Comedie

— TU MI-AI SPUS CA SFETCZAR Eun înger. Atunci, Catiţa ce este?

Întrebarea asta i-am pus-o Norei mai târziu. Trecuseră câteva zile, în care gândirea mea dormita. Cred că nici n-ar fi trebuit, sunt însă unele întrebări ce se rostesc singure. Când i-am pus întrebarea, Nora m-a privit lung, ca şi când n-ar fi înţeles, apoi şi-a amintit şi a râs.

— Mi-ai spus atunci la prăvălie că este amanta consilierului.

— Ce prost eşci! Te legi de un cuvânt…

De câte ori se simţea încolţită, Nora îmi spunea că sunt prost, şi eu nu mă supăram. Insulta făcea parte din modul ei de a se trăda.

— Ce ţi-ai închipuit? Crezi că între moşul ăsta stafidit şi Catiţa pot fi legături de bărbat şi femeie? A început să râdă, însă cu alt ton. Ciudat. Catiţa se complace.

Tu nu înţelegi? Catiţa e ţărancă, ea nu cunoaşee formele dragostei decât simplu. Consilierul e un om intelectual, o distrează, îi face declaraţii, îi dă cadouri, şi Sfetozar şcie… Am făcut greşeală că ţi-am spus, nu-ţi mai spun nimic altădată, că tu totdeauna înţelegi greşit ce-ţi spun.

M-a lăsat de braţ, a făcut câţiva paşi înainte, s-a întors apoi, să mai spună că între Catiţa şi Sfetozar nu sunt neînţelegeri – Ie plăcea lor să se distreze.

— Bine, să zicem că înţeleg amuzamentul vostru, dar consilierul râdca şi el într-un fel complice.

— Lasă-mă, acum văd că nu eşei în stare să pricepi nimic! Vrei să şeii? Uite că-ţi spun tot: el e un babalâc prost; când e Sfetozar de faţă, îmi face mie curte, ea să-l păcălească pe Sfetozar. Sfetozar o iubeşce însă pe Catiţa, şi Catiţa îl iubeşte pe Sfetozar, asta e tot!'

Trebuia să înţeleg că ăsta era adevărul, şi de fapt era simplu. Jucau toţi împreună o comedie ridicolă: doi îngeri graşi, o fecioară suavă şi un popa-prostul. Luând-o de braţ, am rugat-o să nu se supere.

— Nu eu, tu te superi şi eşci ironic! Ţi-am spus că ei sunt oameni simpli. Să şeii tu, Catiţa şi Sfetozar sunt flataţi că pot avea un prieten din societatea înaltă. Ei sunt comercianţi, îşi fac legături. Dacă mă întrebai mai repede, îţi spuneam. Acum înţeleg de ce ai fost tăcut la cină. Eu credeam că te simţi rău fiindcă ai băut prea mult.

— Chiar aşa a fost, am răspuns minţind. Am băut şi am mâncat prea mult. Ţi-am pus şi eu o întrebare, ca să glumesc.

Lucrurile au rămas aşa deocamdată. Starea mea era a fluturelui care, prins în plasa unui păianjen, se zbate tot mai încet şi chiar se calmează, înşelându-se pe sine. Şi treceau zilele aşa. Dunărea s-a limpezit şi stam pe nisip ore întregi, dormitam îmbătaţi de soare. Ne aruncam în apă şi înotam aproape unul de altul, nu prea departe de mal fiindcă Norei era frică. După ce ieşea din apă, înotam singur, depărtându-mă, şi atunci mă certa. Când ieşeam, stam iar pe nisip. O dată m-a întrebat dacă m-am plictisit. Nu eram plictisit, eram trist; acum ştiam bine că ea nu era femeia vieţii mele.

În unele seri mergeam la un cinematograf-restaurant, unde cu primul cuvânt Sfetozar comanda o sută cincizeci de mititei, din care el mânca şaptezeci şi cinci, tot ascultând de glasul dulce al Catiţci, care ne îndemna să mai luăm.

