Cinstea şi omenia

VORBEAM DESPRE TOATE ASTEA cu ei. Parcă-l aud pe Niculiţă, care după ani lungi de trudă – Peste puterile omeneşti s-a ridicat deasupra nevoilor. Vorbea despre copiii lui. Avea doi. Pe unul voia să-l facă mecanic de locomotivă, titlu pe care el îl rostea apăsat, ca şi când ar fi spus general!

— Îl fac mehanic pe Aurel! Când o trece cu ghezăşu prin Ogra, pun clopote la boi! îmi scot claneta din ladă şi cânt de se-aude pân-la marginea pământului! Pe Piomulus îl fac doftor!

— Da cine o să rămână cu tine la bătrâneţe? îl întreba Alexandru, bărbatul Victoriţei. Ce faci cu cele cinci iiigăre?

— Le aprind! Să ardă! Să le trăsnească! Nu-i destul că trebuie să le lucrez eu? Le dau satului pentru ţintirim! Io numai pentru copii mă trudesc, să-i pot scoate de aici. Numai minte să aibă! Un mehanic-de locomotivă duce şi aduce oamenii din lumea largă, mâncă văzduhu, tremură pământu sub el! Dacă aş mai fi io tânăr… inginer m-aş face!

Niculiţă se aprinde, închide şi deschide pumnii, bate pământul pe loc, sfredelind zarea cu ochii.

Ştiu cu toţii că Niculiţă e om de ispravă, el a dovedit satului întreg cât poate un om, dacă vrea. Alexandru lui

Bârca a trebuit să stea cincisprezece ani în America pentru a câştiga cincisprezece iugăre de pământ şi-o casă.

Niculiţă a câştigat numai cinci, e drept, dar le-a câştigat în Ogra, lucrând în parte ziua şi noaptea. Încă n-are patruzeci de ani, dar e cărunt, şi cocoşat. Nu-şi dă seama, se laudă.

— Vedeţi, dacă n-ar fi la Târgu-Mureş o fabrică de zahăr, napii i-ar mânca vitele; aşa, napii dau zahăr, şi noi câştigăm mai mult decât dacă am semăna grâu. Două iugăre semănate cu napi, în cinci ani îţi aduc alt iugăr de pământ.

— Aduc, spune Alexandru, da munca ta n-o socoteşti?

— Cum să nu socotesc munca? Ce vrei tu să zici?

— Că napii se lucră mai greu.

— Mă Alexandre, tu ar trebui să înţelegi mai mult ca noi, că ai fost în America. Îi drept că un iugăr semănat cu napi se lucră mai greu, ţi se rupe mijlocul la săpat, îi lucru dracului, da gândintu-te-ai câte iugăre de grâu trebuie să lueri ca să câştigi banii ce-ţi vin pe-un iugăr de napi? Mă! să ştii de la mine, omul trebuie să luere cu capu' nu cu cu.ru!

Niculiţă s-a aprins şi, ca întotdeauna când îl înfruntă pe Alexandru, pune în cuvinte dispreţ. Nu-şi alege cuvintele.

— Hergutul ei de viaţă şi cine-o făcut-o! N-am avut io noroc să ajung inginer, aş fi făcut în Ogra o fabrică de zahăr şi n-ar mai fi trebuit să te duci tu în America, şi alţii ca tine, să-şi bată joc străinii de noi.

— Îi uşor să te lauzi, răspunde Alexandru, aş fi vrut să te văd acolo! Numa o zi să fi lucrat în fum şi praf de cărbune, ţi-ar fi ieşit ochii din cap.

Niculiţă-i scurt la vedere, aşa s-a născut, nu-i el de vină. Îl ustură veşnic ochii, i se lipesc genele „ar trebui să poarte ochelari, dar un ţăran greu se hotărăşte.

— Nu de praf îi vorba. Vorba-i că omul trebuie să aibă minte. Dacă n-ai, tragi în jug toată viaţa şi mori ca

/un dobitoc. Murim cu viaţă, parcă voi nu ştiţi? î Nu vedeţi că nimeni nu mai trăieşte optzeci de ani? Mai demult oamenii trăiau o sută de ani. Spune-mi, se răsteşte la

Alexandru, unde-i pricina?

