Ciuci

SIMŢEAM NEVOIA SA STAU DE vorbă cu cineva, căutam un sprijin. Ogra mi se părea o insulă în care eu. Venisem pentru un post de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Ajunsesem la mijloc şi nu mai aveam tărie. Eram învăţat să vorbesc cu prieteni şi mă rupsesem de ei. STa dus fiecare în largul lumii, de unde să-i iei? Numai Gâscă era aproape. Primisem o carte poştală, câteva zile mai înainte, şi mă chema la el în sat, în Ciuci, sat mai jos pe Mureş, nu prea departe de Ogi'a.

I-am spus Bunei să nu mă aştepte vreo săptămână, am luat trenul şi dus am fost.

Gâscă îşi închinase o casă pustie, pe care a văruit-o, a adus un pat. O măsuţă, tripiedul şi se simţea bine acolo.

Nu era satul lui de naştere, avea aici un unchi, preot, dar după cum zicea el, acasă la popa erau prea mulţi, claie peste grămadă, n-avea ce căuta între ei, că el voia să picteze. Se ducea la unchiul său numai să mănânce, venea apoi în căsuţă, unde se simţea la larg. Avea şi o grădiniţă pe care o îngrijea singur. Semănase petunii, guraleului, călţunaşi, ochjul-boului, floarea-soarelui şi chiar o postată de în.

— Vezi, Ioane, zicea el, ăsta-i în din care eu am să fac un ulei de pictură cum nu a mai fost nici în cer, nici pe pământ, ulei pntru „piftură nemuritoare11.

Seninătatea şi veselia lui m-au prins şi pe mine. Ne duceam la Mureş şi stam tolăniţi pe nisip. Era altfel Mureşul, nu avea sălcii pe mal, părea mai pustiu, Când i-am spus că la Ogra e mult mai frumos, Gâscă a sărit ca ars.

— Noa! Să nu te aud! Ce sat e ăla, cu trei biserici?

La Ciuci numai una este, şi nu se umple niciodată. Stau bieţii oameni mai mult pe afară, că-i aer curat şi miroase a mălin înflorit. Ai venit să râzi de Ciuciul nostru? Să te duci acasă mintenaş, că nu vreau să stai mai mult.

Ciuciul nostru n-are comparaţie. La noi sunt de şapte ori mai mulţi copii decât oameni mari. Se nasc şi stau „ciuci”.

De aici vine numele satului. Copiii l-au botezat! Ogra!

Ce-i aia? Ogra-Podogra, vorbă sucită. De Ciuci te-apuci şi nu te mai duci!

Se arunca în Mureş, mă aruncam şi eu şi ne încorleam unul. Pe altul.

Luasem hotărârea să facem împreună expoziţia de Ia

Bucureşti; cam cu teamă, dar am luat-o, şi am trimis chiar o scrisoare, să ni se păstreze o sală. Ce-o fi să fie, vom vedea. La Cluj am văzut pe dracu, dar uitasem. Ne făceam o nouă iluzie.

— Trebuie să momim norocul, auzi, Ioane, norocul prostului, că mintea nu ne ajută la nimic…

Se lăsa la fund şi ieşea cu o piatră albă în gură.

— Vez-o? Asta-i piatră de aur, fermecată de Sfânta

Vineri! Dac-o porţi în sân, ai noroc la expoziţie. Altfel, 1 tu cu vârcolacii tăi o păţeşti, zău, Ioane, să ştii c-o păţeşti! Scriu gazetele despre tine că eşti farmcizon…

O stuchea mărunt, descântând-o:

Piatră, piatră de aur, Cu ochi şi urechi de balaur, Să te duci ca vântul, Să încongiori pământul!

Arunca piatra şi se ducea la fund.

— So dus norocul, Ioane, gata! aruncă şi tu una, poate eşti mai norocos.

Când ne întorceam de la Mureş ne era foame tare.

Mâncam la popa, apoi veneam în căsuţa lui Gonzaga, căreia el îi zicea „palută” (de la palat). Făcea nişte cafele turceşti, apoi stam în pătuc şi fumam. Tare-i plăcea cafeaua!

