Doamna Ernestina

DUPĂ CE MA ÎNTORCEAM DE. LA şcoală, aţâţam focul, se făcea o căldură molatică şi citeam.

Ce poate fi mai plăcut? În zilele când mergeam la şcoală, nu mai puteam lucra, timpul îmi era mărunţit, adică luni, marţi şi miercuri, dar în celelalte zile lucram. Găsisem nişte pietre şi ciopleam în de obraze chinuite. Îmi plăcea să le fac, şi atâta tot. Cam aşa treceau zilele. Nopţile treceau mai greu însă. Mă prindea uneori urâtul, prea eram singur, şi gândul o lua razna (nu poţi opri gândurile, mai ales noaptea de te duc peste tot, chiar unde n-ai vrea să ajungi), şi nu puteam dormi.

Când mă gândeam la Margareta simţeam că pământul se înclină tişor şi o vedeam întoarsă cu spatele spre mine, chiar dacă aş fi strigat-o, nu m-ar fi auzit. Fotograful îmi spusese că a plecat la Budapesta. Nora primise un post de profesoară de franceză la Vârşeţ, orăşel la graniţa dintre noi şi Iugoslavia. Avea să rămână acolo, să-şi îngroape tinereţea şi speranţele, cum spunea ea într-o scrisoare încheiată astfel: „Aş vrea să ai succes, să scapi şi tu de mizerie…

Cuvintele astea mă urmăreau; mă întrebam dacă iubirea nu se poate ridica deasupra acestei cauze. Ideea că sentimentul iubirii poate fi îngenuncheat de condiţia materială mă revolta. E drept că eram sărac, dar eu lucram, aveam o meserie, şi nu una de rând, viitorul putea să fie bun. Aş fi vrut. Să întâlnesc o fată îndrăzneaţă, să mi se alăture fără ezitări, şi aveam s-o întâlnesc, dar peste mulţi ani. Era undeva o fiinţă care credea că iubirea are dreptul să învingă toate prejudecăţile, toate piedicile, însă drumul spre ea era ascuns, întâlneam mereu alte fete, cu care nu mă potriveam.

Unii întâlnesc de la început fiinţa căutată. Viaţa lor creşte în timp ca pomul sădit la vremea lui, se vede însă că eu nu eram printre norocoşi, totuşi nu puteam renunţa.

Treceau zilele, ceţoase, tulburi, nu le puteam limpezi.

Veneau peste mine tot alte întâmplări, şi fiecare mă atrăgea în flacăra ei, ardeam şi nu ştiam unde am să ajung.

Acum, privind în urmă, îmi vine să spun că nici nu putea fi altfel, dar atunci sufeream. Mi se părea că toate drumurile îmi erau închise. Eram obsedat de neputinţă şi nu vedeam nici o ieşire.

Lucram, însă nu ca un om conştient, ci ca un sobol, în întuneric, cu obsesia luminii. În starea asta mă aflam când, într-o dimineaţă, întorcându-mă acasă după o noapte irosită cu Leon în faţa paharului, am găsit la uşa mea un omuleţ care scria un bilet.

— Sunteţi sculptorul Vlasiu? m-a întrebat el întinzându-mi o mână mică de copil. Eu sunt, cum să vă spun, am o prietenă care ar vrea să ia lecţii de sculptură…

Felul acestui om de a se exprima nu era obişnuit; vorbea ca şi când n-ar fi avut pământ sub picioare, cu teamă. Am deschis uşa atelierului şi l-am poftit înăuntru.

În atelier era frig, plin de aşchii, ferestrele îngheţate, patul desfăcut.

— V-aţi închipuit că am un atelier în înţelesul propriu al cuvântului? Cum pot eu primi aici elevi?

— Să nu vă faceţi griji din partea asta, e o persoană modestă, o să fie fericită dacă o primiţi. Vă rog, am să vă fiu îndatorat.

— Ar trebui s-o cunosc mai înainte, nu mă pot hotărî.

— E o fiinţă foarte delicată, foarte sensibilă. Am văzut nişte lucrări făcute de, ea, are talent, nu refuzaţi, mă îndatoraţi foarte mult. Şi ea o să vă onoreze, e foarte singură, sunt convins că n-o să vă deranjeze, vă rog să primiţi.

Niciodată nu mi se ceruse ceva cu mai multă emoţie, şi am primit.

