus spre lumină, parc-ar cere ajutor. Nu le aude nimeni. Moşu e cosaş, nu e poet.

Poetul e în urmă, vine şi el împiedicat. Nu ascultă coasa de fantezie. E uşor să stai la masa ta de scris, să preaslăveşti în rime fericirea de-a lucra în boarea dulce a vântului. Cu coasa în mână îţi fug rimele din cap, îţi pocnesc mânile din încheieturi, ţi se umplu ochii de sudoare…

— O singură Iubire

Moşu ajunsese la cap şi, ca să-mi dea mie timp, ascuţea coasa prelung. A scos apoi pipa şi, îndesând-o încet cu degetul mare, privea spre drumul-de-fier. Dinspre Cipău vine un tren cu cisterne de petrol. Fumul negru se lasă peste hotar. „Poate Moşu se gândeşte la Nelu. Vede că în mine nu-şi poate pune nădejdea. Barem dac-aş fi mehanic, ar putea zice că ştiu şi eu ceva, dar aşa?… Hm!…*

Vine încet spre mine, răscolind brazda. „O să-mi spună acum câteva cuvinte, cum ştie el…” Mă încordez din răsputeri, trag îndesat. N-aş vrea să ghicească cât de greu îmi vine.

— Ţi-am spus să te laşi slobod! Lasă-ţi mânile după coasă, n-o strânge, nu te înţepeni! Aşa! O slobozi şi-o aduci din trup! Tu n-ai cosit de mult… îmi ia coasa şi trage de câteva ori, apoi mi-o dă iar.

Înţeleg eu ceva. În felul ăsta, mânile sunt numai nişte pârghii, puterea porneşte din tot trupul.

— Aşa! Lasă-te pe ea. Se duce singură.

Chiar singură nu se ducea, dar se ducea cumva.

— Nelu era bun cosaş, zice Moşu, el lua brazdă mai mare ca mine. Cosea înainte! Tu ai uitat, dar te dedai iar.

Vezi că mere? Simţeşti că mere mai bine?

— Simţesc io, dar nu-mi place cum rămâne locul.

Nu-i curat, ca după dumneata.

— Mie nu-mi place să flocăiesc iarba!

Asta-i drept, nu puteai trece pe lângă delniţele cosite de Moşu fără să-l lauzi. Asta de-acum o să fie altfel, dar ce-i ei. De vină?

— Dacă rămâneai acasă, te făceai şi tu bun cosaş, că ai umeri largi. Nelu-i mai slab, dar el are mânile lungi, când sloboade coasa adună o brazdă de nu poţi sări peste ea.

— Lasă, că vine acasă, cred că vine. Atunci ne zvârlim toţi trei, şi într-o săptămână g'ătăm.

— Ie! Dacă vine Nelu, atunci gătăm! Numai să vie.

Am ajuns în capul postăţii şi începem alte brazde.

Merge mai uşor, dar asud tare, trebuie să-mi dau jos cămaşa, să-mi arunc pălăria.

Moşu mă vede şi zice:

— Nu-i bine să coseşti dezbrăcat, că te trage boarea vântului şi te prinde tusa.

„Alia, boarea vântului te poate îmbolnăvi? Pune-ţi cămaşa, poetule…”

Moşu mă mai sfătuieşte să-mi pun şi pălăria, să nu mă bată soarele în cap.

„Aici nu e loc de poezie, ce să mai vorbim? Poezia e pe marginea Mureşului, când stai la umbră pe nisip şi vezi totul în închipuire. E bine să ştii…”, Cosesc înainte şi învăţ. Dacă n-ai sprâncene stufoase, ca Moşu, îţi curge sudoarea în ochi şi ţi se întunecă vederea. Galbenul lăptucilor, albastrul cerului, verdele fineţii se fac una. Acum înţeleg de ce se rup cămăşile pe ţărani.

Putrezesc de prea multă sudoare.

Alături de noi cosea Toader al lui Gherasim cu feciorul lui – eu Ilie. Ilie, cam bondoc, tatăl său, înalt. Subţire.

Trag şi ei, nu se lasă. Din când în când, Ilie strigă:

— Nu te lăsa Iuănel, trăsnitu ei de coasă!