— Te las pe tine să spui, că tu ai cap.

Apasă într-un anume fel pe euvântul din urmă.

— Nu-i greu de înţeles, dar tu nu poţi! Să-ţi spun: se vând prea lesne bucatele noastre, asta-i hiba! Tot ce vindem îi lesne, şi-i scump ce cumpărăm!

— Asta ştie şi-un copil, răspunde Alexandru. Întrebarea-! alta: cum să ne apărăm? Asta să-mi spui tu.

— Ţi-am spus de la început, sare Niculiţă, să trăieşti cu capul, să nu te duci cu curul înainte!

Alexandru nu mai răspunde. Face un semn cu mâna ca şi când n-ar mai vrea să-şi piardă vremea.

Niculiţă îşi ia pălăria, şi de sub căptuşeală scoate câteva mucuri de ţigări, pe care le desface cu grijă, adună tutunul mărunt în palmă, scoate apoi tabacherea din buzunar, mai ia puţin tutun proaspăt, îl amestecă încet cu cel din mucuri şi suceşte o ţigară.

— Ui' la el, zice Alexandru. Asta înseamnă să trăieşti cu capu? Asta-i zgârcenie, mă sfătosule! Vrei să te îmbogăţeşti din nimic.

— Apăi, din nimic, răspunde tăios Niculiţă, din ce putem… Cumpătarea îi mai scumpă ca dolarul, asta nu poţi tu înţelege.

„Vorbă mare, care lui Niculiţă i se potriveşte de minune.

Cumpătarea a învăţat-o de la Moşu. Nici el nu aruncă nimic.

— De ce să arunc capetele de ţigări? Ale mele-s! Fac ce vreau cu de. Şi dacă m-oi îmbogăţi, cui ce-i pasă?

— Oricum, numa să te îmbogăţeşti, mai zice Alexandru.

— Când eşti bogat, nu te mai întreabă nimeni cum ai făcut bogăţia, adăugă stins Niculiţă nişte vorbe necugetate.

Oanea, adventistul, care se părea că nici nu ascultă, se şi repede:

— Mulţimi rea omului nu vine, dacă n-a fost cinstit în viaţa lui.

— Astea-s vorbe de popă, noi nu ne câştigăm viaţa cu

Evanghelia, se întărită din nou Niculiţă.

r Alexandru râde printre dinţi. Tare i-ar plăcea să se aprindă o ceartă! Are colţi răi împotriva Ini Niculiţă pentru peticul ăla de pământ din fânaţe. Întăreşte şi el:

— Aşa-i cum zice Oanea

— Zică cine ce-o vrea, io fac ce cred io; n-am habar de nime'! Năcazul mi-l port singur, nu mă duc la popă să-mi citească. Cine vrea, ducă-se, nu-l opresc.

— Cinstea şi omenia, numai astea îţi aduc linişte şi fericire. Domnul Christos n-a avut nici o avere, întăreşte

Oanea.

— Io nu ştiu, răspunde Niculiţă, ce-o avut Domnul

Christos, da ştiu că sărăcia nu-i bună la nimic. Tu zici că-i păcat să lu cri duminica, io zic că-i păcat să laşi ti nul să-l bată ploile. Cum vine asta? Tu să te duci la biserică, iar sfântu Ilie să-ţi toarne o ploaie ca din găleată? Tu-ţi faci cruci şi baţi mătănii, iar în vremea astă finul ţi se face gunoi 1

Nichia lui Aurel Şchiopii râde cu hohote, Niculiţă îşi aprinde ţigara şi pufăie.

— Ziua Domnului trebuie cinstită, zice Oanea, el s-a lăsat răstignit pentru binele nostru.

— Care bine, mă? Tu nu vezi că ne manea păduchii şi râia, dacă nu ne vedem de lucru?

Oanea nu mai răspunde. Nu-i place că Niculiţă a adus vorba despre ruşinile care-i amărăsc viaţa. Niculiţă crede numai în muncă şi în câştig. Pentru alţii era necinstit să dai bani cu camătă, pentru Niculiţă era o mândrie. Zicea el.