După ce bea şi cinci halbe de bere, adormea.

— Doarme, săracii, zicea Catiţa, că-i oscinit, şi ce frumos film rulează! Ce vreţi, să stea el în picioare, să primească lume şi să conducă singur o prăvălie atât de mare?! După ce plecaţi voi, am să stau la prăvălie mai mult, acum trebuie să mă ocup…

Cu consilierul ne vedeam la prăvălie, unde piesa, eu mici deosebiri de interpretare, rămânea aceeaşi ca în prima zi. Îi făcea complimente Norei, ca şi când eu n-aş fi fost de faţă, iar Nora râdea. Eu nu mai râdeam. Îmi ziceam că ar fi trebuit să plec din prima zi. Uneori răsfoiam nişte reviste.

Într-o seară, după ce am plecat din prăvălie, ne-am oprit în parcul Kale-Megdan şi am stat pe o bancă. Era lună şi priveam apele Dunării.

— Aşa-i că tu nu te simţi bine la Belgrad? m-a întrebat Nora. Ar fi fost mai bine dac-am fi stat în sat. Şi aşa trebuie să mergem. Tata şcie acum că noi vrem să ne căsătorim şi ne aşceaptă.

În aceeaşi seară, Catiţa mi-a spus:

— Am auzit că nu-ţi place la noi şi vrei să pleci. Nu se poaee, nu ce lăsăm. Merem duminică acasă în sat, că tata şcie acum cine eşci, şi. Dacă vrei, puteţi să vă logodiţi. Nora te iubeşce ca o proastă, şi eu am să vorbesc cu tata; el ascultă de mine. Vine şi domnul consilier şi facem petrecere mare; vin toate neamurile.

Vorbea înainte, ţinând să mă convingă cu orice preţ că ea avea să înlăture toate piedicile; la un singur lucru nu se gândea: să mă întrebe eu ce gândesc. Şi, fiindcă nu m-a întrebat, nici eu nu i-am spus nimic. În schimb am convins-o pe Nora că o logodnă pe care niciunul din noi n-o doreşte sincer n-are nici un rost

— Tu n-o doreşci, a răspuns ea.

— Nici tu nu eşti convinsă că trebuie. Să lăsăm copilăriile, nu-mi place să fiu caraghios.

— Acum noi am telefonat acasă că no ducem acolo, şi familia ne aşceaptă, trebuie să mergem, oricum, nu-i putem lăsa aşa.

— Vă duceţi voi, cu mă întorc în ţară; vor fi bucuroşi de domnul consilier. Te pomeneşti că el urma să fie naş?!

— Nu, el nu mai vine, fiindcă s-a supărat pe mine.

— Cum? am întrebat eu, simţind că venise momentul când ea putea să fie cu adevărat sinceră.

Şi mi-a spus că-i făcuse propuneri pe c-arc ea n-a ştiut cum să le înlăture. N-ar fi vrut să-i strice prietenia cu

Catiţa. O dată îl lăsase chiar s-o sărute puţin pe obraz, dar nimic mai mult… O credeam şi cred şi acum că ăsta era adevărul.

Sta întinsă pe un divan, luminată la faţă de o lampă mică Relieful formelor ei se desena pe perete imens ca un munte senzual, la poalele căruia mă simţeam neputincios. Trebuia s-o ascult, s-o cred, şi atâta tot.

Ea povestea cu detalii, amintind cuvinte şi gesturi cu explozii de râs, care trădau că în sinea ei o amuza acest dublu joc, mai mult chiar, trebuia să fiu şi cu amuzat, poate chiar fericit. Aş fi vrut s-o bat tare, râzând şi glumind, să se simtă şi ea cum mă simţeam eu. Un astfel de joc nu era însă potrivit cu locui. Trebuia să fiu tandru şi mă miram că pot fi Mi-a spus în cele din urmă că noi nu trebuie să ne căsătorim niciodată, că ea poate fi fericită cu mine şi necăsătorită, numai să n-o părăsesc. Şi dacă vom merge (n sat. Vom vedea noi ce facem Am pus totuşi o condiţie, spunându-i ca. De cumva consilierul se răzgândeşte ţ. J va veni cu noi. Am să-l arunc în Dunăre.

