Să ne trăiască goştii!

M-AM TREZIT TÂRZIU. INTRA SOArele, prin perdea şi arunca dungi albe pe aşternut. Stam cu ochii deschişi într-o dulce piroteală, încercăna să-mi amintesc seara trecută. Mă miram cu oarecare nepăsare.

Nu mult mai târziu, a venit Nora, şi avea ochii plânşi.

— Mama ta e o fiinţă minunată, dar ceilalţi sunt nişte berbeci. Au râs de tine, bănuiesc, te-au judecat?

— Au râs de noi amândoi. Au zis că eşci bolnav de heftică (boală de plămâni). Ziceau că un om mai zdravăn n-am putut găsi?

— Aşa au zis? Ai să vezi ce le fac, le-arăt eu ce pot! (Habar n-aveam ce le-aş fi putut face!)

— Nu te lua la întrecere, sunt foarte răi. Te-or pune la tot felul de probe, cum au făcut şi cu peţitorii surorilor mele. Pe unul l-au îmbătat şi l-au aruncat peste gard în stradă; să nu-ţi pui mintea cu ei. Nu vreau să râdă de tine, îi urăsc

Mi-am adus aminte că o zi mai înainte îmi spusese că sunt foarte serioşi.

— Dacă e vorba de beţie, să nu mă întărite, că-i leg pe toţi şi-i las pe rând cu frânghia în fânt'ână! Care e mai tare?

— Fratele, dar el te iubeşcc. Spunea că, de-o fi să mă mărit cu tine, trebuie să stăm o vară la via noastră, să-ţi vie culorile în obraz. Vezi, ei sunt ai dracului, nu şeii când şi ce gândesc Dac-ai avea o sută de kilograme, i-ai cuceri mai uşor.

— Lasă, am să-i cuceresc cu câte am, ai să vezi

— Mi-e frică să nu ţi se întâmple ceva, să nu vă bateţi, te şciu eu pe tine, te aprinzi. Nu-ţi pune mincea cu ei!

Cumnatul s-a plâns că n-ai scos un cuvârit. Te-a înjurat, prăpăditul. Îmi venea să-i scot ochii.

— Îl împac eu şi pe ăsta, numai tu să nu fii supărată, Iartă-mă, aseară nu puteam altfel.

— S-a vorbit în sat că te-ai plimbat cu Cornelia. Lor nu le-a plăcut, au fost răniţi în mândria lor. Mi-au spus că ai stat numai la ca. Nu şeii cum m-au chinuit. Hai, îmbracă-te, e târziu. La noi se fac pregătiri ca la ospăţ, o să fie mare petrecere, s-au adunat toate neamurile, ai să vezi ce n-ai văzut. A venit şi Catiţa cu fetiţele.

Am ieşit în curte şi m-am spălat într-un ciubăr cu apă multă. Soarele era sus, şi aerul mi s-a părut. Atât de proaspăt şi învăluitor, că-mi venea să ridic mânile în aer şi să zbor. Pământul se zbicise, şi pe alocuri se usca, nici nu-ţi venea să crezi că plouase, numai pantofii mei erau cam umezi şi scârţâiau, ca să-mi aduc aminte de noaptea trecută.

— Am vorbit cu preotul, auzi, Ion, el ar vrea să picteze biserica; a spus că ar fi bucuros să-i facem o vizită după masă, dar nu are bani. El se gândeşte să te plătească

; n natură. Să-ţi dea grâu şi porumb şi întreţinere. Ce zici?

Ilămânea să mă mai gândesc.

— Trebuie să mergem acum la biserică, şi după serviciul religios vorbiţi. Faci ce vrei tu.

La biserică, Taraş Bulba sta în strană, la loc de frunte.

După ce am trecut pe la icoane, smerit ca o măicuţă, m-am retras şi ascultam liturghia, mai la o parte. Fratele Norei a venit şi m-a poftit în strană. Nu ştiam să cânt, dar când a venit momentul, am citit Apostolul. Am început încet, apoi glasul mi s-a încălzit, parcă declamam o poezie la

Şcoala de meserii. Îmi spuneam: „Acum tot „natul şi Banatul” se uită la mine. Ei zic: „O să fie ginerele lui Târâş

Bulba, e om şcolit, şcie să şicească frumos…” „ Isprăvind, am pus mânile pe carte şi stam ca un apostol văzut din profil. Să fiu frumos pentru Nora…

La sfârşitul liturghiei, Taraş Bulba s-a apropiat de mine şi mi-a dat mâna.

— Ai şicit frumos, „ Dumnedzeu să primească!

A venit şi preotul, am făcut cunoştinţă şi am ieşit din biserică vorbind. Mi-a spus că a fost fericit să audă Apostolul citit. În limba frumoasă a Ardealului şi ar dori să ne putem înţelege asupra picturii. Târâş Bulba era lângă mine, împreună cu alţi ţărani. „Să vadă ei cum stăm…44

L-am băgat pe preot într-o convorbire, înc-ît nu mai putea spune decât da. Gândul meu era să~I fac să mă conducă până la poarta Norei, şi nu mi-a fost greu. Păi ce, e puţin?

Preotul satului să pornească de la biserică în lungul drumului şi să asculte cu luare-aminte ce-i spuneam eu, ceea ce de bună seamă îi plăcea lui Taraş Bulba. Când am ajuns acasă, preotul mi-a spus cu multă evlavie în glas:

— Sunt fericit că a venit în satul nostru un pictor. De mult aşteptam un prilej nimerit să începem pictarea bisericii. Avem convingerea că ne vom înţelege.

Mi-a strâns amândouă mâinile şi ne-am despărţit urându-ne poftă bună.

Intrând în curte, tatăl Norei părea mulţumit. Păşea greu. I se lipeau paşii de pământ ca unui stăpân pe care pământul îl cunoaşte.

