Un înger

LA PRĂVĂLIE AM CUNOSCUT PE cumnatul şi pe sora ei, oameni veseli, care m-au primit ca pe-un vechi cunoscut. Pi'ăvălia era o măcelărie, în central oraşului, cu un bufet intim, rezervat oaspeţilor.

S-au adus momiţe, creieri, ficaţi, mititei, fleici şi bere, din toate cantităţi prea mari.

— Luaţi, luaţi, ne îndemna Catiţa, că noi am mai luat, şi pe urmă ne ducem acasă; veniţi şi dumneavoastră, domnule consilier, că am pregătit masă mare.

Domnul consilier era un bătrânel uscăţiv, pe nume ioneseu, consilier cultural la legaţie, despre care Nora nu-mi spusese nimic, dar se înţelegea uşor din felul cum vorbea că. Se simţea acolo ca la el acasă Mi-a pus câteva întrebări, la care am răspuns cu aceeaşi răceală cu care îmi strânsese el mâna. Apoi n-am mai vorbit. Îl examinam în taină, întrebându-mă ce fel de probleme culturale îl atrăgeau în această prăvălie.

— Luaţi, domnule consilier, luaţi, că mai aducem, îl tot îndemna Catiţa. Sfetozar umplea paharele dmtr-o cană bavareză cu capac de plumb.

Luam cu toţii. Berea era bună, şi, cum era cald, nici nu puteai dori altă beutură. Beam şi mă răcoream. Cu fiecare pahar mi se limpezea mintea şi înţelegeam ceea ce la început părea de necrezut, un lucru banal aş zice: consilierul ăsta cultural o sorbea din ochi pe Nora. Privea şi spre Catiţa, dar altfel, iar Nora era tot mai amuzată, vorbea cu două înţelesuri şi râdea tare. Râdeau şi Catiţa şi Sfetozar, însă râsul lor îmi făcea cu totul altă impresie decât la început. Căutam un fir, şi firul se ascundea. Fumam şi râdeam şi eu- (Râsul e molipsitor.) Aveam sentimentul că nu eu rid, ci altcineva, un personaj străin râdea în mine cu hohote stranii şi simţeam vag că el ştia de ce râde, dar nu putea explica nimănui, nici mie. Eu eram în afară, urmărind fiecare cuvânt, fiecare mişcare a fiecărui personaj. Cea mai captivantă era Catiţa. Ea, după o spontană evaluare, avea o sută de kilograme şi semăna leit cu un dulap. Să fi tot avut treizeci şi ceva de ani.

„Nora va ajunge la fel, îmi spuneam, ea se va îngrăşa, iar eu voi tot slăbi. Voi fi uscat ca domnul consilier.

Niciodată nu voi mai îndrăzni să vorbesc despre sculptură. Ea va spune „Psst!”, iar eu voi tăcea. E o mare nepotrivire între noi.” Acum înţelegeam în parte râsul meu interior, mi se părea că înţeleg şi râsul lor, totuşi n-aveam să înţeleg bine acest râs decât mai târziu, când

Nora îmi şopti că domnul consilier era îndrăgostit de

Catiţa. Din clipa aceea, râsul meu s-a stins treptat. Prinsesem firul, şi acum se desfăşura lent. Domnul consilier era îndrăgostit de Catiţa, însă ca să nu simtă Sfetozar, îi făcea complimente Norei. Succesul Norei la legaţie se cxplica şi el dintr-o dată… prin legături de familie.

— El e prietena care a vorbit cu Rozandici? am întrebat-o în şoaptă pe Nora.

— El esce, dar n-am vrut să-ţi spun nimic, fiindcă tu eşci bănuitor, şciu eu; acum, că-l vezi, îţi pot spune.

Sunt sinceră.

— Cu Sfetozar de ce nu poţi fi?

— Vezi cum eşci?

Mi-a pus degetuJ pe buze.

Stetozar intra cu o tavă de mititei, radios ca un copil (un copil de o sută treizeci de kilograme), înalt şi inform ca un elefant. Mă gândeam că l-ar fi putut înghiţi pe consilier fără să simtă vreo modificare în exteriorul său plastic. Oare câte vaci, câţi boi, câte zeci de mii de viţei tăiase cu mâna lui, cât sânge cald i-a curs printre degete şi ce-ar spune el, ce-ar fi făcut, dacă în clipa aceea şi-ar fi dat seama că nu de consilier râd femeile, ci de el?!

— Sunteţi un om foarte vesel, i-am spus domnului consilier, vă mulţumesc că veţi vorbi cu Rozandici să mă primească.

— Dacă n-ar fi plecat Mestrovici, te-ar primi şi el, dar la urma urmei pe dumneata te interesează opera, nu omul. Rămâi mult la Belgrad? mă întrebă, cumva, peste umăr.

Nu ştiam nici eu; am răspuns totuşi că s-ar putea să rămân o lună, informaţie care mi s-a părut că-l surprinde. Nu m-am oprit asupra acestui amănunt, II examinam şi mă miram cum poate fi un cap viu atât de uscat şi de zbârcit, Avea ceva de mumie înviată. Intre el şi Sfetozar distanţa era extremă şi tocmai de aceea şi unul, şi celălalt îmi păreau de un grotesc infernal.

— Lăsaţi vorba, luaţi, că se răcesc friputrile! Sfetozar, mai pune bere. Luaţi, domnule consilier, poftiţi, tot îndemna Catiţa.

Sfetozar punea bere cu mişcări afectate, de picolo care serveşte întâia oară. Avea mâinile ca două copite, în care te mirai că nu se sparg paharele. Mă atrăgea imaginea lui ca un fenomen al naturii.

Într-un târziu am plecat cu toţii acasă ia Sfetozar, să cinăm.

În drum, Nora m-a întrebat:

— Ei, ce zici, nu-i aşa că sunt minunaţi?

— Curat minunaţi, mai ales Sfetozar e bun de îmbălsămat pentru un muzeu.

— Să nu râzi de el, te rog', e un înger! îşi iubeşte fetiţele şi o ascultă pe Catiţa cu sfinţenie.

Nu mai aveam nimic de spus. Etica Norei era fără replică. Nu mai trebuia să gândesc, de altfel simţeam că mă cuprinde încet-încet o năuceală.

La masă îi vedeam pe toţi ca printr-o sită, îndepărtaţi de mine; eu eram singur, nu ştiam bine în ce loc sunt şi cum ajunsesem acolo.