— Beutură sultănească, Ioane! Te îmbeţi şi vezi haremu. Tu ştii ce-i ăla?

— Nu ştiu.

— Vezi că eşti incult, dragul meu? Haremul e biserica turcilor. Tune dracu în ei de păgâni, că tare-s deştepţi! Tu ştii ce culoare are fesul?

— Ştiu, roşu!

— Ai ghicit, eşti învăţat, dragul meu, hai să te pup!

Mânca-ţi-aş ciocu tău…

Venea pe la el o fată cu ochi căprui, cu mişcări de veveriţă. Când venea, privirile lui Gonzaga străluceau mai tare şi pe nesimţite devenea tăcut, ca şi când ar fi ascuns o taină.

Taina lui o ştia tot satul. Se întâlnea cu fata pe marginea Mureşului, sta la umbră cu ea, cum stătusem şi eu cu Kati; n-ar fi fost nimic în asta, dar fata îi era verişoară, şi gura satului e rea. Nu mi-a spus el prea mult, că nu era firea lui, dar nu era greu de priceput. Nici eu nu i-am spus aproape nimic. Prea semănau poveştile noastre!

Au trecut câteva zile şi i-am spus că plec. Totuşi, el a simţit „că nu sunt în apele mele.

— Trăsnitu ei de viaţă! Să nu ne lăsăm! auzi, Ioane, du-te acasă şi apucă-te de lucru. Să nu laşi nici urmă de piatră pe ' drumul ţării, nici lemn întreg! îi scriu o carte Moşului, să te ţie din scurt, să nu pierzi vremea pe marginea' Mureşului Auzit-ai? Am să vin în inspecţie inopinată! Vai de tine dacă nu te găsesc în atelier!

M-a condus la gară, că zicea el să nu mă pierd pe drum, că eu eram un mare neblejnic. De bună seamă că nu-l întreceam, dar era un fel al lui de a glumi, luându-te peste picior cu ifos şi sfătoşenie simulată.

A venit trenul şi ne-am despărţit. Îmi făcea semn cu batista, ca şi când plecam într-o călătorie peste mări şi ţări.

Plecam bucuros că-l găsisem mulţumit. Îşi făcuse o insuliţă în lume, un colţ al său, unde se simţea bine. Cine ştie, poate şi dragostea fetei cu ochi căprui îl ajuta să-şi găsească liniştea, dar mai ales viaţa între oamenii de care era legat prin copilărie. Când am plecat, căsuţa lui parcă venea cu mine şi mă îndemna să privesc mai bine tablourile de pe pereţi. Erau unele rămase de la expoziţia din

Cluj, între care un portret al lui Creangă şi multe peisaje mici, în care Mureşul se rotea pe loc, întârziind sub maluri, cu un colorit albăstrui, cu griuri şi ocruri calde. Mai erau şi câteva portrete ale fetei cu ochi căprui, neexpresive. Poate fiind prea aproape de ea nu izbutea să-i găsească imaginea artistică, nu poţi şti.

Am ajuns la Cipău şi am coborât. Aş fi putut merge până la Sâmpaul, dar mi-am adus aminte de Măriuca.

Ştiam că n-aş mai putea s-o găsesc, dar mă chema amintirea ei…

Măriuca draga mea, Cu tine m-aş tot juca, M-aş juca, mândro, cu tine

Şapte ani şi şapte zile… „O strigătură este ceva nepământesc,. Ceva ce ţine de esenţa nemuritoare a vieţii. Se prea poate ca Măriuca să fi uitat, nu ştiu. Eu însă n-am să uit, îmi. Ziceam, fiindcă fericirea nu se poate uita cu una, cu două. A fi fericit înseamnă să trăieşti esenţial. Aşadar, arta caută expresia fericirii omeneşti… E foarte bine, acum gândesc bine, numai de n-aş uita…”

Abia când am ajuns la Ogra mi-am dat seama că, gândindu-mă la „esenţă14, uitasem de Măriuca.

O telegramă urmările despărţirii de kati au fost şi bune, şi rele. Rele că rămăsesem singur, bune pentru că singurătatea m-a ajutat să gândesc şi să aşez lucrurile cum trebuie. A trebuit să recunosc mai ales că iubirea este pornirea cea mai adâncă spre frumos şi spre bine.