Sub fiăgarul din curte se întindeau două mese gătite.

Ne îndreptam spre de. Eu vorbeam de sus şi de departe, ca Iisus în Capernaum:

— Vedeţi, bănăţenii au pământuri frumoase, vii întinse, de toate aveţi, dar, cum spunea şi preotul, nu sunteţi destul de credincioşi, puneţi preţ numai pe bogăţie. În

Ardeal, oamenii sunt altfel, mai cumpătaţi. Sunt săraci, dar sunt bogaţi cu duhul!

— Apăi, şi noi suntem bogaţi cu duhul, mi-a întors vorba bătrânul, numai că nu puteam trăi tot cu rugăciuni.

Oleacă de vin, un purcel fript, nu-i păcat! Voi argelenii mâncaţi prea puţin, vi se vedge prin ureci, de slabi ce sânceţi; aia'sta nu-i bună treabă! Uitaţi-vă la noi: fomeile peste optzeci, iar bărbaţii peste o sută de chile. Aşa-i la noi! Dac-o fi să ajungem în rai, slăbim noi acolo.

O întorcea bine bătrânul, nu se lăsa; îmi venea să rid.

— Ce-aţi zice dacă preotul ar avea peste o sută de chile? V-ar fi pe plac?

— Apoi, popa îi mai frumos dacă-i subţirel, să poată rinta bine. Dumneata nu eşci popă, ai putea să iii oleacă mai gras! Ne-ai lăsat ieri sară cu mâncărurile pe masă, bine-i aşa?

— Nu-i bine, vă rog să mă iertaţi, eram bolnav. Acum mi-e foame şi mai ales sete. Am auzit că aveţi un vin bun.

Î

— Iacă '. Mare vorbă! Asta aşteptăm şi noi! Uite-aiei toată truda fonicilor şi-a noastră, rosti bătrânul cu glas plin, arătând masa de sub frăgar.

Masă întinsă, plină cu bunătăţi felurite. Vinul era pus în căncee mari, iar printre de farfurii largi, pline cu came friptă şi cu legume. Fratele Norei tocmai umplea nişte ulcele cu rachiu de prune. A pus mâna pe una şi mi-a întins-o.

— Ţine, argelene! Să bem în cinstea Norei! Unde eşci, Noricica?

— Hai să bem, să fie într-un ceas bun! strigă bătrânul.

— Dumnezeu să audă! Noroc, noroc! răspundem cu toţii şi bem…

Mama Norei, apropiindu-se şi simţind mirosul rachiului, spuse cu subînţeles:

— Luaţi-o mai încet, c7aveţi vreme destulă, nu-i grabă, că este beutură, bugăt!

— Să vie şi fomeile. Hai, nevestelor! a mai strigat bătrânul.

Veneau „fomeile”. Curat „foniei”! Printre de, Nora mea părea o păpuşică. Au pus şi de mâna pe căniţe.

IIuu! strigă bătrânul, luând cana de la gură. Pârjol!

Nişte vorbe spuse-n vânt, din care trebuie să înţelegi ce te aşteaptă.

— Voi argelenii vi-s oameni mai cu învăţătură, nu zic ba, noi sâncem mai lucrători. Noi lucrăm pământul mai bine şi ne plaşe să ne bucurăm de viaţă. La voi sunt munţi din piatră, la noi pământu-i oblu ca masa! Arunci sămânţa şi cresc roade, bugăt! Uicc, io am şaizeci şi patru de ani…

— Mulţi înainte, îi răspund eu, înţelegând că începe să se laude bănăţeanul.

— Câţi am zis? Şaizeci şi patru? încă nu chiar… Şaizeci şi trei şi jumătate! Sunt tare ca fierul! Se rup furşile în miniîfi mele! Hai, tu fomeilor, să vie cu toţii, veniţi

Unde-i Catiţa? Mita! Vezi de ei, tu, nevastă! Şi Pavelici, să-l strigi!

Se adunau Încetul cu încetul şi se aşezau unul lângă altul pe laviţa dimprejurul mesei. Pentru copii se făcuse (c) masă alături. Erau nepoţii bătrânului, vreo zece număraţi pe-ndelete, şi cu ai rudelor se făceau vreo douăzeci. Omasă mică şi una mare, ca două vaporaşe încărcatecu bunătăţi.

— Io aşa am învăţat de la părinţi: copiii să crească lângă casă, să se deprindă cu binele şi cu răul. Io n-am vrut s-o trimit pe Norica la oraş, nu! Mama ei nu m-o lăsat, că zicea ea: „Să înveţe carce!” „Carce-i trebuie unei fomei, zic io, bine! S-o trimitem la oraş, să se şcolească!”

— Lăsaţi poveştile, că muriţi de foame! îl întrerupse

Catiţa. Luaţi supa, că se răceşce!

— Luăm, Catiţa, luăm, lasă-ne cu binişoru. Om lua din toace cu voia lui Dumnezeu; să ne trăiască goştii!

Le ziceau la oaspeţi „goşti”, cuvânt necunoscut prin Ardeal. Toate privirile se întoarseră spre mine. Am beut răchia liniştit, ca şi când ar fi fost apă chioară.

În vreme ce Catiţa aduna ulcelele într-un coş, o priveam cu nesaţul tulbure pe care ţi-l dă băutura şi mă gândeam că Nora se va îngrăşa la fel, şi, cine ştie, poate chiar eu aş putea să mă îngraş cu încă vreo patruzeci de kilograme, ca ginere al lui Taraş Bulba, părtaş zilnic la astfel de ospeţe…

Bătrânul, simţind c-c privesc, se aplecă spre mine.