— Lasă, că aranjează Catiţa, a răspuns Nora râzând.

„Noroc c-o avem pe Catiţa, înger păzitor!” îmi venea să-i spun.

Era târziu şi Nora m-a lăsat să dorm. Ştiu că înainte de a adormi mi-am zis: „Acum totul' e dar”, şi parcă-mi venea să râd şi eu, să mă scol şi să trec dintr-o cameră în alta, râzând tot mai tare, să ies pe stradă, să râd singur.

În atelierul lui Rozandici

În aşteptarea vizitei la Rozandici, care ne fixase o zi cu mare întârziere, mergeam mai des la Colecţia prinţului Paul, unde se afla cea mai mare parte din operele lui Mestrovici. Colecţia nu era prea vizitată şi mă simţeam bine. Mă mişcăm încet de la o lucrai-e la alta, dar nu le priveam ca sculptor, ci ca un drumeţ ostenit ajuns într-un loc unde se poate odihni.

Rozandici ne-a primit într-o după-amiază şi, obişnuit cu atelierele mele improvizate, am fost copleşit de proporţiile de mausoleu ale atelierului său. În mijloc avea un lut acoperit cu cârpe ude. Lucrările terminate, unele în bronz, altele cioplite în lemn, cu mult meşteşug, erau aşezate pe lângă pereţi. Nora l-a întrebat ce lucrare are acoperită, iar maestrul a făcut un gest cu mâna ea şi când ar fi spus: „Asta nu-i treaba dumitale”. Nora n-a mai pus alte întrebări mulţumindu-se să traducă întrebările lui şi răspunsurile mele. Era curios să afle veşti despre sculptorii din

România. Se arăta invidios că noi avem o bună caricră de marmură, la Ruşchiţa. Sculptorii iugoslavi îşi aduceau marmura din Italia, şi era scumpă, de aceea el lucra mai mult în lemn. Avea între altele o compoziţie, poate cea mai monumentală, Tatăl şi jiul, după care spunea că ar fi bucuros să poată ciopli o variantă în marmură. Îmi arătă crăpături adânci şi-mi spuse că se teme să nu apară şi altele. Dac-ar fi aşteptat până să poată avea un bloc de trei metri, n-ar mai fi făcut-o niciodată.

— Trebuie să faci ce poţi, mai bine ceva, decât nimic.

Îndoiala în valoarea lemnului ca material m-a mirat şi, apropiindu-mă de un relief intitulat Tinerele, i-am spus că în marmură n-ar putea fi mai frumos.

— Nu, dar arde uşor, putrezeşte, a răspuns, făcând un gest de dispreţ cu mâna.

M-a întrebat pe urmă dacă eu cioplesc lemn, şi, fiindcă aveam la mine-câteva fotografii, i le-am arătat. Le-a trecut printre degete una câte una, repede, apoi iar s-a întors asupra lor.

— Sunt mari?

I-am spus că sunt mici.

— Păcat! Dacă sunt mici, se pierd. Ai simţul materiei, îndrăzneală, fantezie. Ai fost la Paris?

I-am spus că am de gând să merg.

— Poate ar fi mai bine să mergi în Italia, m-a sfătuit el, italienii au înţeles bine natura.

— Este un îndemn de a nu mă lăsa dus prea mult de fantezie? l-am întrebat.

— Fantezia poate fi înţeleasă în mai multe feluri 1 sculptura e acasă la ca în lumea concretă.

M-a luat de braţ şi m-a dus în casă, unde avea o lucrare din tinereţe – trei nuduri contorsionate. Zicea că le păstrează pentru a ţine în minte un principiu de bază

Sculptura trebuie să aibă linişte, mi-a spus după ce ne-am întors în atelier; dacă e prea agitată, pierde forţa arliili etonică. Materia, exaltată exagerat, oboseşte ochiul.

