Limite

ACASĂ MI S-A PĂRUT PUSTIU. AM intrat în coaie. Buna m-a privit întrebător, fără cuvinte, A venit apoi Moşu, păşind apăsat. S-a lăsat pe scaun fără un cuvânt. Nelu a adus laptele muls, l-a pus pe masă, a ridicat apoi ochii asupra mea. Mi s-a părut că zâmbea acru. Ana a adus un jip de tulei şi l-a lăsat lângă vatră, fără să mă vadă. A început să sufle în foc. Poate că ea simţea ce frig, e îngheţ lăuntric mă cuprinsese. Voia să-mi încălzească viaţa. Viaţa mea rece, strâmtă, fără nici un orizont.

Ana suflă mereu în foc şi se şterge la ochi. Buna strecoară laptele. A venit pisica. Se mângâie uşor de piciorul mesei, tăcut. Îmi vine să zic aşa, dintr-o dată, bună seara, să strig tare, să răcnesc asurzitor, să se cutremure tăcerea lumii. Mi-e frig. Trebuie să mă culc. Mă ridic şi păşesc afară fără să mă simtă cineva. În curte mă opresc. Îmi vuiesc urechile, bate vântul înăuntru, în mine. Mă uit spre cer şi parcă mă mir că sunt stele. Ce sunt stelele? Ah, sunt obosit, sunt prea obosit…

— Bună, te rog să-mi aduci puţin lapte cald, că mi-e somn, vreau să mă culc…

Rostesc cuvintele, dar nu se aud. Sunt prea moi cuvintele, cad în adânc, se fac una cu întunericul din mine.

Am intrat în casă. Uşa în urma mea se lipeşte de uşori, încet. Mă las pe pat şi mi se pare că mă tot duc. Într-un târziu mă aud strigat:

— Mă Iuănel! Hai la cină!

S-a făcut o spărtură în pereţi, intră cuvintele în casă.

Vreau să mă mişc şi nu pot. Mi-e frig tare, sunt îngheţat.

Dacă mă mişc mă fac grăunţi mici, buburuze de gheaţă…

— Hai, mă Iuănel, că se răceşte mămăliga!

Se răceşte mămăliga? Nu înţeleg ce vrea să spună.

Mă las încet pe pat şi parcă nu simt patul. Mă tot duc în jos…

O aud pe Buna vorbind, de undeva de departe.

— O fost aici adineauri, poate s-o dus la Poştă. Vezi, mă Nelule, cheamă-l.

Vreau să mă ridic din pat şi nu mă ţin puterile. Pe poliţă, caietele şi cărţile mele par nişte păsări albe.

A venit Nelu, e lângă patul meu.

— Ţi-a venit o scrisoare, zice el. De ce te-ai culcat?

Eşti bolnav?

— Sunt obosit.

— Nu vii la cină?

— Nu mi-e foame. Mi-e frig. Pune un ţoi pe mine.

— Da scrisoarea n-o citeşti?

— Scrisoarea, ce scrisoare?

— Scrisoarea asta. Mi-o dat-o poştăriţa.

— Las-o aici. Pune un ţol pe mine şi lasă-mă să dorm, că mi-e frig.

— Ţi l-am pus, nu vezi?

— Dacă mi l-ai pus, atunci du-te şi lasă-mă. Ridică-l mai sus, peste cap.

— Mă, tu ai friguri, zice Nelu, cu glas înfiorat.

„Friguri? De ce să am eu friguri?”

Am aruncat ţolul de pe mine şi m-am ridicat. Nelu a crezut că m-am supărat şi a făcut un pas înapoi.

— Cum să am friguri, mă? Ce-ţi trece prin cap? Nu mi-i foame, asta el Aprinde-mi lampa, m-am săturat de întunericul ăsta.

— Bine că te-ai săturat şi tu! răspunde Nelu cu acelaşi ton.

Coborâse lampa de la grindă.

— Îi afumată, mai zice el, hai, las-p acum, c-o ştergem după cină.

— Aprinde-o aşa, nu tot bodogăni!

A aprins-o fără să mai zică un cuvânt, apoi a ieşit. Am rupt plicul şi am apropiat scrisoarea de lampă. Era o scrisoare de la Nora, scrisă pe foi de caiet dictando. Scria cu litere mari, parcă mai mari ca de obicei. Nu mai am această scrisoare, am ars-o demult, cu celelalte, dar o ţin minte ca pe-o fotografie. Aş putea s-o desenez literă cu literă.

„Dragă Luld, O vară întreagă m-am chinuit aştepiând scrisori de la tine. Am plâns atât de mult, că mă simt bătrână. M-am uscat sufleteşte şi ce-i mai rău este că nu mai am nici o speranţă de nici un fel.

Am început şcoala de vreo zece zile şi sunt disperată.

Am să înnebunesc în oraşul ăsta de care mi-am legat viaţa. Am crezut că mă vei scăpa iu de aici, că ai să înţelegi cât de strâmtorată e viaţa mea. Nu-ţi scriu ca să mă plâng, dar am făcut o prostie, şi acum sunt pe cale să fac alta mai mare. N-am cu cine mă sfătui decât cu tine.

Nu te supăra, poate că n-ar trebui să-ţi scriu, poate că lotuşi mă poţi înţelege. Vreau să mă mărit, nu mai pot trăi aşa. Să plec oriunde, numai să nu mai fiu singură.