— O vezi pe Catiţa? Ea-i fata mea cea mai mare. Ea seamănă eu mine. Încă nu m-o făcut de ruşine. Şi-o găsit un bărbat… nu-i altul ca el! Are boltă la Belgrad, câştigă bani. Mulţi! Are copii frumoşi, să-i ţie Dumnezeu 1 Jo aşa-nţăleg. Dumneata ce crezi: bine gândest io, ori nu gândesc bine?

Nu înţelegeam încotro băteau vorbele lui şi am răspuns mai mult de formă, dându-i dreptate. El continuă:

— O fată trebuie să asculce de părinţi, aşa cred că se cuvine. Catiţa mă ascultă. Ea seamănă cu mine, ne înţelegem… Bea! Bea îne-o dată!

Am mai beut câte-o răchie. Fratele Norei, Mita, acela despre tare zicea Nora că mă iubeşte, sta la dreapta mea.

Adică era bătrânul, eu şi Mita. El nu era gras ca tatăl său, să fi avut treizeci de ani, era îndesat ca un sac cu gi'âu, roşu, cu sprâncenc negre, stufoase. Simţind că bătrânul era gaia să dea cărţile pe faţă, schimbă vorba:

— Vrei să fii prietenul nostru, zicea el, trebuie să bei şi să mânci! Oamenii care mâncă puţin sunt răi. Nu ştim noi cum trăiţi voi prin Ardgeal, nouă ne place să trăim bine 1

Catiţa îmi făcu un semn cu ochiul.

— Te duce Mita cu vorba, el îi mare şmecher, ţine-te bine, Ion! Acum ai să vezi că probele la care te-am pus noi la Belgrad sunt floare la urece.

Aruncând ochii peste mâncări, mi-am făcut o socoteală, zicându-mi că n-am s-o scot la capăt cu bine, d'ar rachiul adus atunci din pivniţă, rece şi limpede, te îndemna să mănânci şi te îndemna şi la vorbă.

Luasem parte la câteva ospeţe prin Ardeal. O dată am beut o zi şi-o noapte, şi din ce beam, din ce mi se făcea mai sete. Acum tot aşa. Ridicam paharul şi-l goleam uşurel, ca un muşchetar încercat, nu aşteptam să fiu poftit.

Ocoleam bucăţile de carne grasă, îndopându-mă cu castraveţi şi gogoşari acri.

Mita luă o cană de vin şi umplu întâiul rând de pahare.

— Vin din via noastră! vorbi el. De doi ani n-o văzut lumina soarelui. Gustaţi!

ÎSra bun vinul, sec şi aromat, să tot bei.

— Aveţi în Ardeal un vin ca ăsta? întrebă Mita. Nu se pomeneşce vin mai bun ca al nostru!

— Am fost şi io mai demult prin Ardgeal, răspunse bătrânul, în locul meu. Era să mor de foame şi de sece pe acolo. Nu zic, ei îs sfătoşi, însă eu vorba nu te saturi. Nu şciu să mânce, nu şciu să bea, aista nu-i lucru bun! Is slabi de li se vedge cerul prin ureci.

— Să vă spun de ce nu sunt graşi ardelenii. Ziceţi că ei nu mâncă; m'âncă şi ei, mai puţin, în schimb lucră mai mult. Lucră unul cât trei! Un ardelean ca să scoată rodul pe care îl scoateţi voi trebuie să lucre de trei ori mai mult.

Se scoală cu noaptea-n cap şi porneşte la câmp. Vine acasă noaptea! Şi încă ceva: ei fac copii mulţi – şase, opt, doisprezece! Bunica mea a făcut paisprezece copii. Asta înseamnă bătaie de cap, nu glumă!

— La ce-s buni atâţia copii? mormăi bătrânul.

— Îs buni! Duc muncile pe umeri, apără ţara de duşmani.

— Asta aşa-i, întări Mita, ce-i drept e drept! Dar dacă fomeile nu vreau să facă mai mulţi, nu suntem noi de vină! Se duc pe la moaşe! Prăpăgesc copcii şi tu nici nu afli. N-au coraj!

— N-aveţi voi! O femeie trebuie să asculte de bărbat.

Voi sunteţi lăudăroşi, ziceţi mereu că „Banatu-i fruncea”

Dacă s-ar muta în satul vostru zece ardgelenî, aşa slabi cum sunt ei, n-ar trece multă vreme, şi-ar pune mâna pe hotarul vostru. Ei fac copii, se însoară eu fetele voastre, şi cu de se duc şi pământurile.

— Asta, nu-i aşa, sări Mita ca ars, noi nu dăm la fecfi pământ! Le dăm bani, zestre! Pământul rămâne la feciori

Bătrânul mă privea pe sub gene, înrerdnd să vadăce efect au asupra mea vorbele cu tâlc ale feciorului său.

Mă făceam că nu înţeleg.

— Le dăm şi pământ, cum se întâmplă! mai zise cu subînţeles Taraş Bulba.

— Rău! sare Mita îngrijorat. Se depărtează pământul, cum spune şi dumnealui, se duce în străini.

— La Catiţa i-am cumpărat boltă la Belgrad, nu-i trebuie pământ, trăiesc ca domnii! Ce să facă un orăşan cu pământul! Nu şcie să-l muncească se prăpădgeşce, încerca bătrânul să împace şi capra, şi varza.

De peste masă Nora trăgea cu urechea, ascultând ce vorbim noi. Uneori se apleca spre Catiţa, îi spunea ceva şi izbucneau în râs. Eram bucuros că i-a venit inima la loc şi-mi era dragă tare. Îmi venea să ridic un pahar, să-i ciocnesc cu Taraş Bulba şi să-i spun: „Vorba lungă-i sărăcia omului, să vorbim deschis, o cer pe Nora de nevasta

O iau fără pământ, că e fată şcolită şi aţi cheltuit bani cu ea. Pământul să i-l dai lui Mita. Eu cer numai căsuţa din vie.” îmi sta pe limbă să glumesc, însă când mă gândeam că s-ar putea să-mi leg viaţa de aceşti oameni graşi, se întorcea pământul cu mine.

