Nu sunt bolnav

PLECAT DE LA EA, M-AM PLIMBAT multă vreme. Era frig, dar nu-l simţeam. Încercam să mă înţeleg pe mine, s-o înţeleg pe ea. Anii copilăriei mi-au trecut prin faţă. Voiam să văd cum se lega de trecut seara aceea. Ce apropiere putea fi între această doamnă şi între

Mama mea? E drept că, după ce a murit, mă gândeam mult, îi puteam vorbi, ea mă auzea şi uneori se părea că şopteşte. Era tânără şi frumoasă, gura ei avea un zâmbet suferind. Purta o broboadă neagră şi o rochie tot neagră.

Tot aşa o văzusem în sicriu la vârsta de zece ani, când naşa mea mi-a spus:

— Mama ta a murit, Iuănel, o vezi? Să te gândeşti la ea, să n-o uiţi. Ui' ce frumoasă el

Nu ţin minte ce-am gândit atunci, amintirile mele sunt tulburi, ştiu doar că n-aveam noţiuni clare despre moarte.

Nici pe Tata nu-l credeam mort. El murise pentru toţi, şi eu spuneam că murise, dar pentru mine Tata era viu.

Vie a rămas şi Mama; abia mult mai târziu, cam pe la cincisprezece ani, a început să moară – câte puţin, încet, nu deodată. Îmi era dor de ea şi nu ştiam unde s-o găsesc. Mă duceam în Lechinţa, şi acolo mă întrebam, de ce? Ajungeam la mormântul ei şi parcă înţelegeam. Mă întorceam mai liniştit.

Când mă întorceam în Ogra, Bunica mă întreba:

— Ai fost în Lechinţa?

— Am fost.

— Ce-i pe-acolo? Ai fost la Mamă-ta?

— Am fost.

Apoi tăcea şi cădea pe gânduri. Mai târziu spunea câte un cuvânt, nu mai vorbea cu mine. Vorbea cu Mama.

— Scumpa mea… Copila mea…

Se uita la mine şi o simţeam că ar vrea să întrebe mai multe, să-i spun ce face, ce-a zis, cum trăieşte. Plecam, lăsând-o singură; ieşeam afară în ogradă şi-mi vedeam de lucru. De acolo o auzeam apoi pe Buna jelindu-se încet. Intra în casă şi deschidea lada cu lucrurile rămase.

Erau acolo rochii, cămăşi, basmale, cusături; unele cusute de ea, unele de Bunica pe când Mama era fată şi-i pregătea lada de zestre. Începea să scâncească, încet, să n-o audă nimeni, apoi glasul creştea, se auzea până la mine şi mă tulbura. Plângea şi, printre suspine, glasul ei se tânguia: „O, Ma-ri-e, Ma-ri-e. Cum te-ai dus, Ma-ri-e-e…” Nu avea multe cuvinte, nu închega versuri, dar glasul ei spunea tot. Tristeţea era atât de plină, că pătrundea în lucrurile dimprejur, se înceţoşa aerul, îmi venea să îngenunc-hi în mijlocul ogrăzii să mă rog lui Dumnezeu s-o învie pe Mama, pentru bucuria Bunicii, pentru inima ei, care nu putea fi mângâiată cu nimic.

Aşa începeam să simt că Mama e moartă, aşa începeam să înţeleg ce e moartea. Cuvântul mamă se alătura pe zi ce trecea de cuvântul moarte. Poate de aceea niciodată nu m-am gândit cu dezgust la moarte. Lângă mormântul Mamei doream să mor şi eu. Credeam că am să-i spun un lucru mare, o taină pe care nici eu n-o cunoşteam şi pe care numai ei aş fi fost în stare să i-o spun.

Sufeream că nu-l puteam găsi acolo în ţintirim şi pe

Tata. Deci, într-un fel, Tata n-a murit niciodată. Începusem să fug cu gândul în Galiţia. Îl vedeam dus undeva departe, la marginea pământului.

Întârziind pe trotuarul cu zăpadă, mă gândeam că Nora m-a ajutat să mă smulg din acest trecut. Şi ea semăna cu Mama, cu altă Mamă, a întâilor mei ani ai copilăriei, pe când trăia Tata. O Mamă ale cărei cuvinte luminau casa. Poate de aceea n-o puteam ierta pe Nora că m-a înşelat. Dar de unde putea ea să ştie cum o iubeam şi pentru ce o iubeam, dacă nici eu nu ştiusem?

În scrisoarea pe care o primisem câteva zile mai înainte, Nora vorbea despre nopţi în care stă trează până la ziuă şi se gândeşte la mine, chinuindu-se eu gândul că va înnebuni în oraşul acela, unde ajunsese profesoară.

Dacă aş fi chemat-o, ar fi lăsat totul, ar fi pornit spre mine, să nu mai fie singură.

Am adormit fără să pot înţelege de ce voia Erna să-i fiu prieten, numai prieten. Dacă aş fi fost mai copt la minte, aş fi putut înţelege. Era într-adevăr bolnavă. Soţul ei o făcuse să-şi piardă încrederea în bărbaţi. Nu mai vedea decât pornirea lor instinctuală şi mai apoi cădea într-o stare de dezgust. Era un fel de a se răzbuna târziu pe soţul ei, căruia îi dăruise fecioria, îi făcuse un copil, iar el o înşelase într-un mod cu totul neaşteptat. Boala ei nu putea fi vindecată decât cu o iubire mare.

Ziua următoare, când ne-am revăzut la atelier, îmi regăsisem faţă de ea liniştea şi chiar răceala de la întâia întâlnire. Venea la atelier, mergeam uneori împreună la cinematograf, mă invita la cină şi îi făceam vizite. Ne spuneam unul altuia gândurile cu multă sinceritate. Uneori o găseam necăjită, aproape meschină în viaţa ei dezlegată de realităţi şi mă miram că ea mi-a putut-o aminti pe Mama. Astfel, n-a trebuit să treacă multă vreme, şi am scăpat cu totul din mrejele ei. Spunea că e fericită de prietenia mea, că nu doreşte nimic altceva.

Privind lucrurile la suprafaţă, aşa părea să fie, însă puţin înainte de Crăciun i-am spus că am cunoscut o fată şi că sunt îndrăgostit.

A zâmbit răutăcios şi mi-a răspuns:

— Îţi trece, tu nu poţi iubi pe nimeni, ca şi mine, eşti bolnav şi tu.