Mor cu durerea

INTOBCINDU-Mă, AM GĂSIT MĂMĂliga pe masă, iar pe Moşu în picioare, cu mânile împreunate, zicând rugăciunea. Mi-am împreunat şi eu mânile, Când a spus amin, a ridicat capul şi m-a văzut.

— Bună sara, Moşule!

— Sara bună.

Am făcut un pas, şi el mi-a întins mâna, privindu-mă fără mirare, cu linişte, apoi, cu multă aşezare în glas, a zis:

— Şazi. Şazi să cinăm.

Aşa era Moşu. Dacă eu aş mai fi întârziat, el ar fi cinat fără mine. L-am întrebat:

— Ai fost la Niculiţă?

— Am fost la el, că i-am dat nişte bani împrumut. Am avut o mie de lei, şi el mi i-o cerut. Zicea că n-are. Hm!

N-are. N-are, da' io am lipsă! Trebuie să bag în dare opt sute!

— Lasă, că ţi-i dă el, nu te necăji!

— E! mi-i dă, dar nu acum. Darea trebuie plătită, că vin jucuţii!

— O să te mai îngăduie.

— Turbarea-n capu lor! mai bine să n-ai de lucru cu ei.

Îl privesc cum îi tremură lingura în mână. Mâncăm lapte cu mămăligă.

— N-am io destule pe'cap? Am prea multe. Lucru de dimineaţă' până sara, ca un rob. M-am trudit toată viaţa ' să am şi io o bătrâneţe cumsecade, şi-acum am rămas singur. Ţ-o spus Anica? Prostul ăla s-o dus prin străini! El crede că-l aşteaptă plăcintele pe gard.

N-am răspuns.

— Nu-i nimic, ducă-se! Să se ducă! Pământul il dau la biserică. Nici o brazdă nu-i las!

— Poate că nici nu mai vine, Moşule. Mulţi îşi găsesc un rost la oraş. Tot aşa ai zis şi de mine, şi uite că nu mor.

— Nu mori. Hm! Tu ştii ce faci… Trec anii şi nu te mai aşezi. Să te însori, să fii la casa ta! Noi niciodată nu ştim unde eşti şi ce faci tu. O dată ne-ai trimis carte din

Timişoara, apoi din Sârbia. Acolo ce-ai căutat?

— Am vrut să mă însor.

Dacă i-aş fi dat cu sticla în cap, n-ar fi tresărit mai ciudat.

— Nu sunt în ţară fete destule? La ce ţi-i bună o sârboaică? Să faci copii corciţi? 4

Ce era să-i răspund? L-am lăsat să vorbească.

— Apăi, scrisoarea pe care-ai trimis-o la Paşti era din

Cluj. Acum cine ştie unde-ţi mai stă capul?! Niciodată n-ai să te aşezi tu.

— Mă duc la Bucureşti la toamnă, vreau să mă aşez acolo.

— Noa, spusu-ţ-am? Tu nu poli sta locului, ca oamenii de omenie. Dacă rămâneai aici, te aşezai în casa părinţilor tăi.

Bunica îmi veni în ajutor.

— Apăi, ei nu mai poate trăi pe aici. Cu meseria Iul n-are de ce.

— N-are de ce? Tu i Io altfel mă gândesc: dacă de la început n-o lua razna, dacă se făcea mehanic, aşa cum am gândit io când l-am dus la oraş, îşi cumpăra o maşină de îmblătit, se însura cu o fată de pe-aici. Că nu se poate trăi aşa, oricum…

Nu şi-a isprăvit gândul. Poate-şi da şi el seama că bate toaca la urechea surdului. Mânca încet, privind în farfurie, ridicându-şi uneori sprâncenele sure. Focul din vatră arunca lumini galbene şi-i lumina amărăciunea.

Tăceam cu toţii. Pisica se urcase pe laviţă, lângă mine, mângâindu-mă cu coada pe obraz, parcă spunea: „Lasă, nu-i nimic… *4

Bunica s-a ridicat să schimbe farfuriile. În vremea asta, Moşu tăia felii de mămăligă cu un fir de aţă. În mâna lui neagră, fdiilc de mămăligă păreau de aur. Mi-a dat şi mie o folie. Privirile lui erau întrebătoare. Buna a mai adus eite-un bliduţ de măruntaie fripte cu ceapă, din care se răspindoa un miros cald.

Într-un târziu, Moşu vorbi iar:

— L-am întâlnit pe Jozsef din Dileuţ. Zicea că tu l-ai ăpat de la moarte, că te-ai aruncat în Mureş. Era beat,

! a iagădău, nu ştiu ce tot bolborosea. Zicea că au trecut eu lâna într-o luntre. Că era să se înece şi el, şi nevastă-sa, şi fata, că tu ai sărit după ei. Îi drept?