În timp ce vorbim, farfuriile se golesc până la fund.

Femeile vorbesc între de, duc şi aduc castroane, pe apucate. Alături, copiii se bat, ţipă, plâng: femeile se amestecă între ei şi-i împacă. O sumedenie de pisici mişună împrejur, umblă pe sub mese şi culeg resturi. Oasele se aruncă peste cap, în curte. Cei trei dulăi se reped la de, mârâind unul la altul. E ca la stână. Se aduc mereu castroane şi farfurii încărcate: purcei tăiaţi în două şi pui fripţi, clădiţi în etaje. S-au umplut din nou clondirele cu vin rece. Bătrânul zâmbeşte molcom, lăsându-şi privirile galeş deasupra bunătăţilor.

— Io zic aşa: o viaţă are omu! Dacă lucrăm, să şcim pe ce! Ce-o fi după noi, or vedgea alţii… Cine-o mai trăi atunci să-şi facă viaţa cum le plase! Noi nu furăm, lucrăm şi mâncăm ce-i al nostru. Păcat îi ăsta? Nici popa nu zice. Tot ce vezi e munca noastră. Bărbaţii la hotar, fomeile acasă. Purcci, gâşte, pui cresc bugăt! Nu-i păcat să mâncăm ce se câştigă!

În timp ce vorbea, bătrânul întinse mâna şi, apucând de coadă o jumătate de purcel, îl ridică în sus.

— Poftim! Poţi să flămânzeşci cu aşa bunătăţi? Ţi se face lapce în gură… Se topeşce ca smântâna! Văd io că la Belgrad aţi dus-o rău… O, voi nu i-aţi dat de mâncare, Catiţa? Aţi lăsat goştii flămânzi? Gustă şi dumneata!

Îmi lăsă frumuşel purcelul în farfurie.

Purcelul ăsta nu intrase în socotelile mele, şi mai erau şi pui, ca să nu vorbesc de plăcintele cu brânză, care aşteptau pe o masă în faţa bucătăriei. Îi fac semn Norei, şi

Că-mi înţelege grija. Aruncă un os peste cap, trăgând cu ochiul ca o crâşmăriţă îndrăcită. Chipurile, ea mă învaţă să

Fac la fel… „învaţă, să asculţi de muiere, să-ţi meargă bine!” Unde auzisem eu'sfatul ăsta? Nu-mi aduceam aminte. Bătrânul clepăia cu gura plină. Pe fruntea lui brăzdată, broboanele de sudoare se rostogoleau încet, oprindu-se în părul lung al sprâncenelor, curgeau şiroi pe lângă coada ochiului, în lungul nasului, şi cădeau pe purcel.

— Ştergc-te, i-am spus, dar el nu mă auzea.

Privea în farfurie, sfâşiind cu degetele camca fragedă.”

Mi s-a pus un nod în git şi mi-a venit să sughiţ. Ochii mi-au căzut pe crusta roşie a purcelului meu şi mi s-a părut că-l aud guiţând. Am întors capul în dreapta. Un câne mare, alb mă privea rugător…

Catiţa turna vin în pahare. Mâna ei, întinsă peste masă, ieşea din mâneca rochiei informă şi grea. Văzută din profil, nasul i se pierdea eu totul, ca la copiii mici. Pieptul ei începea de sub bărbie, făcea o curbă largă în aer, care se întorcea ca o seceră sub sâni, unde se pierdea. „Oare eâţi purcei au putut s-o aducă în starea asta? O sută, o mie? Câte zeci de mii de plăcinte cu brânză, câte zeci şi sute de pui?…”

Mi-am întors purcelul în farfurie, şi dintr-o singură mişcare, i-am tăiat coada şi urechea. „Ce păcat că-i mort!

mă gândeam. Dac-ar fi viu, ar sări singur şi am scăpa amândoi nevătămaţi. Sfinte Sisoe, ajută-mă! Am întins mâna stângă după pahar, aeoperindu-mi farfuria, şi cu dreapta am luat uşurel purcelul şi l-am dat jos. „Să mă ierte Dumnezeu, şi eânii sunt fiinţe… Mita era ocupat cu paharele. Când mi l-a umplut şi pe-al meu, l-am dus la gură şi beain prelung, bucuros că nu văzuse decât Nora.

— Cum o fost cu vaporul? începu vorba, cu totul din alt loc, Mita. Dacă mureai, acum nu ne mai ospătam.

— Vă pare rău după bucate? l-am întrebat în jargon, ironia mea era însă prea fină; nici nu voiam să-i întărit.

Gtndul de dimineaţă se topise În mine o dată cu rachiul şi eu vinul neprihănit. Mă cuprinse o bună stare lăuntrică, aceeaşi pe care o aveam şi la Ogra. Nu mă mai temeam de nimic şi puteam vorbi deschis.

— Aţi râs de mine aseară, şi de Nora aţi râs! Voi nu înţelegeţi un om năcăjit.

— Cum, să nu? sare Mita ca ars. Îl înţelegem, io n-am râs, dacă vă iubiţi cu Nora, foarce bine, să vă luiaţi!

adăugă el mai încet. Faşem ospăţu! Ridică un pahar şi strigă: Să bem pentru Noricica şi pentru goştiul nostru!

Să trăiască!

Am ridicat toţi paharele şi am băut. Nora s-a înroşit.

Ajunseseră lucrurile preia departe, cum s-ar zice: la marginea prăpastiei.

— Câiâd am trimis-o la oraş pe Noricica, vorbi bătrânul, era o fetişcă, acum e fomeie împlinită. A crescut departe de noi. Şcie car'ce, are mânce mai multă ca noi… Numai ea nu şcie că viaţ! a îi afurisită! Făfcu o pauză lungă.

