Prevestiri

ÎN LECHINŢA MAI AVEAM PE alunei vreo cinci iugăre de păinint, care nefâind îngrijit bine nu mai aducea atâta venit ca să acopere dările. Într-o zi am primit o înştiinţare că va fi scos ia licitaţie pentru dările neplătite de nu ştiu câţi ani. Eu m-aş fi mulţumit să-l pot ţine ca o amintire despre Tata, să am legătură cu Lechinţa, să mă ştiu undeva la mine acasă, chiar fără alt eâştig. Acum trebuia să înţeleg că nu se poate. Bani n-aveam de loc, şi datoria era mare. Nu ştiam ce trebuie să fac şi am dat la o parte gândul. Aş fi uitat cu totul, dar într-o zi m-am pomenit cu doi lechinţeni. Dintre care unul era vărul

Vasiiieă: Yasilieă al lui Valerie a Dăicniţei. Care îmi spuse fără înconjur că pământul se putea vinde, că era mai bine să-l vinci „eu singur, să-mi plătesc dările, să-mi rămână şi mie ceva bănuţi, decât să fie vânclut la licitaţie, să mă scoată dator.

Să te ferească Dumnezeu când e pornit ţăranul să-ţi învie cu n-'grul e alb şi albul e negru! Ei pun atunci în vorbe o şiretenie caldă, care te învăluie şi nu te lasă pe tine să simţi că ei vorbesc pentru binele lor, şi nu pentru al tău. Vorbind mereu de cinste şi omenie, sini în stare uneori să-ţi cumpere şi sufletul, nu numai pământul. Cum mi s-a întâmplat mie atunci. Vărul îmi spunea că ar vrea să-i cumpere, să nu ajungă pe mini străine, că el e gata să-l plătească tot atât de scump ca oricare străin. Puteam deci sa stau de vorbă eu Ion al lui Gbiuea, să ne târguim, dai. până la tu mă să i-l vând lui. Ceea ce am şi făcut.

L-am luat la o parte pe Iuăn al lui Ghiuea, să vorbim, mai mult de formă, fiindcă hotărârea mea era luată; luată de Vasilică şi în numele meu.

Iuăn ăsta era un omuleţ mărunţel, dar în toată înfăţişarea lui avea ceva de făcut. Te privea deschis, cu nişte ochi mici, sfredelitori, şi ştia să-şi aleagă cuvintele. Era îmbrăcat în portul lechinţenesc de demult, cu cioareci strimţi, cu ghete, cu cămaşă de cânepă, cu suman cernit pe umeri şi cu pălăriuţă câmpenească, cum purtase şi

Tata.

— Spune-mi, bade Iuane, cum se vinde pământul prin Lechinţa?

— Apăi, domnişorule Iuănel, să-ţi spun drept, prin Lechinţa nu se vinde pământ, că pământ îi puţin, şi cine l-o apucat îl ţine. Io-ţi spun aşa cum îi, dar dumneata îi face cum o fi bine, că eşti om cu învăţătură. Nu vreau ca mâne-poimâne să zici cine ştie ce despre mine. Acum, de bună samă că dumneata nu te mai gândeşti să mai vii în Lechinţa, şi pământul lăsat pe mâni străine se slăbeşte.

Ce-i drept, îi drept! Vasilică o vinit şi mi-o spus că ai de gând să vinzi pământul. Io-ţi spun aşa cum o fost. Şi io l-aş cumpăra, de ce să nu-l cumpăr, dar, vezi, măgând esc că sunteţi neamuri şi ţineţi unu la altu, cum se cuvine. Aşa mi-o spus şi Vasilică. El zice că, dacă se plătesc dările şi aite routoale, n-ar fi vrednic mai mult de cincisprezece mii. Chibzuieşte şi dumneata, să nu faci un pas greşit şi să-ţi pară rău. Poate că ar fi plătit destul aşa cum zice Vasilică, da io îţi spun, m-ar împinge inima să-ţi dau şi mai mult, pentru că pământurile îs frumoase, în câţiva ani le-aş aduce la cale, numai că nici cu Vasilică nu vreau să ajungem la duşmănie, că dumneata ştii cum îs Vlăsăştii. Ei nu te uită şi nu te iartă. Dar nici cu dumneata nu vreau să fiu necinstit, Doamne, fereşte! Io am fost bun prieten cu Iuănaş, cu tatăl dumitale, fie iertat, şi m-ar mustra cugetul. Fă cum te trage inima, că nu mai eşti copil.