Am aşezat această judecată ca temelie a meseriei mele, zicându-mi că atâta vreme cât sculptura mea va avea acest miez, chiar mai puţin înţeleasă, ea nu poate fi împotriva vieţii şi lucram înainte, încercând să-mi înăbuş tristeţea.

Kati spusese adevărul. În duminica următoare a avut cununia religioasă şi s-a dus în Sămărghita. L-am întâlnit pe tatăl său nu mult după ce m-am întors din Ciuci şi mi-a spus că au avut o nuntă frumoasă. Părea mulţumit omul şi zicea că ar fi fost bucuros să mă aibă printre oaspeţi. Întâlnirea cu el m-a liniştit într-un fel. Încercam să mă obişnuiesc cu gândul că ceea ce a fost nu mai poate fi.

Aveam însă zile când dalta şi ciocanul nu mă mai ascultau şi trebuia să recunosc că-mi era dor de Kati.

Lăsam lucrul şi mă duceam la Mureş. Ştiam că ea nu va mai veni, dar acolo puteam trăi cu amintirea ei. Îmi treceau prin minte zi de zi întâlnirile noastre şi mi se părea că n-a fost nimic adevărat, că dragostea asta a trăit numai în închipuirea mea.

Îmi luam undiţa şi pescuiam ore întregi, lăsându-mă vrăjit de adierea dulce a luminii, de curgerea lină a Mureşului. Prindeam peşti mulţi şi mă mângâiam zicând că cine n-are noroc în dragoste are noroc la pescuit.

Mureşul scăzuse tare; acolo unde era să se înece Kati, apa era până la genunchi. Când pescuiam pe locul acela, tot gândindu-mă la ea, sc-ăpam peştii. Uneori trecea câte o ţărancă dinspre Dileuţ. Atunci o vedeam pe Kati, cu înfăţişările ei, şi credeam că sunt robul unei închipuiri.

O nevastă tânără mi-a strigat o dată:

— Nu te uita la mine, domnişorule, uită-te la peşti!

Să nu-i scapi!

Am aruncat undiţa înspre ea.

— Peste tot sunt peşti, i-am spus.

— Şi pescari obraznici, spuse ea, lasă-mă să trec!

Am aruncat încă o dată undiţa, şi-atunci, cine ştie, o fi călcat pe o piatră şi era gata să cadă.

— Vai, era să cad, să mă fac de râs în Mureş! a strigata ea. Să nu spui la nime' ce-ai văzut.

Când a ajuns lângă mine a schimbat vorba, întrebmdu-mă câţi peşti am prins şi dacă vreau să-i vând.

— Ţi-i dau pentru o sărutare.

— Fi vinzi prea scump. Găseşte-ţi altă cumpărătoare, a răspuns râzând.

— Mă tem că alta n-o avea dinţii atât de albi.

— Să mânce mere acre, că se albesc: dă-te la o parte, lasă-mă să mă duc în drumul meu.

— Trebuie să plăteşti vamă, altfel nu te las.

— Lasă-mă, că ne vede cineva, ui! colo sus la umplătoare sunt oameni…

Am întors capul, şi în clipa aceea ea m-a împins, apoi a luat-o la fugă râzând. Până m-am sculat ajunsese la pietriş şi fugea spra mal.

— Când vii înapoi? am strigat.

— Să nu te prindă somnul până atunci! a strigat ea râzând.

Îmi spunea cu alte cuvinte că sunt un somnoros, şi nu greşea.

Privind-o cum se pierdea pe cărare, mi-au venit în minte versuri de Eminescu şi le recitam cu glas tare: „Alte, vrând să treacă apa cu picioarele lor goale.

Ridicară ruşinoase şi zâmbind albele poale

Turburând cil pulpe netezi faţa limpedelui râu…

Imaginea din versuri era aceeaşi pe care o văzusem eu, dar liniştitoare. „Aşa trebuie să fie imaginea artistică; liniştită, cum trebuie să fie şi fericirea… Imaginile mele sunt încă prea tulburi, pentru că eu îmi amintesc şi ce nu trebuie ceea ce nu e esenţial…” începusem să cioplesc piatra. În partea de jos era masca unui bărbat cu o expresie chinuită, grotescă, iar sus chipul senin al Katiei, spre care Faunul întindea mânile cu degete noduroase.