Ea vrea să trăiască în România. Oriunde e bine, dacă ai ce-ţi trebuie.

Am înţeles că era momentul în care se punea în balanţă starea mda materială, moment greu, şi am schimbat vorba, întrebând-o pe Catiţa de ce n-a venit şi Sfetozar.

— Păcat, răspunse bătrânul în locul ei, vine rar, el cu bolta, cu comerciul! Fiecare cu ce şcie, cu ce poace el.

Dacă venea, era bine, se veselea cu noi. Bea! Să bem pentru gineri, să trăiască! Să fie într-un ceas bun!

Aşadar, lucrurile păreau gata făcute.

Clondirele cu vin se schimbau din zeee-n zece minute.

Când Taraş Bulba înghiţi şi a doua jumătate de purcel, se şterse prelung cu un colţ al feţei de masă şi întinse o mână spre pahar. Atunci îi căzură ochii pe farfuria mea, în care nu mai rămăsese decât un colţ ars de ureche.

— Bun o fost purcelul! spun eu. Acuma putem bea

În voie.

Am ridicat şi eu paharul.

— O, mai vrei? îţi mai dau o bucăţică. Este bugăt!

Era gata să-mi mai dea un purcel. M-am apărat spunând că, deşi-mi e foame, n-aş vrea să creadă că sunt lacom. Mă mulţumeam cu un pui, pe care de astă dată mi

— am ales eu, mai mărunţel. Şi. Bine rumenit.

Privirile-mi treceau de la unul la altul, minunându-mă is iuţeala cu care intraseră purceii în stomac.

Mi-am adus aminte de Sfetozar; parcă-l vedeam în curte, enorm ca un monument al poftei de mâncare, şi mă uitam îngrijorat la puiul care luiase locul purcelului în farfuria mea. Cinii plecaseră, pisicile dormitau… Bunulsiinţ al dobitoacelor.! Mi-am luat un castravete şi un gogoşar şi, oa să câştig timp, am început să vorbesc.

— Îmi place la voi, să ştiţi că-mi place.

— Dacă-ţi place, rămâi aici, te ducem la coasă!

— Ştiu să cosesc!

— Aş vrea să văd, mormăi bătrânul, ştergându-se pe buze, să te văd înaintea mea. Rămâi fără picioare, ca puiul în blid!

li căzu privirea batjocoritoare pe puiul meu, neatins.

— Asta se poate, însă mi-ar plăcea să te văd pe dumneata ducând brazdă cu Moşu, care-i un omuleţ uite-aşa – a: vedea atunci dumneata ce poate un ardgelean subţire! Când pune mâna pe coasă, şuieră în mânile lui. Ca şarpele!

— Bine, bine, cred io, da' iei nu-i aici, io cu dumneata vreau să cosesc, ce-avem noi cu el?

— Poate n-o să mă vedeţi cosind, că mâne plec de aici.

La asta nu se aştepta. Aruncă o privire spre fomei, ca şi când le-ar fi întrebat pe de dacă e aşa, şi se întoarse iar spre mine. Avea un cap mare, cu mult păr, o frunte pătrată, osoasă şi o mustaţă ce şi-o ridicase în sus, să nu şi-o mănânce; cum sta cu coatele pe masă, respirând greu, părea un Bogumil uriaş, un Flămânzilă şi un Setilă la un loc. A întors capul spre mine, m-a privit lung, de parcă a'iunci m-ar fi văzut întâia oară.

— Apăi, că nu te-om lăsa aşa cu una. Cu două! Te-om dace la hotar, să ne vezi pământurile! încă n-ai vădzut nimic!

Aşadar, el întorcea iar vorba la pământ şi poate era gata ca, pe lângă zestre în bani, să rupă şi ceva pământ, chiar dacă Mita era de altă părere. I-am întors vorba:

— Am avut şi io pământ, opt jugăre, mi l-a lăsat tata, dar l-am vândut jumătate, şi am să-l vând tot. Ce să fac eu eu pământul?

— Aşa-i, întări Mita, pământu-i pentru noi lucrătorii, nu pentru domni. Cine are şcoală nu-i trebuie pământ, are leafă! Ne bucurăm c-a venit un goşti din România., nu te lăsăm să te duci, să mai bem o leacă de vin, mai mâncăm un pui fript, un purcel, să stai la via noastră. Să stai ' cât îţi pofteşte inima! Cu Noricica!

— M-am năcăjit că n-am şciut cine eşci când ai vfnit; fomeile nu-mi spuseră nimic, de fac de capul lor şi încurcă treburile; nu te-ai supărat pe noi, aşa-i? Nu-i bine omul să fie supărăcios…

Vorbea bătrânul din ce în ce mai greoi. Prin frunzişul frăgarului cădeau peste el razele fierbinţi şi nu lua seama.

Eu mă feream cu grijă de arşiţi şi priveam puiul din farfurie cum aş fi privit o viperă gata să-mi intre în stomac.

Bătrânul parcă-mi ghici gândul.

— O să crească pene pe puiul dumitale, îmi spuse els lingându-şi degetul mare.

— N-aveţi grijă! Aş mai bea puţin, dacă nu s-o isprăvit vinul…

A sărit bătrânul ca ars, strigând:

— Hăi, tu fomeilor! O, voi dormiţi? Ne mor goştiî de sece! Apoi, întorcându-se către mine, vorbi blajin: Aşa-mi plac mie oamenii! Am năcăjit-o pe Nora şi te-am bârfit oleacă, da' eşci om fain. O să iţe duci la popa după amiaz'? O să te şinscească şi el, dar nu ca noi. Cu îordami nu se câşcigă purcei fripţi, numai prescuri uscace! Hă-hă!

