M-am înşelat a doua oară

ÎNTR-UNA DIN ACESTE ZILE MOnotone am întâlnit-o pe Margareta la un fotograf, cu care eram prieten. El studiase medicina, avea un mic atelier şi-mi făcea fotografii frumoase, fără să ceară bani. Era pasionat. Când am intrat în atelierul lui, Margareta poza sub lumina unui reflector; cădea lumina peste ea şi o înfrumuseţa.

— Foarte bine, vorbi fotograful, bine că vii! Am prilejul să-ţi fac cunoştinţă cu cel mai frumos model.

Margareta a făcut un pas spre mine şi mi-a întins mâna, cu subînţeles:

— Am auzit eu ceva despre acest sculptor. E drept că sculptează numai bărbaţi?

— Nu! El sculptează tot felul de fantasmagorii, a răspuns fotograful. Cai năzdrăvani, asini şi viţei de aur, cred totuşi că ar fi fericit să aibă un model ca dumneavoastră.

— Când? am întrebat eu, glumind.

— Când vrei dumneata, a răspuns Margareta în locul lui.

— Chiar acum?

— Staţi, a strigat fotograful, nu vă grăbiţi. Te rog, sculptore, caută nişte atitudini. Spune-mi când să declanşez.

„Unei astfel de frumuseţi trebuie să-i ierţi tot”, îmi spuneam privind-o.

— De ce nu pozezi dezbrăcată? am întrebat-o.

— M-am gândit, spuse fotograful, dar nu îndrăznesc, Margareta îmi aruncă o privire rea şi răspunse scurt

— Nu pozez dezbrăcată pentru fotografi.

— Asta e o prejudecată, îi luă vorba prietenul meu.

Şi noi suntem artişti. Chiar mai sinceri decât sculptorii.

Mă privi râzând şi continuă: Vlasiu mi-a făcut un portret care seamănă mai mult cu tata. L-am pus în camera lui şi i se fac multe complimente.

După acest schimb de cuvinte, ea a pozat, găsind cu uşurinţă atitudini expresive. Când fotograful a intrat în camera obscură, ea şi-a luat pardesiul şi, în timp ce se îmbrăca, m-a întrebat:

— Vrei să plecăm? Să ştii că aş fi venit singură, dar nu ştiam unde ai atelierul.

Coboram scările privind-o. Picioarele sale aveau ceva de trestie, cădea lumina pe glezne ca pe muchia albă a unui cuţit şi a început să-mi vâjâie capul.

I-am spus că nu am cu ce s-o tratez la atelier şi am invitat-o să bea o cafea neagră la cofetărie. O dată intraţi, ea a cerut un rom şi am beut şi eu unul. Am început să vorbesc, şi ea mă. Asculta mirată, ca şi când ar fi vrut să nu-i scape nici un cuvânt, ceea ce era destul de greu, fiindcă vorbeam sărind de la una la alta. Nu-mi ascundeam emoţia şi bucuria că am întâlnit-o. M-a întrebat dacă iubesc pe cineva şi i-am spus că numai pe ea.

— Acum cred că eşti sincer, însă când ai fost la mine, începu ea să vorbească, mi-ai părut foarte rece. Nici eu n-am putut fi altfel. Să ştii că am vrut să vin la tine.

Ai găsit un atelier frumos?

— Aşa cum poate fi o cameră nemobilată.

— Şi stai acolo? Locuinţă nu ai?

— N-am avut niciodată, dar mă gândesc… Aş vrea să am un apartament frumos mobilat, ca să te simţi tu bine.

— Într-adevăr tu mă iubeşti? Mai vrei să te însori cu mine?

— E greu să-ţi spun ce vreau. Intre timp m-am depărtat de gândul ăsta. Cred că n-ar fi trebuit să te dezbraci atunci, nu eram pregătit, înţelegi? N-aveam dorinţe.

— E frumos ce spui, dar nu cred. Nimeni nu iubeşte fără dorinţă. Nici nu e bine. De ce să ne ascundem?

Am mai beut câte-un pahar de rom şi ne simţeam foarte bine, i-am citit şi în palmă, i-am făcut şi un' horoscop sumar, apoi am plecat la atelier. Era încă ziuă.

Intrând, i-am ajutat să-şi dezbrace pardesiul. Părul eî mirosea a ierburi. Mi-a venit s-o mângâi, dar m-am stăpânit.

us

Oprindu-se în faţa unui bust al Norei, a întrebat

— În timp ce te gândeai la mine, o sculptai pe ea?

