Cristina

FATA CU ACEST NUME FRUMOS era studentă la Medicină. O cunoscusem în casa unui foarte respectat profesor universitar, în urmă cu un an.

Am reîntâlnit-o într-o dimineaţă pe stradă. Peste noapte căzuse multă zăpadă şi încă nu era adunată de pe trotuar. Era îmbrăcată într-un palton cafeniu, cu o blăniţă ridicată, după care îşi ascundea obrazul. Din părul negru, lucios, îi cădea peste faţă o buclă ondulată. M-a întrebat ce lucrez şi i-am spus.

— Te închizi şi lucrezi, nu-ţi pasă de lume. Când te-am cunoscut, mi-ai părut teatral, nu te superi?

— Nu mă supăr. Îmi pare bine că te-am întâlnit.

— Da, dar mi-e frig. Du-mă să văd ce lucrezi.

Naturaleţea cu care punea o întrebare, uşurinţa cu care devenea intimă erau armele ei. Am luat-o de braţ şi am condus-o în atelier.

Făcusem foc şi era cald. Şi-a dezbrăcat paltonul şi s-a lipit de sobă.

— Ai multe lucrări, le privesc pe toate deodată. Încă n-am văzut un atelier de sculptură, îmi pare bine că te-am întâlnit. Sunt foarte plictisită, m-am săturat de cinematograf, dumneata cum te distrezi?

tl – O singură iubire

ICI

Vorbea punând întrebări, dar nu aştepta răspuns. Oascultam, stând pe un butuc. Soba s-a încins şi arunca o căldură dogoritoare. Îi veniseră culorile în obraji. Vorbea despre o carte a lui Papini pe care o citise de curând, subliniind pesimismul, tristeţea şi tot ceea ce era negativ în gândirea acestui scriitor foarte mult citit şi comentat în vremea aceea. Mă întreba dacă eu îl admir.

Ţin minte că, privindu-i buzele în timp ce vorbea, cuvântul admiraţie mi s-a părut că are o sonoritate necunoscută pe buzele ei, şi, întârziind să răspund, ea m-a întrebat:

— De ce zâmbeşti răutăcios?

— Papini caută ceva, e obsedat de goliciunea vieţii, toţi simţim un gol, întrebarea este dacă putem umple acest gol cu ceva.

— Şi crezi că putem? Asta voiam să aflu, când te-am întrebat cum te distrezi. Dumneata mai crezi în ceva?

— Cred în viaţă, dar sunt piedici prea multe. Mă zbat să găsesc o ieşire, şi nu reuşesc încă. Nici nu renunţ. Cred că viaţa poate fi şi bună: te întâlnesc pe dumneata şi-mi face plăcere. Sunt o mie de bucurii în viaţă.

— Eu sunt obsedată de moarte.

— Că moartea neagă existenţa noastră, asta e altceva; morţii cu morţii, şi vii cu vii…

— Eşti de un optimism cuceritor. Nu ai ceva de beut?

— Lapte.

A izbucnit în râs.

— Te pomeneşti că eşti antialcoolic?!

— Nu, dar sunt şi aşa destul de exaltat. Caut o beutură să mă liniştească.

— Şi cu ce te îmbeţi când vrei să fugi de viaţă?

— Nu vreau să fug, eu caut viaţa, ţi-am spus.

— O cauţi aici în lemn, în piatră, dar dumneata, omul, simţurile dumitale, cum le împaci?

— Nu am o etică sentimentală. Trăiesc la întâmplare.

Uite, acum vreau să mă stăpânesc. Nu demult mi-a spus o femeie că sunt bolnav, totuşi nu făcusem altceva decât să-i spun că semăna cu Mama.

— Toţi suntem bolnavi într-un fel sau altul.

— Eu nu sunt bolnav. Vreau să întâlnesc o fată pe care s-o pot iubi.

— Mai crezi în iubire? Eu nu.

— Am iubit şi a fost frumos. Acum nu iubesc pe nimeni.

Ea privi în lături, ca şi când constatarea mea ar fi plictisit-o, apoi vorbi cu imensă tristeţe:

— Ştii ce cred eu despre dumeata? Te ascult cum vorbeşti şi, te asigur, nu-mi spui nimic nou. Toţi sunteţi

Ia fel în primul moment: inteligenţi, vioi, chiar amabili puteţi fi, iar noi ne lăsăm atrase, şi pe urmă totul trece. Înţelegi? Prea repede. Consumăm totul prea repede; vreau să întâlnesc un om dur, cum să-ţi spun. Un om pe icare nimic să nu-l înmoaie, un caracter: toţi sunteţi numai senzuali. Nu răspunzi? De ce întorci capul?

Mi-a pus mâna pe obraz şi m-a întors spre ea.

Aşa a început această dragoste de-o noapte: ca un joc pe care îl începi convins că vei pierde.