El cu sfinţenia, şi noi cu păcacele. Aşa! El vrea să-i pictezi biserica, însă bani nu sunt. Vrea aşa, din omenie. E vulpoi popa nostru, n-are perece, dar cu noi n-o scoace ia cap.

O să ajungă el în rai? Să ajungă, io nu-l opresc. Merem noi la iad! îl păcălim şi pe Scaraoschi! Ne duşem acolo cu tot natul! Mâncăm şi bem tot şe-i pe-acolo!

Bătrânul se înviorase iar şi se lăsa dus de vorbă. Numai eu mai ascultam. Ceilalţi, sătui de poveştile lui, vorbeau între ei.

— Iadul, să şeii de la mine, nu-i mai rău ca raiul!

Care cum îi învăţat! Io cred, mă copile, că un om ca mine n-are se căuta la rai. Să mă fac înger? Hă-hă! Să-mi crească pe umeri aripe? La iad te lasă cum ieşci, ce. Nu-i bine? Spune! O, tu nu vrei să vii la iad cu mine?

Îmi puse întrebarea deschis, chiar cu un fel de iubire părintească, lăsându-mi o mână pe umăr. Nu i-am răspuns. Îmi ziceam că s-a îmbătat. Trăgeam din ţigară şi-i aruncam fumul în obraz.

— Nu există iad, îţi spun io! Nu este! Iadul îi aişi, pe pământ! Cine are mânce trăieşce cum vrea el! Spune dumneata, eşci om cu învăţătură: cum poace să fie iadul?

Iacă, io nu cred nici în rai, nici în iad! Io cred în sănătacea omului! Eşci sănătos, eşci ferişit! Toace merg bine când pucem lucra. Nu zâc bine? Dacă n-ai sănătace, în zadar aşcepţi raiul.

— Bine zici, să mai' ciocnim un pahar în sănătatea dumitale, da' să nu te îmbeţi!

— Mă copile, noi ne putem înţeledge. Audzi? Ne putem înţeledge. În sănătatea noastră şi a Noricicăi!

Ridică paharul şi-l turnă pe gât. Am făcut şi eu la fel.

Acum simţeam că merge şi puiul, am mai luat un castravete şi, cu linişte de mâncău înccrcat, am înghiţit puiul întreg.

Au venit plăcintele. Am mâncat două, trei, şi aşa am trecut peste marea încercare. Înghiţisem în două ceasuri prânzul unui om pe-o săptămână. Puteam merge la iad, cu Taraş Bulba, fără grijă! Se ridică greoi, până sub frunzişul frăgarului.

— Acum să petreacă tineretul mai deparce, mă duc să mă hodinesc oleacă. Ardge soarele! Te prăjeşce ca focul!

— Bea-U paharul, nu-l lăsa plin, e păcat de vin i îl îndemn, cu un zâmbet.

— II las pe Mita să-mi ţie locul. Auzi, Mita? Bea tu şi pentru mine. Goştiu nostru se ţine bine, bagă de seamă!! El vrea să râdă de noi, mai şeii? Il-a tras cu ochiul feciorului, care mutându-se un scaun mai aproape, se aşeză lângă mine, întrebându-mă domol

— O, vă plaşe vinul nostru? Văd că vă plaşe.

— Îmi place, e un vin uşor. La noi în Ardeal, vinurile sunt mai tari. Pe ăsta îl bei, şi nu se cunoaşte. La noi, femeile beau vin ca ăsta!

Pun mâna pe clondir şi-i umplu paharul. Ceilalţi se trag şi ei mai aproape. Le umplu paharele şi lor. Mita mă priveşte cruciş şi zice

— Aşa-J vinul nostru, cui îi plaşe îl bea. Io n-am fost în Argeal.

— Să vil o dată! Este la noi, în regiunea Aiudului, un în tare ea răchia voastră. Te îmbeţi numai cu buchetul lui. E drept, şi vinul vostru are buchet, dar asta nu-i destul. Adică ce să spun, e bun după masă, îţi trece de sete, dar nu te aprinde.

— Avem şi noi mai tare. He-he!… Să vezi!

— De ce nu l-aţi adus, îl ţineţi pentru goşti mai graşi?

— Ne-am gândit, şeii, ne-am gândit să nu-ţi vie iar răul de vapor…

Pavelici izbucni în râs, şi am râs şi eu.

— E drept că nu-s învăţat cu vaporul. Am să mă învăţ

Dacă rămân să pictez biserica, voi merge mereu la Belgrad. Mă fac căpitan de vapor, şi pe Noricica o fac căpităneasă, da! Am să mă îngraş mai abitir decât voi!

Cu alte cuvinte, îl făceam să înţeleagă că sunt hotărât să mă însor.

— Mâne vin la coasă, îmi plac fâneţele voastre; aş zice că-s chiar mai frumoase ca ale noastre de pe Mureş. Zicea bătrânul că aveţi mult pământ…

— Numa destul, cât ne ajunge, răspunse Mita, avem şi vie mare, acolo poţi să stai, să şiceşci cât vrei, i-am spus Noricicăi. Când îţi veni vara la noi, că iarna n-aveţi la ce sta pe aici.

— Vie aveţi voi, dar să beţi văd că nu vă prea îndemnaţi. Uite-l pe Pavelici cum moţăie. După cum s-ar vedea, voi beţi ca să puteţi dormi.

— Apoi, el e sârb, nu-i dedat cu vinul, că n-are vie, lucră şi el în via noastră. Bea cu mine, lasă-l pe el!

Ridic paharul şi închin, dându-i drumul dintr-o dată.

Face şi el la fel.

— Voi vă îmbătaţi, mă! sare cu vorba nevasta lui, încreţindu-şi fruntea.

— Nu ne îmbătăm, răspunde el sughiţând, vezi-ţi de treaba ta!