— Vă mulţumesc, vă mulţumesc foarte mult, eu sunt doctor neurolog, am mare stimă pentru artişti şi sunt fericit că vă cunosc, aş vrea să putem deveni prieteni. Oricând vă face plăcere, vă rog să poftiţi la mine. Voi fi fericit să fiţi musafirul meu. Vă mulţumesc! Prietena mea va fi fericită şi ea când îi voi spune că am obţinut asentimentul dumneavoastră.

Eram copleşit de cuvinte. După ce-a plecat, mi se părea că în atelier izbucnise o lumină mare, necunoscută. Deşi eram obosit şi nu doream decât să dorm, am început să fac ordine. Nu era greu. Am adunat aşchiile de pe jos, apoi m-am culcat.

Când a intrat doamna a doua zi dimineaţă, atelierul era curat şi avea aspectul unei sărăcii cinstite: sculpturile pe jos, din piatră sau din pământ ars, o stativă cu un lut învelit, tejgheaua de cioplit lemn cu dălţile frumos aşezate, patul acoperit cu o pătură roşie, o bibliotecă cu trei poliţe din scândură albă şi nimic altceva. Scaune n-aveam.

A venit puţin înainte de ora zece şi, intrând, a spus bună ziua ca o elevă, cu sfială.

— N-aş vrea să vă incomodez. Mi-a spus doctorul

Egon că vreţi să mă cunoaşteţi. Trebuie să fac un examen? Eu nu ştiu nimic! Dânsul zice că am talent, dar talentul e un lucru mare, nu-i aşa?

Cuvintele ei aveau o vibraţie caldă, un fel de implorare, ca şi când ar fi spus: „Sunt o fiinţă disperată, nu mai găsesc nici un sprijin, sunt gata să fac orice, nu vreau să mor.”

I-am sărutat mâna, am ajutat-o să-şi dezbrace paltonul. Avea un parfum necunoscut.

— Îmi place atelierul dumneavoastră. Cum să vă spun? Sunteţi mai tânăr ca mine. N-am ştiut. Aveţi o faimă de artist mare. Doctorul Egon vă respectă foarte mult. Am văzut şi eu expoziţia de ritmuri, dar eu n-am înţeles nimic, sunt incultă, totuşi mi-au plăcut. De ce mă priviţi şi nu spuneţi nimic?

— Mă bucur că vă cunosc, ce să fac eu dacă nu sunt mai bătrân?

Am luat modelajul de pe stativă, i-am pus o armătură simplă şi i-am spus:

— Puneţi lut pe acest lemn şi faceţi o formă, faceţi ce vreţi dumneavoastră, la întâmplare, jucaţi-vă ca şi când eu n-aş fi de faţă. Uitaţi, eu am să-mi văd de lucrul meu.

Am început să cioplesc, stând cu spatele spre ea, dar o simţeam prezentă, vie, cu ceva neliniştitor. Parcă eram închis cu o pisică mare şi-mi plăcea s-o ştiu aproape, să n-o privesc. Lucram cu gesturi violente, ca într-un duel cu ochii închişi. Nu, asta nu era sculptură, era altceva, un fel de a lupta pe întuneric cu o fiinţă neobişnuită, care intră în viaţa ta pe neaşteptate.

Nu ştiu cât timp a durat acest joc, când am auzit-o spunând:

— Trebuie să lucrez într-una? Sunt obosită. Aş vrea să mă odihnesc.

— Aşa de repede aţi obosit?

— Nu cred că pot face ceva, dar trebuie, mă plictisesc, sunt atât de singură… Poate v-a spus doctorul. Eu am venit din Bucureşti, am venit să mă liniştesc, vreau să fiu singură. Am fost măritată, am şi un copil, ştii?

— Un copil e mai mult decât o sculptură şi spuneţi că n-aveţi talent. Nu mi-a spus doctorul.

— Copilul e foarte reuşit, dar asta e altceva. O sculptură se face mai greu, nu?

— Depinde. Pe mine mă interesează maternitatea ca temă. Încerc de mult să schiţez o mamă, şi nu reuşesc.

I-am arătat o lucrare, şi ea spunea că-i place cum ţine copilul, apoi, foarte neaşteptat, îmi spuse că soţul ei n-avea respect pentru mame.

Mă privea cumva de departe, cu ciudată atracţie.

— Eu am crezut că-mi daţi un model. Aşa e că n-am ştiut să fac nimic?

— Fiindcă nu m-aţi înţeles. Am spus să vă jucaţi, să faceţi ceva, orice!