— Eram la Mureş… nu era nimeni pe acolo, le-am sărit în ajutor.

— Nu-i bine să te arunci după înecaţi, că te poţi duce la fund cu ei cu tot. Dacă-s proşti, să moară! Proştii nici nu trebuie să trăiască!

Auzind Buna una ca asta, a rămas cu lingura în aer, uitându-se când la Moşu, când la mine. Nu-i venea să creadă.

— Auzi? Pornesc cu lâna pe Mureş şi nu bagă de samă că luntreâ-i găurită. Ooh! Are-o nevastă ca o bute. Să te tragă la fund… Dracu să tune-n chelea lor, oameni nesăbuiţi! Doar ieste pod, ducă-se! Podu-i făcut să treci peste el; acolo unde-i pus, acolo te duci şi treci! Nu se pot face o sută de poduri. Era udă cămaşa pe el, tremura.

IV-amne. Mulţi oameni slabi ai făcut! Tu dacă te scalzi nu te mai arunca după ei! Să se ducă la fund, să înveţe minte! Trec pe aici prin grădini şi calcă iarba. Pe aici nu-i trecătoare, nu-i drum!

Când a tăcut, a început Buna. Ea, care şuşotea când era Moşu de faţă, acum vorbea deschis.

— Şi io i-am spus! Nu trebuie să se bage în apă dacă-i afundă; Murăşul îi blestemat, cere suflete! Le duce la

Necuratul!

— Taci, tu, ce Necurat? Se-neacă dacă nu ştie sănoate! De ce să bagă? Cine rămâne pe margine nu seneacă. Nu-i nici un blastăm, îs proşti! I-am spus io câteva, de mă ţine-n minte. Unguroiu!

— Ungur-neungur, zice Buna, Murăşul nu întreabă; se îneacă şi români destui!

— Apăi, şi pi-intre români sunt destui proşti, ce mi-i unu, ce mi-i. Altul? Tot un drac. Trebuie să-i laşi să se-nece!

— Strigau tare, ce era să fac?!

— Să strige! Tu nu erai de vină. Nu-i nici un păcat.

— Ba-i păcat, sare iar Buna. Dacă poţi, trebuie să dai ajutor oricui.

— Tu! Cum să fie păcat? Păcat îi să-l împingi; dacă se bagă singur, ce-ai cu el?

— Apăi, nimeni nu se bagă să se înece. Omul vrea să-şi facă năcazu, nu poţi şti când îţi iese dracul în drum.

— Ea ve'de numai draci. Tu, omului cumsecade nu-i iese dracul în drum, de câte ori să-ţi spun? li are în grijă numai pe proşti. Bine şi face! Curăţă pământul de ei!

De multe ori îl auzisem tunând şi fulgerând împotriva proştilor, dar nu ca acum.

— Dumneata ce-ai fi făcut în locul meu? Te răbda inima să te uiţi cum se duc pe lumea aialaltă?

— Io? Hm! Ce să fac? Le-aş fi întins o joardă. În apă nu m-aş fi băgat.

— Tu n-ai suflet, ţ-am mai spus! vorbi iar Buna. Lui

Iuănel o să-i ierte Dumnezeu păcatele. Bine că nu te-ai înecat, dragul Bunei, şi i-ai putut scăpa! Ai avut curaj şi putere. Da să nu te mai bagi, auzi, să nu cumva… Blăstămatu!

Murăşul era blăstămat.

Moşu îşi ştergea brişcă, netezindu-i tăişul între degete.

Nu mai voia să lungească vorba. Avea alte. Griji.

— Mâne trebuie să mă duc la coasă. L-am chemat pe

Niculiţă să*mi ajute. Zicea că nu poate. El nu poate niciodată! Hm! Dacă nu m-ar durea piciorul…

— Tot te mai doare? l-am întrebat.

— Nu trece. Mor cu durerea!

Bunica făcea un boţ de mămăligă, adunând firimiturile.

În vatră focul se potolise. Ridicându-se de pe scaun, Moşu s-a închinat şi a ieşit fără să mai zică ceva.

Puţin mai târziu, m-am ridicat şi eu, rugând-o pe Buna să mă scoale de dimineaţă. I-am spus că am de gând să mă duc la cSsă, cu Moşu.

Când am trecut prin tindă, l-am văzut ţinând în mână bocancii aduşi de mine.

— Ţie ţi i-o adus, zicea Buna. Mâne vrea să vie cu tine la coasă. Dă-i o coasă bună, că el nu-i dedat cu lucrul.