Aceste câteva idei nu le-am uitat, şi unele mi-au prins bine.

Revenind în atelier, ne-a arătat alte sculpturi şi, fără să-i comunic toate impresiile bune, el a simţit admiraţia mea.

Ne-a invitat să-i cunoaştem şi soţia. Avea casa alături de atelier. Soţia lui, foarte vorbăreaţă, a luat-o pe Nora de braţ ca pe o prietenă. Camera în care ne-a primit era spaţioasă, cu lumină liniştitoare. Ne-a tratat cu o băutură făcută din suc de fructe cu puţin alcool, după o reţetă casnică, rece şi foarte aromată. Rozandici spunea că e singura băutură care-l inspiră… fiindcă e făcută de nevastă-sa. O sfătuia pe Nora, cu subînţeles, să-şi noteze reţeta. Familiaritatea eu care vorbeau ne-a cucerit şi poate am stat prea mult, ei însă n-au dat semne de nerăbdare, mai mult chiar, soţia sculptorului i-a spus Norei că oricând

Şi stă casa deschisă. Le-am mulţumit şi am plecat conduşi de amândoi până la poartă. Când mi-a strâns mâna, mi-a spus:

— Mă bucur mult că am cunoscut un coleg tânăr din

România. Cred că ne vom mai întâlni; dorim din tot sufletul şi eu, şi soţia mea… în timp ce Nora îmi traducea cuvintele acestea, el m-a prins pe după umeri, ca şi când ar fi vrut să simt că prietenia lui nu e numai în cuvinte.

Păşeam tăcut alături de Noi'a, bucuros că am cunoscut un artist pe care succesul nu l-a deformat ca om. Ziua era luminoasă, caldă, iar oraşul avea ceva de acvariu cu apă limpede… Imaginea sculptorului era cu noi. Surâsul lui ne spunea: „Sunteţi tineri, şi eu am fost ca voi. E minunat să fii tânăr, să fie vară şi să iubeşti…

— Ce păcat că Mestrovici nu e în ţară! a spus Nora.

Ne-am duce şi la el, deşi se spune că e cam urâcios. Rozandici ne-a primit frumos. Şi el, şi soţia lui sunt simpatici.

Dacă tu nu veneai la Belgrad, eu nu m-aş fi gândit să le fac o vizită. Îmi pare bine că l-am cunoscut. Ai văzut că nevasta lui avea pe piept un medalion sculptat de el? Tu nu mi-ai făcut mie un medalion, să-l port şi eu pe piept.

Am de la tine numai portretul pe care l-ai sculptat după ce m-ai cunoscut, acela în lut ars. Când o să fiu profesoară şi o să am o casă, am să-l pun acolo, să-mi amintească de tine. Tu ai să-ţi aminteşti? Când am să viu la Cluj, vreau să stau cu tine în atelier. Mă primeşci?

I-am spus că am de gând să închiriez un atelier mai bun şi voi cumpăra chiar un dulap, în care să-şi pună lucrurile ei, şi o masă.

— Rozandici e bogat, îmi luă ea vorba, ai văzut ce atelier mare are? Şi o grădină frumoasă, şi casă… Poate odată şi tu o să ai. Eu am să fiu cine şcie unde profesoară şi am să-ţi fac o vizită fără să te anunţ. Ai să fii fericit?

Ne oprisem în faţa unei vitrine cu pălării bărbăteşti.

— Vreau să~ţi cumpăr o pălărie de vară, s-o plătesc din banii mei. Îţi fac un cadou…

Am intrat şi mi-a ales o pălărie albă de pânză, care îmi sta bine. Când am ieşit din prăvălie, i-am mulţumit şi ana sărutat-o. Nu luam seama că ne văd trecătorii.