Acum soarele trecuse dincolo de frăgar şi arunca raze fierbinţi peste noi toţi. Asta nu-mi era pe plac. M-am tras cu scaunul mai la umbră. S-a aşezat şi Nora lângă mine.

— Cum te simţi? m-a întrebat ea încet.

— Ca un şarpe care a înghiţit un arici.

— Nu vrei să te culci? Să te odihneşti puţin. Diseară cii că este un bal aici, şi nu putem lipsi.

— Un bal? Va să zică, trebuie să trec încă printr-o probă? Mai e şi vizita la popa. El ne aşteaptă, nu?

— Eu zic să nu mai mergem. Acolo va trebui să bei iar. Pe tata l-ai dat gata. Nu şciu ce gândeşce el.

Mita, văzând că noi vorbim, a prins prilejul şi s-a cam făcut nevăzut, li arăt Norei:

— Ui' la el, o şterge! Nu le mai arde să mă arunce peste gard!

Am strigat:

— Hei, Mita, somn uşor!

— Lasă-l în pace, nu-l întărâta. Zi bogdaproste că ai scăpat de el; eşci şi tu un beţivan… Numai cu purceii nu eşii dedat…

— Îi dedic cânelui o odă.

Nora mi-a prins mâna pe sub masă şi mi-a strâns-o, zicând:

— Nu te mai fuduli.

Înainte de a ne ridica de la masă, i-am mulţumit mamei sale, lăudându-i bucatele.

— M-am simţit bine de tot, au fost bune mâncările, le-aţi făcut gustoase. Mă bucur tare că am ajuns să vă cunosc.

Mi-a răspuns cumva şăgalnic:

— Şi noi ne bucurăm când vin în casa noastră goşti de omenie. Vă mulţumii că ne-aţi cinstit masa.

Ea ştia să vorbească frumos, ca Bunica mea, fiindcă mânca puţin.

Fanfara

A. M AVUT SOMN GREU ÎN DUPĂmasa aceea. Se înserase când m-am trezit. Nora se îmbrăcase cu o rochie neagră şi era emoţionată. Gândul balului mişcase coarde ascunse în fiinţa ei. Avea pe faţă o strălucire neobişnuită. Nu puteam să-i stric voia bună, dar îmi venea foarte greu. M-am îmbrăcat în silă, după ce ea mi-a făcut nişte fricţii cu oţet pe frunte şi pe umeri.

Am trecut pe acasă, unde ne aştepta familia; familia noastră… De acolo am pornit vreo cinci perechi. Pe drum mă gândeam că viaţa, dac-o urmezi împotriva voinţei tale, nu e decât o batjocură. Acum trebuia să dansez, deşi se învârtea pământul cu mine. Încercam să mă mângâi cu gândul că poate mă voi reface acolo. Nora mă ruga să nu fiu morocănos şi mă strângea de braţ; chiar dacă aş fi vrut să mă împotrivesc, n-ar fi fost cu putinţă. Picioarele mi se mişcau fără voie.

Am ajuns repede la „grădină” şi am stat la o masă.

La mijloc, peste o sută de perechi se frământau într-un talmeş-balmeş ca într-un tablou de Breughel; un fel de vals ţărănesc cu ţopăieli, cu învârtituri pe loc. Mi se împăienjeneau ochii numai privind. Fanfara satului urla îngrozitor. Am ridicat ochii spre cer şi mi s-a părut ciudat că stelele se mişcau în zig-zag. Trebuia să dansez, dar mă simţeam ca de plumb, trebuia să mă dezmorţesc. Sfetozar venise şi el, înspre seară, cu maşina domnului consilier. Acum era cu noi şi comandase dintr-o dată câte două rânduri de halbe, ca nu cumva să se gate berea.

Era foarte vesel şi, îndemnat de el, am sorbit halbele una după alta, gândindu-mă că berea o să mă dezmorţească.

Mi s-a părut chiar că mă simţeam mai bine. Eram gata să dansez şi fredonam. Fan-fara, fan-fara… Cântă aprig fanfara…

Strecurându-mă printre mese ca un somnambul, am ajuns în talmeş-balmeş.

Nora avea pantofi negri de antilopă, cu tocuri înalte.

Se întorcea uşor, parcă nu atingea pământul. O invidiam pentru atâta uitare de sine.

Îmi era dor de altădragoste, mai liniştită, undeva pe marginea unei ape; m-aş fi lăsat pe iarba umedă, să închid ochii; aici nu se putea visa. Îmi intra fanfara în creieri ca un sfredel. Nora devenise platonică şi-şi lăsa capul pe umărul meu, nu-i păsa că mie-mi curgea sudoarea pe frunte.

„Trezeşte-te, îmi venea să-i spun; ai grijă de mine, că mă prăbuşesc!”

Noroc că nu peste mult timp a încetat fanfara. Când m-am oprit, îmi furnica pielea pe cap. Mi-am trecut degetele prin păr şi, cum păşeam printre mese, vorbeam singur: „Am să-mi ridic un monument la marginea mării, pe care voi scrie: FAN-FA-RA.”

M-am aşezat pe scaun şi mi s-a părut că mă tot duc, că mă pierd în întuneric. Privirea-mi rătăcea peste mulţime, vag, parcă priveam un desiş fără contur. „Sunt beat, îmi ziceam, berea te îmbată mai tare decât vinul. Am să mă fac de râs… Nu-i nimic, şi aşa n-am să mă mai întorc pe aici în vecii vecilor, amin!…” Sfetozar comandase alte halbe şi am mai băut una. M-am limpezit puţin şi parcă mă miram că văd chipuri de bărbaţi şi femei. Mi-am adus aminte de Taraş Buiba… „Hei, nu ştia el cine sunt eu!