— Ce coasă? A lui Nelu, alta nu-i!

— N-o fi prea grea?

— Ba-i grea, cum să nu fie? Ţâpicii ăştia i-o cumpărat?

Aşa le spunea el la bocanci: ţâpici.

— Păi, cum? li dă cineva aşa, pe nimic?

— Hm! Ţâpici domneşti, scumpi! Ăştia pentru Nelu erau buni. S-o dus şi ăla ca prostul!

— I-o trimis scrisoare Iuănel. L-o chemat să vie acasă.

Poate-l ascultă şi vine.

— Vine pe dracu! Ala nu ascultă de nime' în lume!

— Dacă vine, trebuie să intabulăm casa pe el.

— Tu, io n-am zis că nu-i dau ce i se cuvine, dar nu acum, că sar cu toţii pe mine. Nu vezi că pe Niculiţă nu-l mai pot împăca nicicum? Chiva, Ana, Victoriţa, ce faci cu de? Apăi, şi Iuănel ăsta are şi el drept aici? Drept la casă, la loc! Nu vezi că nu-şi găseşte nici* un rost? Tot învaţă! într-o bună zi se sclinteşte la minte şi trebuie să-l ţii şi pe el.

— Doar l-o feri Dumnezeu.

— Dumnezeu te fereşte dacă te fereşti singur, dacă eşti cumpătat. I-ai făcut patul?

— Făcutu-i-l-am, cum să nu? Am schimbat paiele, am deschis fereştile.

E drept, îmi făcuse pat proaspăt, iar pe masă, într-o oală de pământ, erau flori din grădiniţă. Intra lumina lunii pe fereastră şi n-am mai aprins lumina. M-am dezbrăcat încet şi m-am lăsat pe salteaua de paie, dar nu mă prindea somnul. Vorbea Moşu cu Buna, şi vorbele-lor-păreau vii.

Mă miram cât de potolit era Moşu pe întuneric.

— Dacă vine la coasă-i bine. Gat mai iute.

— El vine, da tu să iei lucru mai cu încetu, să nu-i rupă mijlocu.

— Apăi, o vedea el cum îi! Coasa-i mai grea ca peana de scris. Dacă Nelu ar veni acasă, repede s-ar găta şi eositu. Aşa, nu ştiu io când oi găta. Iar am uitat să trag ceasu, auzi c-o bătut cinci!

După vaietele lui, înţelegeam că se ridică din pat, să potrivească ceasul. Drumul de la pat până la ceas îl face văitându-se.

— Cât o bătut, tu, „Anică?

— Da număratu-1-0 Necuratu, io nu-l mai număr.

Ceas îi ăla? La amâaz' bate şapte, sara bate opt.

Moşu îşi apără ceasul:

— Bate şapte, bate opt… Cât vrei tu să bată? Aşa bate ceasul: toate numerile.

— Bate--ar Maica Precesta! De câte ori mă iau după ei, mă păcălesc. Mai bine mă uit la soare. Soarele-i ceas sfânt.

Moşu trage ceasul şi prinde câte-un cuvânt pe sărite.

— Care ceas sfânt, tu? Ceasu-i ceas, n-are nimic cu sfinţii. Dacă-l tragi, arată bine; dacă nu-l tragi, stă în loc.

— Să steie din partea mea pân-o rugini!

Mare necaz şi cu surzenia asta! Buna vorbeşte prea încet, şi Moşu se supără.

— Cum să fie ruginit, tu? Vorbeşte răspicat

— Am zis că poate să steie pân-o rugini acolo, că io nu mă uit la el!

Moşu s-a soit în pat, acum aude bine.

— Tu, ceasu-i bun la casa omului. În Viena sunt ceasuri pe toate drumurile. Acolo şi copiii au ceas. Când l-am cumpărat pe ăsta, de la Suciu… Hm! Asta a fost demult, în opt sute optzeci şi cinci.: nu! optzeci şi şase…

A început să-i povestească Bunei a suta oară povestea cumpărării ceasului. O ştiam şi eu, dar ascultam, pentru că nu-mi era somn.

Mi-l închipui pe Moşu stând cu ochii deschişi în întuneric. Poate el ar mai vorbi, şi n-are cine-l asculta. Vorbeşte singur, pe întuneric.

Cântă cocoşii. E târziu. Vin spre mine întâmplările de peste zi. Luna luminează buchetul de flori de pe masă şi, cum mă îngân cu somnul, parc-o aud pe Kati şoptind: „Vă aşteptăm la Dileuţ, vă rugăm să veniţi… „