— Decât să ţii banii în ladă să mucezească, mai bine îi dai altora să-şi facă năcazul. Domnii de ce fac bănci şi nu-i judecă nimeni?

— Ce spui, Iuănel, mă întreabă Oanea într-un târziu, nu-i păcat să dai bani cu camătă

— Nu-i păcat, cla-i frumos şi omenesc să dai fără camătă. Să ajuţi pe cine poţi.

— Vezi, mă Niculiţă?

— Păi, şi io ajut pe cine vreau io, pe cine mi-e drag!

— Cam rar ajuţi tu pe cineva, zice Alexandru. N-am auzit…

Alexandru nu crede nici el în biserică. Zece ani petrecuţi în America i-au scos visul raiului din cap, dar se dă de partea lui Oanea. Îmbrăcat cu pantaloni suri şi cămaşă de târg, băgată în pantaloni, el pare mai repede negustor decât ţăran. Atâta numai, că şi el e desculţ. Când s-a întors din America avea cămăşi de mătase, pantofi de lac şi nişte haine negre cu dungi, iar pe cravată – un ac cu luna scânteietoare. Când a venit la noi în casă, s-o peţească pe

Victoriţa, şi l-a văzut Moşu aşa, parcă nu-şi găsea cuvintele. Să-i zică domnule nu-i venea, că era copilul lui

Bârca; să-i zică mă, nu putea, că era îmbrăcat ca un potracăr. Acum umblă şi el desculţ, i s-au gătat dolarii şi ţigările americane. Fumează tutun de frunză; îl sfarmă în palmă încet, aruncă la o parte cotoarele, apoi îl aduna ţi-l răsuceşte în hârtie de gazetă. Şi el aredoi copii, dar ei nu vrea să-i facă domni. Pare sătul de domnie, mai mult, pare mulţumit de starea lui. Mai are trei fraţi, care n-au fost în America, săraci, vai de ei. Se gândeşte poate că ceea ce a făcut el e destul. Pământul, cât îl are, lucrat bine, îl ajută să trăiască.

— Dacă vor creşte copiii, zice el, or vedea el ce-or face.

Intre el şi Niculiţă e o mare deosebire. Niculiţăse gândea la copii mai mult ca la el. Voia să le facă un viitor mai bun, dar, vezi, nu totdeauna ţi-e dat să-ţi împlineşti gândurile, şi nici el n-avea să şi le împlinească.

Şi nu pentru că n-a avut noroc, cum credea, el, ci pentru că planurile lui se izbeau de oraş, ale cărui rosturi, deşi le simţea, aveau să-l copleşească.

Dar despre toate astea voi vorbi la vreme.

Era în toiul verii, grâul era secerat, adus acasă, şi cât era ziua de lungă se auzea maşina de treierat.

Peste liniştea satului cădea zumzăitul metalic al batozei. Ţăranii treceau grăbiţi pe drumuri, plini de praf şi asudaţi, schimbau câte-o vorbă şi îşi vedeau de drum. Zile întregi nu mai venea nimeni pe la mine. Lucram singur, măcinându-mi gândurile, căutând răspuns la întrebări pe care eu credeam că nu şi le-a mai pus nimeni.

Am făcut în acea vreme multe lucrări mici, în alabastru, în lut şi în lemn. Parte din luturi s-au stricat, fiindcă n-aveam în ce le turna, o parte au rămas şi aveam să le duc la Bucureşti. Un relief cu Horia, Cloşca şi Crişan, lucrat, fără multă caznă, mi se părea că însumează experienţa făcută mai demult cu icoanele, şi eram mulţumit.

Dar când am încercat sa modelez o machetă în vederea unei statui, am ajuns la un amestec de forme confuze ca expresie, prea agitate.

„Itău, bine. Îmi spuneam, du-te înainte, fă ce poţi.”

Simţeam nevoie să mă cultiv şi mă gândeam că ar fi bine să plec din tară.

De expoziţia pe care o pregăteam se lega şi visul ăsta.

— Dar când mă: -; indeam că până atunci toate îmi ieşiseră pe dos. Nu mai credeam, şi lucram. Lăsându-mă în grija norocului, să mă ducă ei unde-o pofti.