După ce-a plecat, m-am îndreptat spre lada cu pământ şi am început să lucrez. În timp ce aşezam pământul pe armătură, încă mai auzeam cuvintele ei din urmă: „Nu trebuie să ne mai vedem…”

Formele creşteau treptat şi parcă pluteam într-o lumână mare, şi în lumina aceea nu mai era nimeni decât

Cristina şi eu. Ce puteau însemna cuvintele ei de la despărţire? Crezuse poate că eram indiferent şi mă punea la încercare? Eu nu i-am spus nimic, am râs, nu puteam să zic: „O 1 Să nu vorbeşti aşa…” sau: „De ce mă chinuieşti cu ameninţări?” Ar fi sunat fals şi nici n-aveam dreptul să cer nimic, eu îi datoram totul.

Târziu după masă, îngheţat de frig, m-am oprit din lucru. Am luat una din cămăşile mele vechi, am rupt-o, am udat-o şi am acoperit lucrarea. Mi-am spus: „Acum sunt două Cristine. Care e cea adevărată?”

M-am culcat târziu şi am dormit mult. Când m-am trezit, era noapte. Mă gândeam la noaptea trecută. După ce stinsesem lumina, râsul ei avea o sonoritate stranie. Râdea şi plângea, am plâns şi eu, dar şi râsul, şi plânsul nostru era altfel ca în timpul zilei. Nu ne sfiam unul de altul; simţeam amândoi că suntem veseli şi trişti, atâta tot. În timp ce eu mă gândeam, uşa atelierului s-a deschis încet şi am înţeles că ea revenise. S-a aşezat pe marginea patului, fără să vorbească. Şi-a lipit obrazul de al meu, Şoptind:

— Aşa e că nu m-ai aşteptat?

— Am crezut că nu mai vii, am lucrat.

— Îţi mulţumesc că eşti sincer. Te-ai culcat de mult?

— De mult. Îmi era frig.

— Dacă m-ai fi iubit, veneai tu la mine. Nu-i aşa că eu nu mai pot fi iubită? Ţi-am spus ieri. Aşa e că nu te-ai mai gândit la mine?

— M-am gândit.

— Aş fi vrut să nu te găsesc acasă, să te aştept la uşă, să vii obosit de oriunde, dar tu dormeai. Nu mă iubeşti. Nu mă mai mângâia. Mă umileşti. Mă asculţi cu îndoială, cu silă poate.

Deşi nu-mi era silă, nu-i simţeam durerea şi n-o înţelegeam. Chiar vizita ei atât de târzie mi se părea ciudată.

M-am sculat şi am vrut să fac lumină. M-a oprit. Am căutat pe întuneric o batistă şi i-am dat~o, am pus un lemn pe foc şi m-am culcat iar. Îmi venea să-i spun că sunt în stare să fac orice pentru ea, dar nu găseam tonul.

— Tu eşti obosită, i-am spus, vezi totul ca printr-o oglindă mărită.

— Nu te supăra, sunt urî te aceste fraze. Să tăcem.

Vreau să ascult cum vorbesc noaptea sculpturile tale.

Tăcerea mă apăsa ca şi întunericul. Mă întrebam ce se petrece în sufletul ei. Plângea încet. Trupul ei prea mic părea al unui copil îngheţat. Îmi era milă. Într-un târziu, s-a întors către mine.

— Dacă acum mi-ai spune: „Scoală-te şi lasă-mă singur, eşti nesuferită”, mi-ar fi mai uşor. Într-un fel. Am bănuit totul de ieri. Un mare îndrăgostit se ridică deasupra conştiinţei. Tu te-ai regăsit prea repede.

Cristina era fiica unui medic din Bucureşti. Am aflat în aceeaşi noapte că avea şi preocupări literare. Nu mă mir că întâlnirea cu ea avea să mă aducă într-o stare cum nu mai cunoscusem. Ascultând-o cum vorbea, mi se părea că-mi ascult propriile gânduri, acelea pe care eu nu le puteam exprima decât arareori.

Se făcea ziuă. Intra în cameră un reflex aruncat de albul zăpezii de pe acoperiş. O puteam vedea. Nu mai semăna cu ea. Buzele ei erau albe şi uscate. Din când în când şi le umezea, trecându-şi uşor Vârful limbii peste de.

M-am sculat încă o dată şi i-am dat un pahar de apă, pe care l-a beut încet, cu întreruperi. Am aruncat în foc încă un butuc şi am rugat-o să mă lase să aprind lumina.

S-a împotrivit.

— Vino lângă mine, stai aici. Nu voi mai veni altă dată. Îţi spun deschis că vreau să mă sinucid. Ai să-mi

: aduci la mormânt un buchet de flori de câmp? Să le culegi tu. Îmi promiţi?

— Dar acum e iarnă, i-am spus – şi nu glumeam.