Se simte c-ai iubit-o. E idealizată.

— De loc. Aşa e ea. Pe tine te-am văzut mult mai frumoasă.

Am pus mâna pe caietul meu, gata să-i citesc o poezie despre ea, dar m-a oprit.

— Aş fi fost mai fericită dacă mă sculptai şi pe mine.

De ce eşti ipocrit? Spui că mă iubeşti, dar nu e adevărat.

— Am să te sculptez acum, dacă vrei să pozezi. Numai dacă vrei…

— Nu e prea cald aici, totuşi am să pozez.

— Nu un nud vreau să fac, un portret. Te rog să nu te superi. Am să fac altă dată un nud. Aş vrea să prind imaginea pe care am văzut-o în vitrină. Să nu râzi, te rog să nu râzi. Nu mai vreau să mă însor cu tine, nici nu credeam că te voi mai vedea, dar acum sunt fericit că te-am întâlnit.

— Eşti fericit şi vrei să-mi faci portretul! Nici tu nu ai logică, mai bine taci, că înţeleg tot.

Mi-a pus degetele pe buze şi s-a apropiat de mine. Şi n-am mai vorbit…

Dragostea e o taină, spun ţăranii, şi aşa este; ceea ce ne aducem aminte mai târziu: cuvinte, gesturi, tăceri, lacrimi şi râs sunt doar un înveliş, esenţa rămâne ascunsă.

Ţi se pare că o clipă ai plutit neştiutor deasupra lumii, cazi şi iar te ridici, nu mai eşti om, ci element al naturii, pus în mişcare de vâltori mirifice. Vine când nu ştii şi uneori o aştepţi prea mult, dar numai când apropierea sufletească este nesilită, jocul devine firesc şi frumos.

Simţeam o mare linişte, ca după ploaie…

Mă gândeam că poate ea va rămâne la mine totdeauna.

Într-o zi, când ar fi venit Leon la mine, i-aş fi spus?

„îţi prezint pe soţia mea”. S-ar fi mirat şi poate mi-ar fi dat dreptate.

Pornind pe firul ăsta, îmi vedeam viaţa prin ani alături de ea. Se făcuse noapte, târziu, şi m-am sculat să deschid fereastra. Se auzea ploaia afară, cădeau picurii în geamuri, îi izbea vintul, dar mie îmi era tot măi. Cald şi nu puteam dormi.

M-am sculat, am pus paravanul lângă pat, am aprins lumina, apoi am început să modelez o mamă tânără, aplecată deasupra copilului, privindu-l cu uimire. Îmi plăcea lucrarea, deşi nu semăna cu celelalte, sau tocmai de aceea. Liniile se împleteau cald, formele aveau linişte, şi mi-am spus: „Are echilibru clasic. Nu cumva clasicism înseamnă fericire?”

Când am lăsat lucrul, se făcuse ziuă. Margareta nu se trezise şi am coborât cu gândul să cumpăr cafea. Când m-am întors, ea se îmbrăcase. Deschisese fereastra şi respira larg. A întors capul spre mine şi, cu un glas care, oricât m-aş fi silit să-l cred glumeţ, mi s-a părut prea aspru, mi-a spus:

Să-ţi fie ruşine, m-ai. Lăsat să dorm singură în patul ăsta de fier. Pentru mogâldeaţa asta?

„Mogâldeaţa asta” era sculptura pe care o făcusem.

Poate ea glumea, totuşi în clipa aceea mi-am zis: „Ea poate fi doar model, muză nu poate fi. M-am înşelat a doua oară.” ' De ce te grăbeşti să pleci? am întrebat-o.

— Fiindcă vreau să ajung repede acasă, a răspuns rece.

Cu aceste cuvinte, visul meu de o noapte se destrămase. Am luat o cârpă şi am acoperit sculptura, pe urmă, silindu-mă să vorbesc stăpânit, i-am spus:

— Uite, Margareta, tu ai viaţa ta, speranţele tale, mă tem că eu nu te pot ajuta în nici un fel. Nici dacă ţi-aş fi frate. Să rămânem aşa cum ai vrut tu de la început: sculptor şi model.

Ea mă privi lung, voi să spună ceva, întârzie o clipă, apoi îmi întoarse spatele şi plecă.