Mă apucă o sete năprasnică, şi noi n-avem apă.

— Mă Ilie, voi n-aveţi apă?

— Avem, răspunde el tărăgănat.

Las coasa şi mă duc la ei. Ilie mă aşteaptă sprijinit în coasă. E roşu ca o sfeclă şi asudat. Îmi întinde mâna.

— Merge, merge? Când ai venit la Ogra?

— Ieri.

— Te-o şi pus la coasă badea Vasilie! Lui Nelu poţi să-i mulţumeşti! Ce-i pasă lui acum? Nu mai bea apă clocită, ca noi, bea bere şi stă la umbră în oraş!

— Adă ulciorul să beau şi io! strigă Moşu.

— Voi de ce nu v-aţi adus apă? mă întreabă tata lui

Ilie. Îngrijorat că-i bem toată apa.

Ceva mai departe coseşte Alexandru lui Biroa, ginerele Moşului.

— Bine-ai venit la Ogra, Iuănel! strigă el răguşit.

— Hai, cumnate, trage şi la noi o postată, că-i singur

Moşu! arunc o vorbă la întâmplare.

— D-apăi! N-am io destul? De ce l-o fugărit pe

Nelu? Lasă-l să vadă cum îi singur!

De la el zadarnic aşteaptă Moşu ajutor, nici de la el, nici de la Niculiţă, care coseşte în Unghi. Nimeni nu are vreme să ia din treaba altuia, finul are vremea lui, ca orice lucru. Dacă nu coseşti la vreme, întârzie otava, te-apucă toamna. Acum îi vremea finului, şi pace! În două săptămâni, şesul e tuns de la un cap la altul. Săptămâni grele, cum nu mai sunt altele într-un an. Greu e şi secerişul, dar cositul n-are pereche. Oriâneotro întorci capul, vezi oameni aplecaţi peste coase. Şuieră coasele în mânile lor, curg valuri de sudoare. Se scaldă pământul în sudoare.

Se încălzesc coasele în mânile ogrenilor, se încălzeşte apa în ulcioare, dar ei o beau cu lăcomie, altfel s-ar usca măruntaiele în ci… „Domnii beau bere şi stau la umbră, hm!”

— Tu ai mânca. T azi-dimineaţă? mă în'roabă Moşu1, între două brazde. Este pită în straiţă. Sa îmbuci, dacă ţi-o foame, că io am mâncat.

Nu mi-e foame, mi-e numai sete, mi se amărăşte limba în. Gură. Aprind o ţigară, dar n-o simt, nu mai are nici un gust.

Dinspre Cipău trece în sus trenul de unsprezece. Se apropie soarele de amiaz'. Îmi ard umerii obrajilor, mă ustură mânile. Mi-a ieşit o băşica roşie pe un deget, ar trebui legat cu o cârpă, şi n-am. Crezusem că numai ciocanul scoate băşici. Îmi ard tălpile picioarelor, caic prin cotoare şi nu le mai simt. Moşu are opinci… Ce incăiiăminte minunată! Luneci frumos pe iarbă, nu te ating cotoarele…”

— Acuma văd că mere bine, zice Moşu, întorcându-se din brazdă. S-o aseuţeşti de două-trei ori în brazdă, altfel se toceşte. Întoarce capul spre soare şi, În timp ce scoate cutea de ascuţit, mai zice: Mintenaş îi la amiaz', trebuie să vie Aniea. Greu o duce şi ea singură! Zici că i-ai scris lui Nelu să vie r – Cred că vine, nu se poate să nu vie.

— Bine-ar fi, că io nu i-am zis să se ducă. El crede că poate câştiga bani. Bani de la domni? Hm! Domnii iau de la noi tot ce pot, da noi de la ei nimic. Hoţi! Dacă ai lipsă de doftor, de potracăr, de orice, trebuie să dai bani. Să dai cât n-ai! Asta de la Iernut tot îmi cere să-i dau, să-i dau! „Datu-ţi-am destul, i-am spus, şi pâra nu s-o gătat. Cât să-ţi mai dau, că io n-am coasa de bani.” „Vrei să pierzi proces tu, zice el. Să plăteşti şaptezeci de mii?” „Procestu tău ş-a cui te-o făcut, hoţule! Da acum nouă ani ce-ai zis? Ai uitat? Luaţi-ar Dumnezeu mintea, să nu mai ştii cine te-o botezat, doar noi ca oamenii ne-am înţeles: să plătească cine are gină! Cine n-are, de ce să plătească?” Hoţi cu legea-n mână! I-aş băga în temniţă pe toii!

