Cu vaporul pe Dunăre

AM PLECAT A DOUA ZI, SEARA, Cerul era înnorat şi sufla un vânt tăios. Nu mă simţeam bine. Mi se părea că Belgradul nu mi-a dat nici o bucurie. Aş fi vrut să fiu singur, însă eram cu Nora, şi ea simţea că ceva nu era în regulă.

— Te bucuri că suntem singuri pe Dunăre? Ce mult ne-am gândit noi la călătoria asta! Nu-ți place cum se leagănă vaporul?

— Simt că ameţesc, i-am spus. Când am venit, Dunărea era liniştită.

— Tu nu-mi spui, dar eu ştiu, acum ştiu bine că tu nu mă mai iubeşti.

Am prins-o uşor, apropiind-o de mine, fără să răspund.

Şi-a lăsat capul pe umărul meu cu tristeţe. Altfel se gândise ea că va fi. Frumuseţea întâlnirii noastre se stricase.

Mă lăsam pradă închipuirilor urâte. Mi se părea că cineva m-a închis într-un sac şi mă duce pe sus, să fiu făcut primar, într-un sat cu oameni proşti, ca în poveştile lui Nastratin Hogea… „De ce trebuie să fac jocul ăsta? Ar fi bine să merg până la Panciova, şi de acolo să trec în ţară.”

— Mai bine nu veneai, decât să te văd aşa.

— Mă duci în sat împotriva voinţei mele, nu pot zâmbi.

Vaporul sălta peste ape şi, cum era întuneric, încet-încet pierdeam simţul spaţial, parcă mă destrămam şi iar mă făceam, dar cu alt chip.

De undeva de departe se auzeau tunete, se brăzda cerul cu fulgere, se înroşea. Începuseră să cadă picături mari de ploaie, iar vaporul se legăna de nu mai puteai sta drept.

Nora s-a desprins încet şi a pornit spre scară. În vapor m-am văzut într-o oglindă şi eram livid, cu privirea tulbure. Ne-am aşezat la o masă şi stam tăcuţi. Din când când ne izbeam unul de altul.

Cât de uşor ar fi fost să fi putut spune: „Uite, Nora, e drept că noi am făcut greşeli şi ne-am pierdut încrederea unul în altul, să uităm ce-a fost. După ce ajungem, am să le spun părinţilor tăi că ne iubim şi vreau să ne căsătorim. Chiar dacă nu ne logodim acum, vizita mea va avea un rost. Sunt hotărât, şi dacă tu îmi dai voie, aşa voi face…4.

Poate m-ar fi îmbrăţişat şi dintr-o dată n-ar mai fi fost tristă.

— O să ajungem în curând, spuse ea, ca şi când n-ar fi ştiut încotro mergem şi de ce.

A scos o sticluţă de parfum şi mi-a dat-o s-o miros.

Avea miros de trandafiri şi mi-a trecut prin minte noaptea aceea când am ajuns la Timişoara, când m-am întâlnit eu colegii. Stam la o masă, dar nu singuri; în faţa noastră era o ţărancă tânără. Ne privea când pe mine, când pe Nora, parcă ar fi vrut să ne spună că ea înţelege tot, însă orice sfat ne-ar da, nu s-ar schimba nimic, fiindcă ea ştie cum e când doi tineri nu se înţeleg.

— Ar fi bine să bei ceva, mă îndemnă Nora, tu nu eşti obişnuit cu vaporul. Dunărea asta tocmai acum îşi face de cap. Dacă ştiam, mai bine luam trenul.

Mă miram cât de nepăsătoare era ţăranca din faţă. Se legăna la stânga şi la dreapta, surâzând ciudat. Puteai crede că îi place legănatul, eram înclinat chiar să cred că surâde fiindcă eram atât de palid şi tăcut lângă o domnişoară atât de drăgălaşă.

Şi-a aşezat cu mâna o şuviţă de păr, trecându-şi încet degetele pe sub năframă, cu gestul acela ca o mângâiere pe oare îl au toate ţărăncile din lume, şi gestul ăsta îmi păru foarte cunoscut. Mi s-a părut că sunt şi eu un ţăran bătut de vânturi încolo şi-ncoace.

Cred că, privind-o mereu, am surâs amar, ca atunci când ţi se pare că totul e pierdut şi nu-ţi pare rău. Ţăranca a zâmbit şi ea, cu alt înţeles, pe care eu încercam să-l pătrund şi nu puteam, din pricină că vaporul ne legăna tot mai tare. Mă prinsesem cu o mână de scaun, dar şi scaunul se mişca.