Nu este nimic în sine

În centrul oraşului, ne-am întâlnit cu Catiţa. Era cu cele doua fetiţe ale ei, gătite ca pentru pentru plimbare.

— Bine că v-am întâlnit, ne întâmpină Catiţa, nu vreţi să vă plimbaţi voi cu de? Că eu trebuie să mă duc la prăvălie. Şi pe urmă veniţi şi voi, că. N-aţi fost de mult.

N-am avut timp să mai răspundem, fiindcă fetiţele ne-au luat de mână şi am plecat ca o familie fericită.

Cea mai mică ar fi vrut s-o duc în braţe, şi eu eram gata să-i fac pe plac, însă Nora s-a împotrivit.

— Vreau, vreau, a început să strige în stradă.

— Nu rezist, i-am spus Norei, şi am luat-o în braţe.

Am pus-o jos numai când am ajuns în faţa unui magazin cu jucării. ICrau expuse în vitrină multe păpuşi, îmbrăca! o în i/mli'luri colorate, broscuţe şi fel de fel de anini. Ilr. L*Vtiţele nu începui să le sirige ca pe fiinţe vii, să le pnnu întrebări şi, aseullându-lo, mi-am adus aminte de copilăria mea. Eu avusesem altfel de jucării, lucrate de mine: cărucioare din floarea-soarelui, fluierele din salcie verde, lanţuri din păpădii, biciuri şi bâte, sau figurine pe care le făceam din lut, când ploua şi se înmuia pământul.

No adunam mai mulţi copii pe marginea şanţului şi ne întreceam unul pe altul în a le face cât mai hazlii. Ne mai jucam şi cu vietăţi mici: pui de găină sau de alte păsări, ouşoare de vrăbii, fel de fel, după anotimp. Păpuşi nu aveam; ascultând şi privind fetiţele cum vorbeau despre ol o, vitrina a început să prindă viaţă. Când ne-am depărtat, fetiţa cea mai mică le-a făcut un semn cu mâna, înIrebând:

— Ele de ce nu vin cu noi la plimbare?

M-am întors şi i-am cumpărat o broscuţă.

— Poate că tu ai fi un tată bun, a spus Nora. Şeii că la asta nici nu m-am gândit?

Nici eu nu mă gândisem.

Am ajuns în parc şi ne-am aşezat pe o bancă. Treceau prin faţa noastră perechi de tineri ţinându-se de braţ, aruncând o privire scurtă spre noi.

— Ei cred că sunt ale noastre, spuse Nora, privindu-mă ciudat.

— Ar putea fi, am răspuns, apăsând pe cuvinte, „a

— O singură iubire

— Te lauzi. Tu n-o să ai copii niciodată. Poate

Hin lut?!

— Ba da, eu sunt a lui Ion, sunt fetiţa lui, că mie mi-a cumpărat broscuţa! a strigat leliţa.

Fetiţa cea mare era mai puţin expansivă. Îmi ţinea mâna în mâinile ei, mi-a dus-o chiar la obraz şi am înţeles că voia s-o mingii. Nora a întrebat-o:

— Îl iubeşci pe nenea Ion?

— Îl iubesc. Dacă vreau, mă duc cu el în România…

Mă ruga să-i spun o poveste, şi am făcut atunci o poveste cu broscuţe. Stam acolo pe bancă, la umbra unui pom, şi povesteam, întrerupt din când în când de întrebările lor. Cea mică mi se urcase pe genunchi şi mă mângâia pe obraz. Când a vrut să se urce şi cea mare, s-a iscat un conflict, pe care Nora încerca să-l aplaneze spunându-i celei mici să nu fie rea, că n-am s-o duc în România, şi le-am împăcat atât de bine, încât copilele mă rugau s-o iau şi pe tanti a lor pe genunchi. *

Nora mi-a pus o mână pe după umeri şi stam aşa, apropiaţi. Eu povesteam, şi de ascultau.