Moşu are mare respect pentru legi, dar simte că avocaţii sucesc legea în folosul lor.

— Nu te mai cătrăni, îi spun, că am să mă duc Într-o zi la Iernut, să vorbesc cu el.

— Coasa ta nu s-o tocit? mă întreabă el „uitându-se la muşuroaiele tunse de mine.

Parcă eu îmi dau seama? Mă lim cu umerii pe ea şi trag înainte. Trece coasa orbeşte prin muşuroaie, dar nu mă las. Nu vreau să râdă Ilie de mine. Mi s-a subţiat pielea pe mini şi pe obraz, îmi curge sânge din degete, îmi tremură picioarele, dar astea toate nu se văd.

Mai cosim câte-o brazdă, apoi încă una, şi gătăm postata. La biserica ungurilor trag clopotele de amiază.

„Sfântă amiază, tu, care desparţi în două ziua lungă a cosaşilor, nu te-am simţit niciodată ca acum…”

Buna se arată în capul fineţii, vine printre brazde legănându-se, păşind cu grijă, să nu verse mâncarea.

Lăsăm coasele şi ne aşezăm sub umbra unei sălci.

Moşu se şterge pe obraz cu mâneca, încet, cu linişte mare.

— S-o făcut fân frumos! strigă Toaderu lui Gherisim.

— Ie! răspunde Moşu. S-o făcut! Numa să-l putem usca!

Se uită la cer amândoi. Cerul e senin, albastru, imens.

Buna pune hârbele jos.

— Vai, cum arde soarele! Ca în luna lui cuptor!

Se şterge de sudoare cu colţul năframei, apoi întinde o merindere albă pe iarbă şi scoate hârbele unul câte unul.

— Bun ajutor ţi-ai găsit! îi spune lui Moşu. Aţi cosit mult. Nu te doare mijlocul, Iuănel?

Parcă eu ştiu ce mă doare?

— El nu-i învăţat cu coasa, răspunde Moşu în locul meu.

— Aşezaţi-vă la mâncare, că-i mult de azi-dimineaţă.

Io credeam, Iuănel, că tu vii să tragi o brazdă, două. Coasa nu-i pentru domni!

Moşu mai aruncă o dată ochii peste brazdă, apoi se aşază, vorbind ca pentru sine:

— Dacă-s doi, îi mai cu spor.

— Aţi cosit mult, prea mult, luaţi şi mâncaţi, să nu se răcească mâncările…

Când a ridicat blidul de pe castron, o clipă nu s-au mai simţit mirosurile finului.

Buna ne făcuse zeamă de gârlane. A fiert o găină, ca în zi de sărbătoare. Pentru fiul risipitor…

Moşu şi-a făcut cruce. Buna, deşi nu mănâncă, îşi face şi ea cruce alături de noi, că aşa-i frumos.

Mâncăm tăcuţi. În fânul de sub noi foiesc gângănii mărunte, mi se urcă pe picioare, dar nu le simt. O lăcustă verde sare în castronul cu zeamă. Moşu nu ia seama, dar

Buna se supără.

— Uite, blăstămatul, uite-l unde sare! În gura peştilor, afurisitule! Aicea ţi-i locul? Scoate-l, Iuănel!

Am întins lingura şi l-am scos.

— N-are ruşine, mai zice Buna.

— N-are ruşine, repetă Moşu, parcă ştie de ruşine?!

Buna povesteşte o întâmplare.