În vapor era o lumină slabă, întunecată de fumul de ţigară, încât era greu să desluşeşti bine figurile celorlalţi călători.

— Ce ţărancă frumoasă! Nu-i aşa că seamănă cu un portret de-al lui Mestrovici? am întrebat-o pe Nora.

Ţăranca a simţit că vorbesc despre ea, cine ştie, s-o fi gândit c-o vorbeam de rău, şi a întors capul într-o parte.

Din profil însă nu mai era frumoasă. Avea un nas ca cioc de pasăre.

— Sârboaicele sunt frumoase, mi-a răspuns Nora, ai să vezi în sat altele mai frumoase, n-o să-ţi pară rău că vii.

Eu aproape uitasem că mergem în sat, şi gândul ăsta avea acum o noutate cu care păream împăcat. Mă întrebam unde voi dormi? În nici un caz într-o cameră cu Nora, fiindcă satul avea o morală a lui, o morală sobră, nu ca în oraş, unde adeseori morala e numai în vorbe. Oraşul mincinos, oraşul vicios, oraşul bolnav, oraşul corupt, oraşul putred… Căutam în gând tot alte epitete şi mă miram ie multe şi urî le puteam gău. Pentru sat găseam altele: balul necăjit, satul sărac, satul bătrân, satul uitat, satul pustiu, dar toate astea se potriveau numai pentru satul meu; pentru satul Nou găseam un singur epitet: satul bogat. Ce morală putea să aibă un sat de ţărani graşi?

Ţăranca întoarse din nou capul spre mine, şi de astă dată mă privea rece, chiar dispreţuitor, parc-ar fi spus că ei nu-i pasă de ruine, pot să crăp în voie, ea a plătit bilet şi are dreptul să stea în faţa mea, să mă privească după dorinţa ei. Am îndemnut-o pe Nora să vorbească, s-o întrebe ceva.

A început să vorbească, iar ţăranca răspundea fără silă, chiar bucuroasă, îşi m-am gândit atunci că fizionomia omului nu le ajută destul să ştii ce se petrece în sufletul lui; numai când vorbeşte poţi şti ce are pe suflet. A fost la Belgrad să-şi vadă copilul care era ucenic şi se îmbolnăvise. Ar fi vrut să-l aducă acasă, însă doctorii nu l-au lăsat, că avea o boală epidemică. Se temea să nu moară.

— Spune-i că de scarlatină nu mai moare nimeni, am rugat-o pe Nora, pune-i inima la loc.

Voiam să văd cum i se oglindesc pe obraz vorbele mele, dar obrazul ei rămăsese împietrit, mă privea fix, numai într-un târziu a surâs vag.

„Sunt şi obraze neexpresive, mi-am spus, obraze fixe, cum sunt şi în sculptură.” M-au apucat nişte junghiuri prin stomac, şi o vreme n-am văzut decât stele verzi. Încetaseră trăsnetele, şi vaporul plutea lin, totuşi mă simţeam rău şi am mai băut un coniac mare, l-am înghiţit dintr-o dată, dar fără folos.

— Acum ajungem, nu mai e mult, stăpâneşte-te, zise Nora, dar vaporul sosea cu întârziere şi am mers încă aproape o oră, timp în care mi-am blestemat zilele, jurându-mă să nu mă mai urc pe vapor nici mort.

În gară ne aştepta o trăsură, dar afară ploua, şi ne-a plouat până am ajuns în sat. E drept că în trăsură era o pătură, şi ne-am pus-o pe cap, astfel că ploaia ne uda numai de la genunchi în jos. Pătura avea însă un miros de Ceil, sufocant. Rabdă, îmi spuneam, ai trecut tu şi prin altele, şi pe toate ţi le-ai făcut singur, altă dată să te gândeşti când porneşti la drum.”

— Mă sufoc i-am spus Norei, vreau mai bine sa n a ude ploaia, şi-am dat pătura la o parte.

Ploua însă prea tare şi iar m-am acoperit.

Nora a râs ca de o glumă şi-mi venea şi mie să râd.

Râdeam chiar, însă fără glas, râsul cădea înăuntru sec, îl auzeam numai eu cum suna ciudat în gol. O clipă mai înainte, pe vapor, eram plin de junghiuri, şi dintr-o dată au încetat. Îmi simţeam doar buzele uscate şi cerul gurii amar. Alături era Nora; ne ţineam strâns de mijloc, şi ne strângeam tare, ca şi când asta ar fi fost cea din urmă îmbrăţişare a noastră înainte de potop.