— Da, vă înţeleg, dar de unde pot să ştiu eu dacă am talent sau nu am?

— Credeţi că eu ştiu ce e talentul? Ştiu doar că trebuie să lucrezi, să lucrezi. Mereu, şi pe urmă e tot mai greu. N-aţi simţit nimic lucrând?

— N-am simţit nimic, m-am obosit. Eu ştiu că n-am talent, ideea a fost a doctorului Egon. A văzut la mine nişte lucrări mici, dacă îmi faceţi o vizită vi le arăt. El a crezut că am talent, dar eu nu cred, nici eu nu ştiu ce e talentul. Totuşi, mă simt bine aici, aş vrea să mai vin, chiar dacă n-am talent. Numai să nu vă incomodez, n-aş vrea. Poate că totuşi învăţ ceva. Aş vrea să ştiu face şi eu ceva, n-am nici o meserie, trăiesc pe banii tatii. El are bani mulţi şi-mi dă şi mie, chiar mai mult decât am nevoie. * Am să vă plătesc orele cât credeţi că trebuie. Ştiţi, eu am fost şi la Viena, am făcut tratament cu doctorul

Freud, o mare somitate, aţi auzit de el?

— Şi el ce v-a spus?

— Aproape nimic, am vorbit mai mult eu. Ştiţi, el are o metodă: te tot întreabă.

— Bănuiesc că aţi plecat vindecată, acum păreţi sănătoasă.

— Par numai. Boala mea nu se vede.

— Mă faceţi prea curios.

— Vă spun: nu-mi plac bărbaţii.

— Vă plac femeile?

— Nu, mă simt foarte singură, tot vreau să mă sinucid.

— Ar fi păcat. Poate că totuşi aveţi talent.

— Atunci, mă primiţi elevă?

Am primit. I-am fixat ore, în cele trei zile ale săptămânii în care libertatea mea era şi aşa gâtuită de programul de la şcoală. Înainte de a pleca, a deschis vorba despre onorar şi ne-am înţeles; suma pe care o câştigam la şcoală creştea simţitor, şi astfel aveam să-mi pot încălzi atelierul zi de zi şi să plătesc unei femei pentru curăţenie.

Două zile mai târziu, i-am făcut o vizită. Sta într-o pensiune de lux şi ocupa două camere elegante. Era îmbrăcată într-un capot japonez, de mătase neagră, şi părea mult mai palidă. Lumina pierdută a interiorului îi da o alură stranie. Părea cu totul altă fiinţă decât aceea pe care o cunoscusem în atelier.

— Să fac lumină mare? m-a întrebat ea după ce i-am sărutat mâna. Când sunt singură, mă simt mai bine cu lumină mică, mă simt mai puţin singură, deşi, de când te cunosc pe dumneata, am la cine mă gândi… Adică voiam să spun că mă gândesc la atelierul dumitale şi, bineînţeles, şi la dumneata. Mă exprim greu. Credeam că nu vii.

— De ce să nu vin?

— Am crezut că nu vii.

S-a aşezat pe somieră. Eu stam pe un fotoliu. Mi-a spus povestea vieţii sale, şi fiecare vorbă o făcea mai atrăgătoare.

— Trebuie să-ţi spun că eu nu sunt o fiinţă normală.

N-am cunoscut viaţa. Am fost măritată cu un bărbat care nu m-a înţeles, un bărbat bine, dealtfel, chimist, adică savant. I-am făcut un copil, care seamănă cu el, nici nu merită! Să-ţi spun drept, cred că viaţa mea nu mai are nici un rost, am divorţat, şi copilul a rămas la el. Ce pot eu să mai fac? Să mă mai mărit o dată? Nu mai pot iubi bărbaţii… Nu te miri că-ţi spun tot?

— Nu, vă ascult.

Ce ciudat, eşti mai tânăr ca mine şi eşti stăpânit.

Îmi place că eşti aşa. Eu sunt foarte tristă. Cum îţi par, spune-mi… îmi părea frumoasă; mai mult chiar, eram tulburat şi mă sileam să-mi ascund starea sufletească.

— Eşti altfel decât în atelier.

— Nu se vede că sunt nebună?

— Până acum nu, am răspuns zâmbind.

— Am dorit să te cunosc, dar ori de câte ori am venit la expoziţie, lipseai. Vorbesc de expoziţia cu ritmuri. Îţi aminteşti? Îmi vine mereu să-ţi spun tu, nu te superi?