Era, într-un fel, reluarea temei din lemnul pe care-l cioplisem la Cluj după muzica lui Debussy, dar cu altă aşezare în spaţiu. Am lucrat două săptămâni fără întrerupere, izbutind astfel să aşez între mine şi Kati uitarea binefăcătoare. „Sunt stăpân pe mine, îmi spuneam, nu mai sunt robul simţurilor. Sufletul meu e mai tare, mă leg şi mă dezleg după voia mea.” într-o zi, poştăriţa a trimis un copil să-mi spună că am o telegramă. Am lăsat lucrul şi am sărit peste gard.

— Ai o telegramă „vie” din Dileuţ, îmi spuse ea, du-te in casă, dar vezi, citeşte-o cu băgare de seamă, adăugă ea cu subînţeles.

Venise Kati. Când am intrat în casă, fără nici un cuvânt, ne-am îmbrăţişat. Ea plângea şi spunea să nu mă supăr că a venit. Nu îndrăznise să vină la Mureş, se temea să nu fim văzuţi, se temea de bărbatul ei, care era numai ochi şi urechi şi care în cea dintâi noapte. O bătuse crunt.

— Nu ştiu de ce-am venit, spunea ea suspinând, nu ştiu ce să fac. Ziua trăim bine, dar noaptea mă bate că n-am fost fată. Vrea să-i spun cu cine m-am iubit. Atâta am plâns de când ne-am despărţit, că nu mai văd cu ochii.

Spune, care-i păcatul meu? (Asta era întrebarea de care se legau liniştea şi neliniştea ei: care-i păcatul?) Eram fată, nu eram legată de el prin lege, ce drept are asupra vieţii mele de fată?

„Ce drepturi are? Când te-a visat nevasta lui, el ţi-a dat în închipuire toate virtuţile. În îndoiala ta el a văzut chezăşia castităţii.11

— Ce i-ai spus? am întrebat-o l-ai spus cu cine te-ai

Subit?

A sărit ca arsă:

— Cum aş putea una ca asta, mai bine mă spânzur

Poate ea s-ar simţi mult mai bine să n-o întreb nimic.

să stăm unul lângă altul, să tăcem, să treacă, să se uite tot ce nu-i bine, să fie cum a mai fost. Dar asta nu se mai poate. Parcă ne ruşinăm unul de altul. Noi, care am trăit o vară întreagă fără să ţinem seama de nimic, am devenit stângaci. E chinuitor.

În cameră se înserează. Se aud pe drum cirezile satului, strigăte. Sub fereastra casei, două femei au lăsat găleţile de apă jos şi povestesc. În camera de alături zornăie telefonul.

— Halo! Halo! Cine eşti? Tu eşti, Turda? Sunt

Ogra! Ilai, dragă, odată, dă-mi legătura! Nu te aud.

Halo! Halo!

Kati stă cu mânile lăsate în jos şi priveşte vag, priveşte, dar nu vede nimic. Poate nici pe mine nu mă vede.

s-au uscat laci'imile pe obraz. Are ceva schimbat, şi nu ştiu ce. Da, are coc, şi-a ridicat cosiţele, şi basmaua stă altfel. O şuviţă de păr îi iese pe lângă marginea năframei.

Amănuntul ăsta mi-o aduce aminte pe Kati cea de demult. Mă apropiu, stau lângă ea şi, mângâind-o, îi spun:

— Vreau să fii nevasta mea, auzi, Kati? Nu te mai gândi, rămâi aici, şi peste câteva zile plecăm.

se aprind lumini în ochi, mă înlănţuie cu braţele ei, mă sărută aprins. Suntem iar pe marginea Mureşului, cântă păsările în sălcii, şi Kati râde.

Afară în ogradă, Ana întreabă de mine:

— Iuănelu nostru nu-i aici?

— A fost şi-a plecat, răspunde poştăriţa.