— Într-o vară, erau mai mulţi la coasă. Era Niculiţă, Darie şi Moise, sluga popii. Nelu era mic. Am adus mâncare, ca şi acum, şi mâncau cu toţii, când un cosaş verde ca ăsta a sărit drept în lingura lui Moise! „Ce să-ţi dau, Moise, să-l înghiţi?” o întrebat Darie. „O cupă de ginars”, o zis Moise. O făcut un rămăşag. Atunci Moise o ridicat lingura şi o zis către cosaş: „Noa, acum adună-ţi picioarele, că nu mai vezi soarele44, şi l-o înghiţit. O trebuit să plătească Darie ginarsul, ce să facă? 1 De atunci i se zice lui Moise: „ăla care o înghiţit cosaşul44!

Mă gândesc că vrea să ne facă prânzul cât mai plăcut, îi spun:

— Tare-i bună zama asta? Cum ai dres-o?

— Cu zăr şi cu smântână. Îi plăcea şi lui Nelu. Cine ştie ce mâncă el acolo la oraş?!

— Ce să mânce? răspunde Moşu într-un târziu. Ce rămâne de la masa domnilor. N-avea grijă, că nu face nimeni mâncare pentru slugi.

Moşu a fost slugă în copilărie, pune accent pe cuvânt într-un fel greu de spus. A fost şi la oraş. Când spune cuvântul domn, ştie ce spune.

— Domnii, zice el, se uită la o slugă mai rău ca! a un. Câne. Numa că nu te leagă-n lanţ.

În liniştea caldă a amiezii, vorbele Moşului sună ciudat.

El n-a fost iobag, dar în glasul lui icnesc amărăciuni vechi.

— Sluga-i slugă, şi domnii îs domni, mai zice Moşu.

Decât slugă, mai bine-i să fii hoţ de cai.

Pe drum trec alte femei cu mâncare. Cosaşii lasă coasele unul câte unul. Se trag la umbră ogrenii. Dinspre valea

Vaideiului scapă un vântişor ca o mângâiere.

— Tu să vii acum acasă, Iuănel, că destul ai cosit. Auzi, Vasilie, Iasă-l, că i se rupe mijlocul, zice Buna în timp re adună castroanele.

— Apăi, face el ce vrea, io nu l-ara chemat, răspunde

Moşu.

— Lasă, că văd io ce fac, Bună, mă culc puţin.

Mă simţeam bine şi m-am întins la umbră, punându-mi sub cap o mână de iarbă ver. De. Mi se părea că Şesul se legăna cu mine, iar cerul albastru cobora încet, să mă acopere. Am închis ochii, dar n-am dormit mult. Moşu s-a trezit şi a început să-şi bată coasa. În l:; rgul Şesului, coasele şuierau năprasnic. Era ruşine să mai dorini. Mă urnesc de jos cu greu. Îmi trece prin şira spinării o durere ca un cuţit rece. „He-he, poetule, ce te Iaci?” Moşu s-a oprit cu ciocanul în aer. Simte el ceva.

— Ţi-o căzut muşchii, ţ-am spus io „coasa nu-i pentru domni. Te-ai înmuiat acolo la oraş… Hodineşte-te mai departe, cosesc io singur!

Îşi aşază ochelarii pe nas şi începe să bată mai departe.

Privit de sus, cum stă cu ochii aplecaţi peste coasă, cu fruntea plină de creţuri, pare un savant cufundat într-o problemă. E destul 'de grea şi problema lui: trebuie să cosească singur şi e bătrân. Bătrân, şi pe deasupra şchiop.

Are junghiuri mari prin picior. A crescut o droaie de copii, şi-acum s-au dus toţi în toate părţile. Nepotul s-a făcut domn. Hm!

— I-o ţ-am bătut şi coasa ta, mai zice el, oprindu-şi ciocanul în aer, dar dacă nu mai poţi, du-te acasă. Cu coasa nu-i de glumit!

Nu era de glumit. Ardea soarele ca focul, se perpelea iarba verde. Lăptucile galbene îşi aplecau capul, ofilite.

— Moşule, mă duc să mă răcoresc puţin în. Mureş şi mă întorc.

— Dacă te duci la Mureş, cere ulciorul de la 'Toader şi adă apă rece.

Toader cu Ilie erau în brazdă. Cădea iarba sub coasele lor ca trăsnită.

