Horia

POVEŞTILE LUI NELU, PREA TRISTE ca să fie poveşti, mă smulgeau din visările mele, mă aduceau la realitate. Mă gândeam la BaeiU, la grevele de

A Căile ferate şi încercam să fac legătura. M-am întrebat ce-ar fi dacă ţăranii ar face o grevă. Cum ar fi greva aia? îmi ziceam: „Dac-ar fi cu putinţă să-i porneşti spre oraş într-un marş încet, s-ar cutremura domnii, dar aşa ceva e de neînchipuit, sunt prea împrăştiaţi, cine să-i adune? Horia a încercat, şi Avram laneu la fel, unul a murit tras pe roată, iar celălalt a înnebunit. Să-l spânzuri pe rege f” Asta era o vorbă mare, dar atât. Vorbă de ţăran ieşit din fire, dac-ar auzi jandarmii, nu ştiu, zău, cum ar fi.

Nelu era pregătit pentru toate îndrăznelile şi erau mulţi ca el, dar tot unul şi unul: lupi flămânzi la marginea lumii… îl vedeam pe Moşu târându-şi piciorul bolnav şi mă gândeam la toată viaţa lui grea. O vedeam pe

Buna, gheboasă, ostenită. O vedeam pe Cornelia cu ochii încercănaţi, firavă, cu surâsul acela de copil bolnav, o auzeam tuşind sec. Victoriţa îmbătrânise, i s-a încreţit fruntea, i s-au adunat buzele, i s-a crispat tot obrazul. Cândva ea a avut un obraz ca laptele, o privire deschisă, ochii ei străluceau, iar când râdea se auzea de la poartă. Ana e servitoare la Ploieşti, îndură chinul batjocurilor. Ea n-are încotro, s-a făcut de ruşine, îi vine greu să se mai întoarcă în sat. Are o copilă pe care trebuie s-o crească.

Cine ştie ce se va alege de ea?! Cumnatul Nichie a îmbătrânit în câţiva ani de nu-l mai cunoşti, a plecat din casa lui şi s-î cuibărit lângă văduvia unei femei sărace.

Dacă te uiţi peste drum, la Gherasim, la Simion, în sus şi-n jos, de la o margine a satului la alta, peste tot sunt necazuri. Necazuri mari.

Nelu mă întrebă: t – Nu se poate face o revoluţie?

Poate se va face, dar când, cum? Nu-i pot spune nici eu. Văd în închipuire ţărănimea adunată la un loc, sub bolta cerului, gata să cadă peste lume ca o furtună cu tunete. Vai şi-amar va fi, îmi spuneam, nu va rămâne piatră pe piatră. Aşa a fost şi pe vx'emea lui Horia; grofii nu vor uita niciodată furia cu care au căzut moţii asupra lor… într-una din aceste zile am intrat în şură şi am început.

să lucrez. Am făcut atunci un Horia pe care azi, când îl privesc, mi se pare că-mi aud scrâşnetul măselelor. Lutul rece se învolbura, se ciocneau formele, pe care mă străduiam să le potolesc, să le apropii de trăsăturile fireşti ale lui Horia. Mă străduiam, dar voinţa nu mă asculta îndeajuns şi am făcut o imagine a violenţei, eu, care căutam sufletul bun al lui Iloria. Când l-am stropit cu apă, în lumina acelei înserări părea un chip scăldat în sânge.

M-am aşezat pe un butuc şi, privindu-l, mă întrebam care este limita fanteziei. Unde este punctul de echilibru între realitate şi suflet?

A doua zi s-au adunat în şură, unde lucram, mai mulţi ţărani şi se mirau.

— Cine-i ăsta? Uriaş?

— Nu. Asta-i Horia, aţi auzit de el?

— Am auzit, cum să nu! Zicc-se că l-o tras pe roată, că i-o rupt oasele, unul câte unu, şi n-o strigat. Se poate una ca asta?

Întrebările lor mă scoteau din tăcere şi le vorbeam despre Horia.

— Pe vremea lui Horia, să ştiţi, era mult mai rău ca acum…

— Rău îi şi-acum destul.