— Vezi, tu accepţi moartea mea destul de senin.

Aceasta e răutatea oamenilor care gândesc. Cel mai mediocru îndrăgostit ar face ceva să-mi schimbe gânduL

Tu asculţi şi, mirându-te naiv, te familiarizezi, fiindcă nu mă iubeşti. Nu sunt pentru tine decât o femeie, nu m poţi privi ca pe-un om.

Cuvintele acestea le-a spus încet, cu un accent pe silabe ca şi când ar fi rostit o judecată pentru totdeauna.

Mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o.

— Ce simţi acum?

— Eşti copilăroasă. Îmi eşti foarte dragă.

— Pot să-ţi spun un adevăr brutal?

— Toate adevărurile sunt brutale, nu ezita…

— Când am văzut că nu vii tu, am pornit eu spre tine, dar în drum mi-am schimbat gândul… Oare de ce simt nevoia să-ţi spun tot?

— Nu ştiu.

— Voiam să fiu tare, deşi de mult nu mai pot fi; am intrat la un coleg, şi el m-a brutalizat, m-a umilit… Nu mă judeci?

— Ceea ce mă miră este cât de frumos minţi. Ai putea să scrii un roman. La asta mă gândeam azi. Scrie o carte despre iubire.

— Să scriu că nu există?

— Te rog să nu mai plângi. E mai bine să ne îmbrăcăm şi să plecăm undeva, altfel nu putem pune capăt acestui potop de lacrimi.

— Unii nu pot suporta îmbrăţişările, alţii lacrimile, îngrozitori sunteţi! Iată fraza cu care s-ar putea încheia romanul meu. Adică foarte banal şi fără nimic literar; tu eşti totuşi un om bun. Nu ştiu ce trebuie să fac: să ta admir, sau să te dispreţuiesc?

— Cristina, eu înţeleg totul cu întârziere. Nu ştiu mult despre iubire, aş zice că e un strigăt în care esenţial este ecoul. Când judec iubirea, mi se pare că. Totul se depărtează, ca şi în artă. Ştiu că ai stricnină în poşetă, am văzut fiola când mi-ai cerut batista, totuşi concluzia că mă familiarizez cu ideea morţii tale e falsă. Tot ce-mi spui îmi pare doar un fel de a li, cum aş spune, în cea de-a doua noapte de dragoste… Şi eu am vrut să mor cândva, dar dacă te apropii prea mult de moarte, ciudat, parcă îţi vine să trăieşti. Simt că numai iubirea te poate vindeca, dar pot eu îndrăzni să cred că te voi iubi cum nu te-a iubit niciunul din cei care te-au adus în stare de a muri? Să ştii că nu sunt cabotin, nici atât de semeţ ca să mă joc cu iluziile cuiva…

Nu ştiu cât am vorbit pe acest ton, întorcându-mă ameţit în jurul acestor idei. Simţeam că ea adormise, totuşi vorbeam înainte.

Cum stam îmbrăţişaţi, păream o singură fiinţă, cu e singură inimă, iată de ce când a tresărit am simţit o spaimă.

— Iartă-mă, a strigat. Am adormit, te rog să aprinzi lumina. Dă-mi să beau ceva!

Am aprins lumina şi i-am dat încă un pahar cu apă.

Am pus un lemn pe foc şi mi-am aprins o ţigară.

— Calmul tău e monstruos, Ion. Mă mir că ai o formă de om. Te-am asoultaţj cum vorbeai, de departe, de undeva dintr-un nor negru, întunecat, străin, rece. Nu vreau să mai vorbeşti. Stinge lumina şi vino lângă mine.

Mî-e frig tare. Vreau să-mi fie cald.

„Are dreptate, mi-am spus, răceala seamănă atât de mult cu moartea. Ele vor să trăiască, şi noi filosofăm/4

Îmi amorţiseră mâinile, m-aş fi întors, dar am rămas nemişcat, să nu se trezească. Apoi au început să tragă clopotele la biserica reformată şi Cristina s-a trezit. S-a uitat la ceas şi, tresărind, a strigat:

— Ce bine că nu eşti student! Ascultă, aş vrea să vizităm împreună pinacoteca. Mi-e dor să văd florile lui

Luchian. Joi după masă, de exemplu, să nu uiţi!

I-am promis, mirmdu-mă că alege o formă atât de ocolită pentru o nouă întâlnire.

Au trecut cele trei zile şi m-am dus la pinacotecă, dar ea nu era acolo şi nici n-avea să vină. Mă simţeam rău.

Priveam autoportretul lui Luchian, aceia cu un obraz negru şi unul alb. Ochii măriţi ai pictorului mă priveau cu pătrundere şi mi s-a părut că ei văd ceea ce n-aş fi vrut să ştie nimeni: cât de singur mă simţeam.