— Îl căutăm, că-i gata. Cina.

O linişte ciudată au cuvintele Anei: „Iuănelu nostru nu-i aici?” „Eu sunt Iuănel, şi sunt al lor. Mă caută fiindcă e gata cina. Eu nu voi cina astă-seară. Voi lipsi, iar Moşul va întreba: „Unde-i Iuănel? Nimeni nu va şti să-i răspundă, numai Bunica. Ea va spune: „E pe-aici pe undeva, unde să fie, o fi întârziat la Mureş, se răcoreşte, c-o lucrat toată ziua”. „O lucrat toată ziua…” va repeta Moşu pentru sine, nemulţumit. Dacă ar şti ce hotărâre am luat, i s-ar opri mâncarea în gât. Nu trebuie să-i spun, n-are nici un rost. Viaţa mea mi-o fac singur. Ah, de ce-am vândut casa şi locul din Lechinţa, ce greşeală! Aş duce-o acolo pa

Kati, în casa mea, în satul meu, am lucra pământul nostru.

Minunat, ce minunat ar fi…”

Stau alături de Kati, stau cu ochii deschişi în întunericul din cameră. Kati respiră încet. Fiecare clipă e o veşnicie. Poştăriţa a plecat. A închis poşta. Ea vrea să fim singuri, dar telefonul sună din nou, şi poştăriţa se întoarcă supărată.

— Halo! Cine-i? Sunt Ogra! Ce mai vreţi acum?

Mureşule! Ce vrei? Lasă-mă, dragă, în pace, le primesc mâne dimineaţă, acum nu pot. Ştiţi doar că Oarba-i peste

Mureş! Mi le transmiteţi dimineaţă, că nu arde lumea, dă-le încolo de telegrame!

Trânteşte receptorul şi pleacă.

Kati mă întreabă:

— Ce gândeşte ea despre noi? Trebuie să plec?

„Să plece? Ea vrea să plece, ciudat!”

— Unde vrei să pleci?

— Sunt la mama. Bărbatul meu a plecat la târg, la

Reghin, vrea să vândă boii. Mama ştie că am venit să te înlâlnesc, dar nu trebuie să stau până dimineaţă… Dacă vii cu mine ne mai scăldăm o dată în Mureş, vrei? Numai o dată „Nu mai înţeleg nimic. Ea vrea să ne mai scăldăm o dată împreună, şi-atâta tot. Ah, eu nu înţeleg niciodată nimic. „

— Kati, eu nu te înţeleg.

— Nici eu nu mă înţeleg. Sunt fericită că te-am găsit, credeam că ai plecat. M-am tot gândit la dumneata, am crezut că nu mă iubeşti, că te-ai jucat cu mine. Când ţi-am spus că mă mărit păreai mulţumit. Te-ai aruncat în

Mureş şi te-ai dus, m-ai lăsat singură. Ce rău ai fost dumneata, Iuănel!

Mi se pune un nod în gât, mă înăbuş Ea se ridică deasupra mea, mă mângâie pe obraz, liniştit.

— Să nu fii supărat pe mine, Iuănel, trebuia să mă mărit, dar te iubesc. Acum cred că vrei să fiu nevasta dumitale, dar asta nu se poate… Eu ştiu că nu se poate, iartă-mă.

— Kati, nu mă chinui, nu te aseude de mine! Tu trebuie să ai curaj. Cum ai să trăieşti cu un om care te bate?

— Nu-i nimic, să mă bată, acum ştiu de ce mă bate.

Am să rabd.

Tot ce spune ea e de neînchipuit. Nu are încă douăzeci de ani, totuşi e în stare să înfrunte un bărbat violent, e gata să rabde totul acum, când ştie că eu o iubesc.

— El vrea să ştie cine a fost iubitul meu, dar n-am să-i spun niciodată, să turbe! I-a spus cineva că m-a văzut cu un domnişor din Ogra pe marginea Mureşului, nu ştiu cine; oamenii sunt răi, ţi-am spus eu de atâtea ori. Vino să plecăm, sco, ală-te.

M-a prins de mână şi m-a săltat. Parcă mă smulgea

Cineva din rădăcini.