— Viaţa ţăranilor era în mâna grofilor. N-aveau nici un drept. Au răbdat sute de ani înainte de a suna din buciume…

— Aveau puşti?

— Aveau ţapine, săcuri şi coase, nu le trebuiau puşti.

Erau atât de mulţi, că le-ar fi fost de ajuns pumnii să cureţe Ardealul de grofi, însă au fost păcăliţi.

— De ce s-or lăsat?

Asta era întrebarea. De ce? De ce se lasă oamenii păcăliţi?

Tac şi mă uit la ei. Se uită şi ei la mine, şi aşteaptă.

Au ceva de copii. Ţărani credincioşi. „Ei niciodată n-au înţeles politica, istoria…”

— Vă aduceţi aminte? Era în ţintirim o piatră în formă de 8, colea, mai jos de biserică. N-am mai văzut-o acolo, unde-i?

— O fost aşa o piatră cu un cap rotund. Da' aia nu era o cruce, răspunde Oanea.

— Era numai o piatră, dar sub ea erau îngropaţi patruzeci de ogreni care au făcut revoluţia cu Iancu.

— O fost de mult tare? întreabă Nichia.

— În o mie opt sute patruzeci şi opt.

— De ce nu-l faci, Iuănel, şi pe Avram Iancu, să-l vedem? Pe Horia cum l-ai făcut? De unde ştii cum o fost el? Că nu l-ai putut vedea.

Şi le-am spus:

— Despre Horia s-a dus vestea în toată lumea. Pictorii i-au făcut chipul. Era de mirare că un ţăran cu părul netăiat a putut să bage groaza în grofi.

— Poate era oleacă om învăţat şi Horia, zice Nichia.

— Da, ce, crezi că era prost ca tine? îl repezi Alexandru.

— Nu-i venea să creadă că nu-i dreptate pe lume şi într-o zi s-a dus până acasă la împăratul Austro-Ungariei, la Viena, pe jos, sute de kilometri! Gândiţi-vă drum de sute de kilometri pe jos, cu pită uscată în straiţă.

— Şi io m-aş duce, zice Nelu, numai să ştiu că este cineva pe lume care să facă dreptate.

— Dacă împăratul ar fi la Sâmpaul, te-ai duce şi tu, îi răspunde tăios Nichia lui Aurel.

Nelu se îmbujorează. I se umflă vinele pe tâmple.

— Tăceţi, mă, nu vă mai băgaţi în vorbă, ascultaţi!

— Horia nu era singur, a mai avut doi ortaci: pe Crişan şi pe Cloşca. Dacă au văzut că împăratul nu le trimite nici un ajutor, au ridicat satele şi au pornit ţăranii să-şi facă dreptate.

— Ar trebui să-i sculptezi pe toţi trei. Zice Niculiţă, să-i punem la capul satului.

— Fără glumă! întăresc şi ceilalţi. Să-i faci din piatră!

— Este şi-un cântec despre Horia, zice Nelu.

II rog să eânle cântecul, dar el nil vrea. Lui i se pare că îmi bat gura în pustiu, că numai el se gândeşte la o revoluţie.

— Cântă, mă, sare la el Ni chita Firei, că atâta ştii şi tu!

Nelu se uită la el de sus. Niciodată nu s-a înţeles eu

Nâchita, de ce să-i mai răspundă?

Îl mai îndemn şi cât, dar nu vrea, nu-i vine să cânte.

Oanea îl priveşte pe Horia în faţă şi zice:

— Are o frunte de taur. Nu se mai nasc alţii ca el.

— Or mai fi pe acolo prin munţi, răspunde Nichia, dar ăştia care vin pe la noi cu eiubere curg zdrenţele de pe ci.

— Curg zdrenţele, asta aşa-i, spune Oanea, dar îs oameni umblaţi, cunosc ţara de la un capăt la altul. Noi râdem de ei că vmd cercuri. Şi asta-i o meserie.

Lunecă vorba pe alături de istorie. Ei văd numai ziua de azi. Trecutul este îngropat în neguri, iar viitorul la fel.

Nelu are dreptate. Ei nu se gândesc la revoluţie. Ei aşteaptă judecata din urmă, ca Niculae al lui Filoftei.