— Spune-mi cum vrei!

— Bine, îţi spun Vlasiu, e bine?

— Din ce în ce mai bine.

— Zău, îmi eşti foarte simpatic, îmi place să vorbesc cu tine, dar să nu crezi cine ştie ce.

— Nu voi crede nimic.

— Nu eşti încrezut? Sunt bărbaţi care cred că toate femeile îi iubesc.

— Eu, dimpotrivă, sunt obsedat că nu mă iubeşte niciuna.

— Nu? Atunci şi tu eşti bolnav, să ştii, pentru asta îmi placi atât de mult. Freud spunea că sunt victima unui complex infantil… Îţi spun că nu mi-a plăcut intimitatea cu care m-ai mângâiat ieri când am plecat din atelier, îmi placi acum, că vorbeşti serios cu mine. De mult nu m-am simţit atât de bine… Zău, să nu-mi faci curte, fii prietenul meu, sunt atât de singură…

Contrar înţelesului, cuvintele ei mi s-au părut că ascund o sete de dragoste. Cum sta cu pleoapele căzute puţin, luminată de lampa violetă de pe noptieră, semăna mai mult cu un tablou, sau în orice caz cu o imagine care trăia în mine latent, pe care nu mi-o puteam aminti atunci.

— Eu nu-i înţeleg pe bărbaţi, de ce toţi vor acelaşi lucru… Se întrerupse, ca şi când s-ar fi întrebat dacă înţeleg ce fel de lucru e acela. Eu nu simt nici o plăcere, fiindcă sunt bolnavă, nu? Ce crezi, de ce mă priveşti aşa?

M-am sculat de pe fotoliu şi m-am aşezat lângă ea cu mare linişte. Ea mi-a făcut loc.

— Ştii de ce te privesc aşa, Ernestina?

— Spune-mi Erna, e mai uşor de pronunţat, şi eu îţi spun Vlasiu. Vlasiu e un nume de pădure, nu-i aşa? Ce vrei să-mi spui? Te rog, niciodată să nu-mi faci curte, să ştii că nu pot respecta bărbaţii care se îndrăgostesc de mine; eu vreau să fim prieteni. Spune-mi!

— Îţi spun un lucru trist. M-ai întrebat de ce te privesc aşa; adineauri n-aş fi ştiut ce să-ţi răspund. Privindu-te, mi se părea că văd un tablou cunoscut şi nu ştiam de unde. Acum ştiu: semeni cu Mama mea.

Erna a deschis ochii mari şi i-am citit o spaimă adâncă în priviri. M-a îndepărtat uşor şi, cu un gest de nedescris, şi-a ridicat capotul până sub bărbie.

— Înţeleg. Eşti palid, ai ceva de copil, te rog să stai pe fotoliu. Să nu crezi că sunt cochetă, crede-mă, vreau să fim prieteni, ştiu că e greu, e mult ce-ţi cer? Dacă nu poţi, e mai bine să nu ne mai vedem. Eşti bolnav, şi ţu eşti bolnav. Acum înţeleg sculpturile, eşti chinuit, te înţeleg. Spune-mi tot, asta-ţi face bine.

Ciudat, au trecut de atunci o groază de ani şi când scriu parcă o aud. Vorbele ei cad peste mine ca şi atunci, răcoritoare. Fericirea pe care o gustam era de neînchipuit. Înviase Mama şi mă certa: „Iuănel, nu mai fi supărat, te-am bătut că m-ai necăjit, dar tu eşti copilul

Mamii, numai pe tine te am, de ce nu eşti bun? Vrei să mă duc în lume?”

Nu puteam s-o las să se ducă în lume, şi-mi trecea supărarea. Tot aşa în această noapte, în faţa femeii străine care mă ameninţa că nu mai vine în atelier, inima mea s-a supus.

M-am ridicat de lângă ea tăcut şi, apropiindu-mă de fereastră, am deschis-o. Simţeam nevoia să respir. Ea a venit lângă mine şi mi-a pus mâna pe umăr.

— La ce te gândeşti? Că sunt cochetă?

Mi-a prins mânile într-ale ei şi mi le-a aşezat pe umeri.

— Ce bine e că te-am cunoscut! Aşa-i că ai să mai vii pe la mine?

— Am să vin, dar te rog să nu mă mai primeşti în capotul ăsta negru.

— Bine. Eu fac ce zici tu. Nu te-am ascultat şi în atelier? Am să te ascult, am să fac tot ce spui tu.