Iartă-mă, Luld, am înţeles încă de când ai fost în sat la noi că tu nu eşti făcut pentru o căsătorie. Te-am făcut să suferi şi-atiinci, iartă-mă, ştiu că nu sunt demnă de tine, dar trebuie să trăiesc şi eu cumva… Nu pot să-ţi spun ce vreau, mă înăbuşă piânsul, mi-e ruşine, te rog înţelege-mă. Studentul pe care-l ştii s-a însurat. Nu-mi pare rău, dar în disperare de cauză m-aş fi măritat şi cu el

Am făcut cunoştinţă cu un voiajor. Un om mărunt dar un om. Nu ştiu dacă mă înţelegi. Mi-e greu să-ţi spun, dar trebuie să mă spovedesc etuva. L-am cunoscut cu totul întâmplător, a venit la gazda mea şi a intrat în vorbă eu mine. Mi-a făcut curte într-un mod grosolan şi, iartă-mă Luki, a rămas toată noaptea la mine…”

Ajungând aici cu cititul, m-am oprit. Mi se învălmăşeau literele în faţa ochilor. Am vrut să ridic fitilul lămpii, dar nu mai era petrol. Am lăsat scrisoarea pe masă şi m-am dus în conie. Lumina era la fel de slabă, dar acolo nimeni nu citea scrisori de dragoste. Mâncau încet, tăcuţi.

Moşu a ridicat ochii asupra mea, m-a privit lung, dar n-a zis nimic.

— S-a răcit mămăliga, a spus Buna cu jumătate de glas, ca şi când ea ar fi fost de vină.

Copila Anei moţăia cu capul pe masă, în faţa farfuriei de lapte. Zburlită cum era şi obosită, părea o pisicuţă bolnavă. Într-o mână ţinea lingura şi din când în când încerca să-şi ridice genele.

— De ce n-o culci? am întrebat-o răstit pe Ana.

— Las', că are vreme să doarmă până mâne dimineaţă.

Tot dormim, că altceva nu facem!

„Altceva nu facem… La ce se gândeşte ea? Ce să facem noaptea? Dormim… Nora a dormit cu un voiajor.

Hm! E grosolan voiajorul, dar e om. Ce-a vrut Nora să spună? Trebuie să fii grosolan ca să meriţi titlul de om? îmi cere mie sfaturi, şi-a găsit sinceritatea de pe ui'mă. Păcat că m-a lăsat s-o aştept atâta de mult!” îmi venea să cer şustărul cu lapte, sau cu c-e-o fi să fie, să beau, să nu mai simt nodul amar din gât.

Mă întrebam ce sfat voia să-mi ceară. Poate voia să fiu naş la nuntă?

Nelu şi-a făcut cruce şi s-a ridicat de la masă.

— Du-te, mă, şi drege-mi lampa. Pune-i petrol şi spală sticla. Te rog! Bună, pune-mi încă o lingură de lapte, mai fierbinte, dacă este.

— Este, cum să nu fie? 1 Ţi-am fiert şi un ou, este şi brânză.

Moşu şi-a făcut cruce şi a ieşit în noapte. Îl aud păşind înspre grădină. Se duce să dezlege cinele. Ana îşi ia copila în braţe şi iese şi ea. Rămân numai eu cu Bunica.

Ea simte că nu sunt în apele mele. Adună firimiturile de mămăligă şi face un boţ pentru câne. Aş vrea să spun ceva şi nu ştiu ce să spun. Nu găsesc nici un cuvânt nimerit. Nici ea nu spune nimic. Tăcerea e soră bună cu noaptea. Parcă nu suntem în lume. Vorbeşte numai Nora.

Cuvintele ei ard, mă încălzesc amarnic, mă dezgheţ.

— Ţi-am făcut lampa, mă Iuănel! Ţi-am aşternut şi patul… îl aud pe Nelu că mă strigă şi mă ridic. Cinele dă buzna în conie. E nebun de foame. Mă priveşte cu ochi aprinşi, cu gura căscată, gâfâind. Seamănă cu mine. „De ce să nu semene? Ce e un om? Pune-l în lanţ, nu-i da apă şi mâncare douăzeci şi patru de ore, apoi dezleagă-l şi arată-i un boţ de mămăligă. O să-i sticlească ochii… E şi ăsta un fel de a vorbi despre om. Poate ăsta este înţelesul pe care îl dă Nora cuvântului.”

I-am mulţumit Bunei pentru cină, grăbit să citesc scrisoarea, să văd ce sfat îmi cere Nora., „… îmi vine greu să-ţi. Spun tot, mi-e greaţă de mine, îmi vine să mor. El vrea să fiu nevasta lui. Spune-mi, ce să fac? Simt că nu mai pot trăi singură. Nici un rău de pe lume nu-i mai rău ca singurătatea… Te implor, scrie-mi, nu mă lăsa să aştept prea mult…”

Am închis scrisoarea, am stins lampa şi m-am culcat.

Aş fi vrut să dorm dar e greu să dormi cu o astfel de scrisoare la căpătâi. Mă miram ce forme obscure poate găsi o femeie în dorinţa ei de a te îngenunchea.

Mi-am adus aminte de Cristina… Nora se pare că voia cu tot dinadinsul să mă sinucid eu… ori să fac ceva s-o scap de voiajor, care, deşi om, o îngreţoşează… „Are suferinţa vreo logică? Nu de logică e vorba aici, ci de dragoste. Dragoste simplă, fără de care omul se simte singur, cum mă simt şi eu, cum se va simţi Kati, cum se simte Leon… Fugim unii după alţii, ne întâlnim o clipă, uităm de singurătate, e bine, apoi ne despărţim…

Cine e de vină?”

Cântau cocoşii de miezul nopţii şi cu încă nu adormisem.