Mi-am dat seama că aici nu era vorba numai de bani.

Vorba era tot de pământ. Al cui să fie pământul? Asta era întrebarea. Se părea că, în afară de cât putea să dea unul sau altul, mai erau şi alte drepturi, de altă natură.

Vasilică îmi spunea că ar avea mare lipsă de pământ, că o duce greu şi că, dacă i-aş da lui, nu s-ar schimba prea multe lucruri, că ar fi ca şi al meu. Zicea chiar că, de s-ar întâmpla cândva să vreau să-l iau înapoi, el mi 1. A da, că el se simte legat de mine ca de un frate.

Îmi ziceam în sinea mea că n-ar fi trebuit să-l mai aducă pe Iuăn al lui Ghiuea, atunci l-aş fi crezut, aşa îl credeam mai puţin. Dar vorbele sunt vorbe, mi-am spus, adevărul este că io mă simt mai legat de Vasilică, şi am hotărât să i-l dau lui, aşa cum hotărâse el.

— Bine, bade. Iuane, îţi mulţumesc că mi-ai vorbit deschis. Nu Vreau să fie nimeni supărat, am să i-l dau lui

Vasilică.

Ion se uita la mine şi parcă nu-i venea să creadă. Se vedea cât de colo că nu se aşteptase la o hotărâre atât de în grabă. E drept că el vorbise deschis, dar, eu mare ocol, mă sfătuise să nu-l vând chiar acum, să mai aştept, să caut alt drum, să ajung la un preţ mai bun. Zice el:

— Să te gândeşti, să nu-ţi pară rău. Chiar dacă nu mi'-l vinzi mie, mai ai şi alte neamuri, sunt destui care ar vrea să-l cumpere, că pământu-i frumos. Bineînţeles că cu nu vreau să stric târgul nimănui şi te-aş ruga chiar să nu mă învrăjbeşti cu Vasilică.

— Să n-ai nici o grijă, bate Iuane! Nu-mi place să fac vrajbă între oameni, şi acum nici n-am de ce. Dumneata mi-ai deschis ochii şi cred că nu fac rău ce fac.

— Apăi, de bună samă că dumneata nu mai ai lipsă de pământ şi poţi să-l dai cui vrei, cu oricât. Nu ţi-l poate lua nimeni fără voie. Faceţi târgul şi să bem aldămaşu.

Din târgul ăsta m-am ales, aşadar, cu cincisprezece mii de lei, şi pe de altă parte am ajuns un dezmoştenit pentru toată viaţa.

De atunci am început să nu mai fiu lechinţean Mi-am vmdut dreptul străbun de pământean, rămânând deasupra, ca o pasăre fără cuib. Dar eu mă simţeam uşurat şi cheltuiam banii cu tragere de inimă, cumpărând piatră, marmură şi lemn, ghips, scule şi tot ce-mi lipsea, cu speranţa că la expoziţie voi câştiga destui bani. Atunci aveam să răscumpăr pământul şi, cu ce mi-o rămâne, aveam să plec la Paris, să învăţ.

I-am spus şi Moşului. Mai bine aş fi tăcut, să nu-l mai amărăsc. Clipea din gene, parcă i-ar fi intrat o muscă în ochi, deschidea gura şi înghiţea în sec, mişcându-şi mărul lui Adam sub pielea înroşită de soare.

— L-am vândut, Moşule, că-mi trebuie bani. Vreau să mă duc în Franţa, să învăţ. Tot nu mă puteam folosi de el. Era încărcat cu dări şi l-ar li scos la licitaţie.