Credea că mă. Păcăleşte… N-am mâncat purcelul! Dacă l-aş fi înghiţit, aş fi crăpat de mult. M-am îmbătat, asta nu-i frumos, însă numai cu ştiu. Îmi creşte capul îngrozitor, sunt ca un viţel cu două capete. Sunt beat, dar nu cad, conştiinţa mea nu se dă bătută, nu adoarme vulpea şireată, stă la pândă, să nu mă fac de râs, să nu-mi terfelesc numele şi obrazul” – smeritul meu obraz, ipocrit…”

Nu ştiu cât a durat monologul meu. Mi se îngreuna capul, îmi cădeau pleoapele şi, ca să mă trezesc, mi-am răsucit urechea. Un junghi ascuţit mi-a trecut prin creier.

Mi-am auzit respiraţia greoaie şi, privind în jos, mi s-a părut că sunt pe marginea unei prăpăstii negre, în care viziuni groteşti îşi arătau chipul hidos, hohotind. Şi din hohotul acesta, în care efau amestecate mii de glasuri, se desprindea un singur cuvânt: aruncă-te – aruncă-te – aruncă-te…

Atunci m-am sculat înspăimântat, ca şi când aş fi vrut să cer ajutor. Ca prin sită, un chip de femeie s-a desprins atunci tot mai limpede, se ridica deasupra grădinii, se ascundea şi iar revenea… Era Cornelia. Mă privea de departe, cumva în trecut. Mi-a venit în minte ziua aceea de arşiţă, am simţit gustul dulceţii de zmeură pe buze şi iar mi-am găsit limpezimea. Am salutat-o făcând o mare reverenţă, apoi m-am lăsat pe scaun, îngrijorat că mă vede în starea în care eram.

În acest timp s-a apropiat de masa noastră un tânăr, s-a înclinat în faţa Norei, şi eu mă-ntrebam: „Oare de ce?” Venise s-o ceară la dans pe Nora, şi ea a primit fără să mă întrebe. Mânile lor se deschid, se cuprind, trupurile se apropie, se dăruie unul altuia cu sete, pornesc în vârtej, se pierd în mulţime… Se întâmplă ceva ce nu e dans… Fanfa-ra!… Am pus mâna pe halba spumoasă, adusă nu ştiu când, şi am golit-o peste focul din mine. Cornelia mă privea ademenitor, mă chema, iar eu stam singur la masă, cu mâna uitată pe halbă. M-aş fi sculat, mă simţeam însă greu ca un butoi de bere şi, să nu se rupă scaunul sub mine, m-am ridicat. Am ajuns… La masa Corneliei, ea s-a ridicat fără un cuvânt, mânile noastre s-au cuprins, ne-am apropiat unul de altul. Mă tot întreba ceva. Ce mă întreba ea? Nu auzeam bine. Ştiu numai că o strângeam prea tare.

— Ion, ce e cu tine? Nora e cu ochii pe noi. Dansează frumos, te rog!

— Şi eu sunt cu ochii pe ea. Tu nu vezi. Se va mărita cu'studentul. E dar. Vreau să mă însor cu tine. Acum sunt hotărât, şi dacă tu vrei…

— Eşti nebun, Ion! Nu e bine ce faci, auzi? Spui prostii!

Când am revenit la masă, Nora vorbea cu sora ei, se părea că eu nu mai sunt pe lume.

— Cine e gugumanul cu care ai dansat? am întrebat-o.

— Ţi-am spus eu, un consătean. Vrea să mă mărit cu el. Te rog, nu utiliza astfel de cuvinte.

— Mi-ai spus tu mie? Atunci, eu ce caut aici?

— Tu ai venit să te plimbi pe Dunăre cu Cornelia.

Crezi că nu şciu? Şcie tot satul.

— Dacă ştii, atunci comedia de azi de ce-am făcut-o?

— Pentru că îţi place ţie să faci comedii.

S-a întors către sori ei; nu mai avea ce vorbi cu mine.

Un chelner a adus un nou rând de halbe. Noroc că avea grijă Sfetozar de mine! Nu voia să mă usuc de sete, mă astâmpăra cu răbdare.

Studentul s-a apropiat iar de masa noastră. Era mic, îndesat şi brun. Avea ochi scânteietori, sprâncene negre, stufoase, şi vorbea repede, râzând printre cuvinte. Îl ascultam şi tăceam. Ascultam mereu şi parcă voiam să ascult ce nu se aude. „El o iubeşte pe Nora, îmi spuneam; cine ştie, poate şi Nora îl iubeşte. N-ar fi de mirare. Toţi avem dreptul la iubire. Dar atunci, ce caut eu aici? Cu Nora n-am să mai dansez. Niciodată nu vom mai dansa noi doi

Am ridicat halba, am sorbit-o şi am pornit printre mese, cu Catiţa la braţ.

Mi-am lipit obrazul slab de obrazul ei plin şi'am început să dansez, cântând o romanţă pe care o ştiam de la

Şcoala de meserii:

Acele clipe de iubire

Tu le-ai uitat, Eu însă nuuu…

— Şeii să dansezi fsarce bine, îmi făcu un compliment

Catiţa. Aşa mic, şi şeii să conduşi o fomeie, n-am credzut!

Ea nici nu-şi da seama că se conducea singură, era destul să mă ţin de ea; dacă aş fi scăpat-o, nici n-ar fi simţit.

Când am revenit, Nora se oprise la masa de alături, cu familia studentului.

Catiţa mă întrebă:

— Acuma voi cum rămâneţi? Ai noştri cred că voi vă însuraţi. Eu zic să nu vă grăbiţi, să mai aşteptaţi.

Asta era şi părerea mea. Nu era nici o grabă.

Am stat la bal până spre ziuă, am băut zece halbe, am dansat cinci „fomei” şi cu Cornelia şase, devenind cu totul invalid pentru cele două zile care au urmat.