Am luat ulciorul de sub salcie şi am pornit în lungul livezii. Alexandru începuse şi el să cosească, S-a oprit când m-a văzut şi, în timp ce-şi ştergea obrazul năduşit*, suduia:

— Precesta ei de coasă!

— Ce zici, e mai greu aici decât la Cleveland?

Alexandru se opreşte, frământă câteva clipe un scuipat sub limbă, apoi îi dă drumul ca din puşcă.

— N-ar fi greu, dac-ai putea cosi cu umbrelă. Greii era şi în Cleveland, lucram zece ore pe zi. Noi lucrăm douăzeci, şi nu se vede nimic pe urma noastră Durduliul ei de viaţă!

— Eşti prea gras pentru coasă…

— Lasă, că slăbesc io „să vezi peste o săptămână: nu mă mai cunoşti. Ce-i pe ia oraş? schimbă el vorba.

— Ce să fie?

— Nu se mai schimbă nimic în politică?

— Ce să se schimbe?

— Nu putem câştiga un ban. Scump foc tot ce cumpărăm. Uite, vezi cămeşa asta? Azi ani îmbrăcat-o! Ia câteva săptămâni se face gunoi.

— De ce nu porţi cămăşi de cânepă, sunt mult mai bune.

— Cine să le facă? Victoriţa nu biruie nici cu copiii.

— Lasă, că o să crească şi scapi de coasă.

— He-he! Până cresc ei, îmi cad măselele, iar când cresc cer pământ şi-şi văd de treaba lor. Nicicum nu-i bine pentru noi.

A mai scuipat o dată, cu ură, ca şi când ar fi vrut să strivească lumea sub dispreţul lui. Se învăţase cu zece ore de lucru şi-i venea mai greu decât altora.

Am trecut pârâul de la mijlocul fineţii, apoi, repede, am ajuns lângă Mureş. Boarea vântului mişca încet tufele de sălci de pe margine. Mureşul se oglindea în lumina verii. Dincolo, sub zăgazul morii, două femei înălbeau nişte pânzeturi.

M-am aruncat în Mureş, dar n-am stat mult. Mă gândeam că Moşu mă aşteaptă cu ulciorul. Am luat apă şi am pornit înapoi, simţindu-mă bine de tot. Îmi venea să mă opresc şi să strig în larg: „Măăi ogrenilor, scăldaţi-vă, măăi, că vă înăduşă sudoarea!”

De alături, dintr-o salcie, porni ciripitul unei ciocârlii.

„În zadar cânţi, ciocârlie, acum numai cântecul coasei intră în urechi, caută-ţi alt loc…”

Mergeam înainte, făcând un ocol pe sub sălcii cu umbră, tot gândindu-mă la multe. Deodată, ochii mi-au căzut pe un petic alb de hârtie. O hârtie albă nu era un lucru de toate zilele. Am ridicat-o şi abia atunci am văzut că era scrisă. „Fără îndoială, ţăranii din Ogra nu sunt analfabeţi.

Sunt aici două şcoli. Una românească şi una ungurească.”

Era scris cu creion chimic, cu litere mari, rotunde. Citeam: „Sfinte Antoane, roagă-te pentru noi şi ne ajută găsitoriu acestui belet va scrie câte 9 belete în 13 zile la 9 case iar a 73 va avea o mare bucurie dacă nu va scrie o mare nenorocire. Amin.” „Ei drăcie, nu puteam să-mi văd de drum? Apucă-te acum şi scrie bilete la sfântul Antonie, să nu ţi se întâmple o mare nenorocire.”

Am mototolit biletul şi l-am aruncat.

„Nu scrii? Bine! Peste treisprezece zile te paşte o mare nenorocire. Te joci cu puterea sfântului Anton?”

M-am întors şi am luat biletul, l-am desfăcut frumos şi l-am mai citit o dată, cuprins din senin de presimţiri.

Ajung lângă Alexandru şi-i dau să bea o gură de apă proaspătă. Bea de parC-ar fi răchie.

— Uite, am găsit un bilet de la sfântul Antonie.