Moşu ridica ochii spre mine, îi lăsa în jos repede, degetele de la mâna dreaptă forfeeau un fir nevăzut, şi tot nu spunea nimic.

Numai într-un târziu m-a întrebat:

— Şi cu câţi bani te-ai ales tu?

N-am îndrăznit să-i spun adevărul şi am mărit preţul de două ori.

— Cu treizeci de mii?! Hoţi şi tâlhari! Nu le-o fost ruşine să-ţi fure pământul? Ai rămas cu coatele goaie, vai de tine! Ai să mori într-un şanţ, flămând şi setos. Vai de tine şi de viaţa ta! Io mă gândeam să-ţi las şi io ce-oi putea, să ai şi tu unde te trage la bătrâneţe, când te-i sătura de cai. Verzi pe pereţi. Învăţătură? Ce învăţătură îi aia? Să ciopleşti cu barda şi să lucri cu tină, nici o scofală! în loc să câştigi ceva, să-ţi aduni pentru bătrâneţe, tu vinzi şi câştigul altuia. Tu pe ce lume trăieşti? într-o zi cazi la pat bolnav şi n-are cine-ţi da un pahar de apă.

Tu crezi că io trăiesc până-i lumea? Am să mor, că-s bătrân. Unde te mai duci tu atunci, la cine? Te duci la neamuri în Lechinţa? Hoţii şi tâlharii, c-au chinuit-o pe

Mama ta până au băgat-o în pământ. Nu-i rabde Dumnezeu, oameni nesăţioşi!

Cădeau vorbele Moşului peste mine ca o ploaie de foc.

Nu-i dam dreptate şi nu luam în seamă prevestirile, dar mă durea durerea lui şi nu ştiam cum să-l împac.

I-am spus:

— Moşule, ai încredere, eu am să câştig bani şi-mi cumpăr pământ aici la Ogra, să fiu la un loc cu voi. Către Lechinţa nu mai am tragere de inimă. Nu vezi că nici nu mă mai duc pe-acolo? Am să cumpăr în ugra vreo cinci iugăre de pământ, şi dumneata cu Nelu o să-l îngrijiţi, şi de-o fi să am lipsă de el, l-oi găsi aici, iar dacă nu, i l-oi lăsa lui Nelu.

N-a răspuns. Îşi forfeca degetele şi mă privea sfredelitor, ca şi când ar fi vrut să-mi vadă viaţa în adânc.

— Adu-ţi aminte că la Târgu-Mureş am câştigat bani şi am să mai câştig şi de aici înainte. Crezi că mă trudesc aşa, numai în zadar? Cine-i prost?

— Prost nu eşti, mă, n-am zis, da eşti tânăr, şi cine ştie dacă gândul tău se poate împlini?! Io nu cred că tu poţi să câştigi atâţia bani. Mai bine să ţii ce ai; pământul nu-i ca orice lucru, se câştigă greu şi nime' nu-l vinde

CU una, cu două. Îi vedea tu! Să nu ajungi la vorbele mele, că io-ţi vreau binele din tot sufletul şi mă gândesc la tine ca la copiii mei, nu altfel. Ar trebui să asculţi şi tu de mine, că-s mai bătrân. Îţi fad şi tu de cap ca şi

Nelu. Am crezut că ai minte mai bună.

— Lasă, Moşule, nu te amărî, c-o să fie bine, ai să vezi dumneata. Mă duc în Franţa, şi când m-oi întoarce de acolo fac bani destui, n-avea nici o grijă! Mă gândesc chiar să mă aşez la Târgu-Mureş, să fiu aproape de voi.

N-o fi crezut Moşu una ca asta, şi nici eu nu credeam, d: r gândul plecării îmi intrase în suflet şi-avea să crească acolo ca un ciorchine, din care zemuiau toate speranţele.

— Ai făcut contractul? mă mai întrebă Moşu.

— L-am făcut.

— Hm! Străin să fi fost, şi tot trebuia să mă întrebi şi pe mine! Aş fi vândut o vacă, ceva grâu, şi ţi-aş fi dat io ceva bani să ai de drum… Doamne, Doamne!