Când ne-am ridicat să plecăm, Nora a spus ca pentru sine:

— Dacă nu mă înscriam la Universitate, acum eram măritată, aveam şi eu copii. Aşa, cine şcie când mă mărit eu, dacă tu nu vrei?!… Ţi-ai ales şi tu o meserie care nu se potriveşce cu viaţa.

Ce trebuia să înţeleg de aici? Că nu voiam eu să mă însor, sau că nici ea n-ar fi vrut? Fiindcă aveam o meserie care nu se potrivea cu viaţa…

— Eu vreau să mă însor, însă nu acum. Adică n aş vrea de loc să mai amân, însă…

— De ce nu-ţi iei o slujbă?

N-am mai răspuns. Mergeam tăcuţi. Fericirea pe care o simţisem o clipă în parc se irosea. Îmi alesesem o meserie care nu se potrivea cu viaţa. Mă întrebase şi Catiţa dacă eu nu pot fi profesor, întrebare în care se simţea dispreţul pentru profesia artei. Catiţa era femeie simplă, nu trebuia să mă supăr. Însă dispreţul Norei mă durea, deşi avea dreptate. Toţi aveau dreptate: şi Catiţa, şi Moşu, toţi ştiau bine că arta nu e o profesiune. Era timpul să înţeleg şi eu. Vorbeam mereu despre viaţă, dar nu înţelegeam lues cruri simple. Cândva crezusem că arta este totul, apoi, ajuns în pragul iubirii, am văzut că e legată de iubire ca flacăra de jăratec. De bine, de rău, făcusem câţiva paşi în artă, dar iubirea mi-o stricasem şi n-o mai puteam drege.

După cum altă dată crezusem că arta e ceva în sine, tot astfel credeam acum că trebuie să fie iubirea, şi greşeam a doua oară.

Eram obsedat de o iubire absolută, deasupra legilor sociale, iar Nora se gândea, ca şi Cornelia, la copii, la casă, la bunăstare materială, cu un cuvânt, la tot ce putea da iubirii un rost concret.

— Bine, i-am răspuns, am să-mi iau o slujbă şi o să facem copii şi noi. Eu am să le spun poveşti şi vom fi fericiţi.

— Spui numai, dar nu eşci convins. Lasă… Mai bine să rămânem noi prieteni, nu vreau să te abat din drumul tău. Voi artiştii trebuie să fiţi liberi, dar ce fac eu dacă rămân fată bătrână? Voi ajunge profesoară la Vârşeţ şi…

Ai să găseşti pe cineva, i-am spus, fără să simt cât de mult o durea acest fel de a vorbi.

— Când? m-a întrebat ea. Nu vreau să mai iubesc pe nimeni şi simt că nici pe mine n-o să mă mai iubească cineva. Am să mă fac urâtă, şciu eu. Tu m-ai iubit fiindcă eşci artist. Nu-mi pare rău, a fost frumos. Să nu fii supărat pe mine.

Vorbind astfel, mă punea la încercare. Cele două săptămâni petrecute zi de zi împreună, în loc să ne apropie, ne-au îndepărtat, totuşi ea zicea că s-a simţit bine, deşi mai bine ar fi fost să stăm la vie, în sat. Dacă ne-am fi logodit, şederea mea în sat ar fi avut un tâlc în ochii ţăranilor. Aş fi pictat biserica, iar tatăl, fraţii şi cumnaţii ar fi fost mândri, n-ar fi trebuit să ne ascundem iubirea în nici un fel. Trebuia să înţeleg că în sat era o morală… înţelegeam, şi tocmai de aceea i-am spus încă o dată că nu vreau să merg în sat. Ajunsesem acasă şi, cu primele vorbe, Nora i-a spus Catiţei:

— Ion nu vrea să vină cu noi. Ţi-am spus că el îi sucit.

— Nu se poate, s-a repezit Catiţa, am trimis vorbă că ne ducem cu toţii. Familia s-a pregăcit pentru oaspeţi. Vor să te cunoască, să-i cunoşci şi tu, pe urmă vedeţi voi ce hătărâţi.