Când s-a oprit trăsura, am coborât, păşind prin bălţi şi noroi la întâmplare. Pantofii îmi erau plini de apă şi mi se părea că nu păşesc pe pământ Dispăruse pământul, nu mai credeam în el, era numai noapte şi ploaie.

Intrând în casă, am dat mâna cu tatăl Norei – o mână mare, cu degete ţepene ca de lemn, dar caldă. Marna

Norei, subţire, cu ochii albaştri, părea coborâtă din icoană.

Spunea ceva, dar n-o auzeam, îşi mişca numai buzele, ca şi când ar fi fost mută, şi surâdea cu un fel de spaimă.

Ne aşteptau cu masa întinsă. Vorbeau toţi deodată, îi auzeam, dar nu înţelegeam ce spun. Îmi ţiuiau urechile, îmi tremurau genunchii, mă cuprindea o sfârşeală de om bolnav. Le-am spus că nu mă simt bine, că vreau să mă culc.

A urmat o tăcere.

— Vaporul, vaporul, încerca mama Norei să acopere zâmbetele rele dimprejur. Nu-i obişnuit cu valurile, trebuie să se odihnească, nu-i nimic, să te desculţi.

Mi-a adus nişte, bocanci şi m-am descălţat în faţa lor, încet, fără să pot scoate o vorbă.

— O să-i treacă, spunea Taraş Bulba, îi trece! Să bea nişte pălincă, să mânce!

Avea un zâmbet acru pe faţă.

— Vă rog să nu vă supăraţi, nu pot mânca; mi-e somn; tare, sunt ameţit.

Nora s-a apropit de mine şi mi-a şoptit:

— Te rog, Ion, stăpâneşte-te. Ei au pregătit pentru tine tot ce vezi.

— Nu pot, trebuie să ies de aici!

S-a uitat împrejur ca şi când ar fi vrut să ceară ajutor.

Tatăl ei mă privea tot mai sucit. În cele din urmă, mi-a dat dezlegare.

— Ei! O să mâncăm şi o să bem singuri. Ne bucurăm că vine un goşti din România… Să se culce

— Nu e obişnuit cu vaporul, spunea mama Norei, am făcut pat peste drum, nu-i departe, la doi paşi.

Îmi făcuse rost să dorm la un cumnat al Norei. Un peţitor nu poate dormi în casa miresei. Bineînţeles

M-am înclinat ca un şcolar, am spus bună seara şi am plecat. Nora a ieşit după mine şi m-a întrebat;

— Tu eşci bolnav?

— Da, sunt bolnav „tu nu vezi cum tremur? Rămâi aici, uite că mă conduce cumnatul tău.

Acest cumnat cu nas acvilin, cu ochii mici, negri era sârb. A stat tot timpul într-un colţ, privindu-mă ca un argat al cărui stăpân s-a întors acasă pe neaşteptate. Cum mergeam pe stradă, îmi venea să-l întreb ce caută cu mine, că nu sunt eu stăpânul, să-i întind mâna, şi să mă tot duc” să Ies din sat. În timp ce eu gândeam astfel, poate el aştepta să-i spun o vorbă omenească, să-l întreb ceva. L-am întrebat:

— Câte suflete sunt în satul ăsta?

Mi-a răspuns ca un contabil:

— Trei mii

„Trei mii de suflete? Cam mult, mă gândeam eu, trebuie să-l mai întreb ceva.” Nu găseam nici o întrebare, şi el tăcea. Încetase ploaia, dar nu de tot, acum însă aveam umbrele.

— Totdeauna vin pe aici ploi aşa de mari?

Găsisem o întrebare, dar el mi-a răspuns cu întârziere 3

— Noi ne bucurăm; n-a plouat de mult.

Nu-i vedeam faţa, îl auzeam doar păşind alături şi-l simţeam că e rău. Dinadins mergea încet, să simt că nu-i face nici o plăcere cunoştinţa cu mine.

Acasă la el era curat, avea un dormitor cu pat dublu, cu aşternut alb, dulapuri cu oglinzi. Am început să mă dezbrac şi, după ce i-am mulţumit că m-a petrecut, el a plecat. M-am lăsat pe pat, am stins lumina şi stam aşa pa.

Întuneric. Mă simţeam ca un copil bătut pentru o năzdrăvănie oarecare.

Când închideam ochii, mi se părea că văd chipul ţărăncii aceleia, deformat ea o nălucire grotescă din tablourile lui

Ieronimus Bosch, mai ales nasul îi crescuse ca un dinte de fildeş. Erau de vină oboseala mea, coniacul, ori starea morală haotică prin care treceam, sau toate la un loc, nu-mi dam seama.