Îi înotau ochii în lacrimi, şi eu tot nu simţeam că făcusem o greşeală.

— Acuma tu nu mai ai nimic. Ai rămas colduş (sărac lipit). Cu banii pe care ţi i-o dat nu poţi cumpăra în Ogra nici un iugăr bun… Ooh!

Era un strigăt de om care se înăbuşă. A pornit încet spre grădini, altfel poate nu s-ar mai fi stăpânit. M-ar fi ocărit, şi nu mai avea rost.

Bunica a tras şi ca cu urechea la vorbele noastre şi a ieşit din casă îngrijorată.

— Nu te mai duce, mă Iuănel, aşa departe, că ţi-i pierde urma pe-acolo şi mi-o fi dor de tine. Stai pe aici, să te mai putem vedea, că suntem bătrâni, cine ştie câte zile mai avem, că ornul nu ştie când vine moartea. Stai şi mai ajută-i pe amărâţii ăştia. Ajută-i cu sfatul, să nu se mai învrăjbească, să trăiască împreună, ca fraţii. Dacă s-ar înţălege între ei, ar putea trăi aici cu toţii. Spune-i şi lui Nelu s-o ierte pe Ana, că trăieşte pustie pe acolo prin

Ploieşti, vai şi-amar de sufletul ei! Cine ştie ce face copilita aia, mi-e mai mare mila de ea. Scrie o scrisoare să vie şi ca acasă, şi nu te mai duce nici tu.

Săraca Buna, i-ar fi adunat pe toţi lângă sufletul ei cald, dar cu Ana era mai greu. Era legată de un bărbat şi nu se mai putea rupe de el, iar Moşu nu-l putea vedea în ochi.

— Bună, dacă zici dumneata, îi scriu, dar mă tem că fără Ilie nu vine.

— Ba vine, cum amaru să nu vie, că doar atâta aşteaptă. S-o fi săturat de el. Da să-i spui şi lui Nelu să fie mulţumit cu o parte din casă.

Era un nod bine strâns ăsta cu casa şi m-am hotărât să-l dezleg într-un fel. Am vorbit cu Nelu, dar el a început să se întunece.

— E necăjită şi Ana, gândeşte-te, mă Nelule. Ai văzut cum e când ajungi slugă la oraş. Tot vorbeşti despre dreptate, şi cu ştiu că tu nu vrei răul nimănui. Ana e mult mai nedreptăţită de soartă decât noi toţi, gândeşte-te.

— Cu ea aş putea trăi, dar cu bărbatul ei, Doamne, fereşte! Un prost ca ăla n-am văzut, nu poţi lega o vorbă eu el. Decât să trăiesc cu el în casă, mai bine mă las io păgubaş.

El avea dreptate. Ana îşi legase viaţa de un om slab, cum zicea Moşu, căruia nu-i plăcea plugăria.

— Mă Nelule, poate că ea vrea să se despărţească de el. Trebuie s-o ajutaţi şi voi. De bună seamă, Moşu ţine mai mult la tine, el îţi lasă ţie partea lui de casă, adică jumătate. Partea Bunei s-ar împărţi în patru: două părţi fetelor, una ţie şi una mie. Eu îţi dau ţie partea mea, în felul ăsta nu ţi-ar fi greu, cu timpul să le plăteşti partea lor şi să rămâi singur. Poate-oi avea norocul să câştig şi eu nişte bani, şi am să te ajut. Nu vezi că Buna nu mai doarme? E ca o umbră, îi tremură mânile şi picioarele, plânge mereu. E păcat să se chinuie aşa.

— Dac-ai rămânea aici şi tu, n-aş mai zice nimic, dar tu ai să te duci în curând, şi dacă Vine Ana ai să vezi că nu peste mult vine şi Ilie după ea. Cu el nu se poate trăi. Se îmbată, doarme toată ziua. Ce să-ţi mai spun?