— Născătoarea cui l-o făcut! Călugării ăştia din Iernut îşi fac de cap. Nu ne vedem capul de năcazuri, şi ei umplu drumurile ci prorociri negre.

Toader şi Ilie mă strigă să mă duc cu ulciorul. Beau şi ei. Gâlgâie apa în grumazul lor ca în golgoană.

— Ai găsit bilet de la sfântul Antonie? mă întreabă

Ilie, ştergându-se pe gură. Îi bine, că tu ai vreme să le scrii. Noi n-avem. Iarna scriu şi eu, dar vara, dracu are vreme!

Nu ştiam că Ilie e atât de credincios. Ajung la Moşu.

A tras două brazde lungi. Dacă nu mă duceam să mă scald, erau acum patru brazde.

— Uite, Moşule, am găsit un bilet de la sfântul Antonie. Dumneata ai găsit, vreodată?

— Găsit-am, cum să nu găsesc?! Le scriu papistaşii, dar ei nu-s de legea noastră. N-avem nimic cu Antonie ăsta. Avem noi alţi sfinţi. Destui…

Ia ulciorul şi bea apă. Îmi iau coasa, îmi aşez tocul cu piatra de ascuţit la centură.

— Trebuie să scriu timp de treisprezece zile câte nouă bilete, că altfel mi se întâmplă o mare nenorocire.

— Pe dracu! Scriu şi ei prostii! l-am întrebat io pe popa ăl bătrân. El o zis să-ţi faci cruce şi să-l arunci. Cine are vreme să tot scrie bilete? Da io nu le arunc, le strâng, că hârtia îi bună. Ad-o-ncoace!

Aşadar, Moşu mi-a luat orice povară de pe umeri. La coasă, băiete, lasă-l pe sfântul Antonie!

Moşu mă întreabă:

— Scăldatu-ie-ai? Nu-i rece apa?

— Nu-i rece, numa' bună!

— Ie, apa-i bună, da noi nu ne scăldăm, că n-avem vreme. Numa duminica! Te mai doare mijlocu?

— Nu, mă simt bine!

— Hm! Cum vrei tu, io zic s-o laşi, că-i prea mult dintr-o dată. Tu nu eşti dedat cu lucrul. Dacă-ţi cad muşchii. Apoi nu te mai mişti din pat o săptămână.

Nu l-am ascultat, şi rău am făcut. Am cosit până seara.

Cădea amurgul pe noi când am lăsat coasele.

Ziua aceea n-o pot uita. Când mă gândesc la tot ce-a urmat, îmi vine să zic că sfântul Antonie s-a amestecat şi el puţin…

Am pornit cu Moşu spre sat; el păşea liniştit, dar eu abia mă puteam mişca. Când am ajuns acasă, nu-mi mai trebuia nimic. I-am cerut Bunei o oală cu borş, am pus-o lângă pat şi m-am culcat. Mă răsuceam în aşternut ca pe jăratic, nu ştiam pe care parte să stau. Prin somn, mi se părea că din râpă pornea un stol de ulii care se lăsau cu ciocurile pe mine, iar Moşu sta alături şi, scuturându-şi pipa, zicea ca pentru sine: „Dacă te duci din sat, te înmoi. Tu ai uitat să coseşti…

Nelu era bun cosaş. Tu ai uitat…”

Bunica venise peste noapte, auzind că gemeam prin somn, şi, f iindcă beusem toată oala cu borş, mi-a adus alta.

M-a desfăcut la piept şi mi-a trecut pe sub mijloc un ştergar ud. Îl blestema pe Moşu.

— Se lăcomeşte la lucru, lucra-l-ar Avizuha! Trebuia să ceseşli şi tu o brazdă, aşa, de aducere-aminte. Stai pe spate, cu mânile lungite aşa, să te prindă somnul. Bat-o pustia de coasă şi cine-o adus-o pe lume!

Dimineaţă, înainte de a pleca, a venit Moşu la patul meu.

— Dormi? m-a întrebat el.

— Nu dorm.

— Te doare tare?

Nu mu mai doare, numai când mă întorc.

— Să te scoli să umbli, să nu te înţepeneşti. Scoală-te şi preumblă-te, că-ţi trece.