— Poate că nu vine. Dă-l dracului, o să-i dai o sfântă de bătaie, dacă n-ai încotro, acum trebuie să ne gândim

Ja Buna, la liniştea ei. Ea ne-a crescut pe toţi cu aceeaşi dragoste, pentru ea toţi suntem la fel. În felul ei, are di'eptate.

— Are, n-are, văd şi io că altfel nu se poate. Scrie-i să vie, dar tare mă tem că de aici nu iese nimic bun!

Nu eram mulţumit cu un astfel de răspuns, dar nu puteam mai mult. Mă gândeam să rămân şi eu acolo, barem vreun an, dar o astfel de hotărâre trebuia s-o cunoască şi Moşu. M-am dus într-o zi la hotar… El era cu vacile şi mi s-a părut că-l găsesc în toane bune. Voiam să-i spun, să-l întreb şi pe el dacă-i bine să rămân ori nu, dar parcă nu-mi găseam cuvintele. Vorbeam tot despre altele. I-am spus că i-am scris Anei.

— Poate să vie, a zis el, dar fără pros't-u ăla. Să vie cu copila, că este loc pentru de. Anica lasă parte în casă pentru toţi. Şi pentru tine. Când vrei, poţi veni aici ca la tine acasă. Îi dreptul tău. Acum tu zici că te duci în

Franţa; du-te, io nu te opresc, poate îi avea noroc să vii iar. Ai unde veni… Vrei să înveţi? învaţă, da' ai grijă, că anii trec. Dacă îmbătrâneşti prea tare, nu re mai poţi însura. Un om neînsurat n-are nici un rost pe lume. Îi vedea tu ce faci. Io numa bine îţi vreau. „

— Mă duceam ori nu în Franţa, în Ogra nu puteam rămâne, puteam veni din când în când, dar atât, era uşor da înţeles. Totuşi, ceva mă îndemna din adânc, ceva nemărturisit, un îndemn care venea de la Kati. Îmi venea să cânt ca Nelu:

Săracă inima mea, Multe lacrimi sunt în ea…

Nu era nimic de făcut. Îmi rămânea doar sculptura.

Punte şubredă spre altă lume, mai largă decât a satului.

Am început să lucrez şi au mai trecut vreo două săptămâni, poate nici atât, şi într-o dimineaţă am văzut-o pa

Ana intrând pe poartă cu o legăturică subsuoară şi cu copila de inână.

Era o dimineaţă ca toate dimineţile, însorită şi limpede, dar întoarcerea Anei a făcut să-mi pară tristă. Femeia era îmbrobodită cu o basma neagră şi părea mult mai mică decât o ştiam eu. O mână de femeie, un punct viu care se mişca, păşind cu o încetineală de vietate fricoasă.

Am lăsat dalta şi m-am dus în întâmpinarea ei. Când am deschis braţele, ochii îi erau plini de lacrimi. Lacrimi în care se vedea că ea îşi ispăşise vinovăţia. Atunci a ieşit şi Buna din casă, căreia eu nici nu-i spusesem că i-am scris, ca nu cumva s-o aştepte în zadar. Le-ara privit de aproape şi le simţeam inimile cum se caută. Am ridicat copila în braţe şi am arătnt-o Bunei. Buna mi-a luat-o şi, apropiindu-şi obrazul de al ei, o dezmierdă:

— Draga Bunei, scumpa de ea! Te-ai făcut mare şi frumoasă.

Le-am lăsat şi m-am întors la lucrul meu. Mă gândeam că i-am făcut Bunei cel mai mare dar, cu cea mai mică osteneală.

S-a bucurat şi Moşu.

Acum eram şapte la masă. Când Moşu se ridica să rostească rugăciunea şi se ridicau cu toţii, se părea că suntem adunaţi îa o cină sfântă. Bunica avea pe faţă o lumină de tinereţe şi gătea mâncările cele mai alese. Într-o duminică a făcut chiar griş cu lapte, presărat cu scorţişoară.

Mâncare de Paşti.

Moşu nu-şi arăta bucuria, nu era în felul lui, dar când se vedea la hotar, cu trei lucrători lângă el, se simţea de bună samă uşurat.