Eram alt om

CUM MERGEAM PE DRUM, CLUJUL mi se părea un oraş din basm, învăluit de o lumină aprinsă ce-mi ardea l'aţa şi mâinile, iar în aer se auzeau voci şi râsete muzicale şi am început şi eu să fluier.

Fluieram aria trubadurului şi păşeam în ritm. Eram un om norocos, cel mai norocos om din lume eu eram; atâta doar, că n-aveam atelier, n-aveam bani, trebuia să-mi găsesc cât de curând o slujbă ca să pot închiria un apartament, cel mai frumos, chiar în centrul Clujului. Da, chiar a doua zi aveam să merg la domnul Seni, să mă numească imediat, fiindcă şcolile începuseră, mi se va da un aconto… îmi venea să strig în gura mare: Ah, viaţă, ce frumoasă oşti! Să ştie toată lumea că sunt fericit… Nu am atelier, voi avea însă de toate, şi o să fie minunat! li rosteam numele încet şi parcă ea era alături, nu mai eram singur şi mergeam fluierând, din ce în ce mai tulburat.

M-am dus la Rozalia şi, fără să spun nimic, am sărutat-o pe amândoi obrajii, aşa cum nu făcusem niciodată.

— Eşti nebun, fiule? m-a întrebat mirată.

— Nu sunt nebun, i-am răspuns tot în ungureşte, sunt fericit. Dragă Rozalia, azi am cunoscut pe viitoarea mea nevastă. E mai frumoasă ca Maica Domnului.

Comparaţia asta nu i-a plăcut Rozaliei, totuşi mi-a spus că mă crede.

Mi-a pregătit un pui fript şi l-am mâncat cu oase cât tot, apoi m-am culcat, dar nu puteam adormi. Stam cu ochii deschişi, să mă gândese în linişte. Îmi vedeam viaţa cu Margareta ca într-un vis şi am adormit cu ea în gând şi vorbeam prin somn.

M-am trezit a doua zi târziu şi mă simţeam foarte odihnit. Rozalia îmi spălase o cămaşă albă. Îmi trebuiau nişte bani, şi în cele din urmă am plecat să-i caut. M-am dus la Leon, pe care l-am găsit cu o cafca neagră în faţă, citind. M-a întâmpinat zâmbind şi bine dispus.

— Am nevoie de două mii de lei, i-am spus cu prima vorbă.

— Ivan, mă insulţi! Banii sunt murdari, cere-mi altceva.

— Am nevoie de bani, nu-mi cere explicaţii şi nu filosofa. Voi avea în curând o slujbă şi ţi-i dau înapoi cu dobândă.

— Bine, a spus el. Înţeleg că e ceva grav.

A băgat mâna în buzunar şi a scos nişte hârtii mototolite.

— Atâta am, îa-i şi să nu mai vorbim de bani, mă bucur că ai venit. Îl recitesc a suta oară pe Cehov. Ştii, Ivan, Cehov e un rronist foarte fin.

Ştiam – era fraza cu care îşi începea întotdeauna consideraţiile asupra operei lui Cehov, şi totdeauna adăuga: „Păcat că nu citeşti ruseşte!”

— Ascultă, Leon, lasă-l pe Cehov, am cunoscut ieri pe cea mai frumoasă fată din lume, sunt foarte tulburat, voi afla dacă iubirea poate sau nu poale să dea lecţii artei.

Leon m-a privit lung, ca şi când n-ar fi înţeles vorbele mele.

— Mă tem că nu-ţi ajung banii, numără-i, a spus eî râzând.

Erau 1.800 de lei şi ceva mărunţiş, pe. Care l-am dat la o parte, spunându-i că-mi plac sumele rotunde.

— Bine, Ivan, dar nu te las să pleci până nu-ţi citesc o pagină din Cehov.

Îmi mai citise şi altă dată, acum însă eram nerăbdător să plec, parc-aveam foc sub tălpi, nu. Alta. Era totuşi devreme şi am rămas. El citea din ruseşte şi-mi traducea, destul de greoi, zicea că ideile interesează. Fără îndoială, deşi ideile lipsite de frumuseţea literară te pot obosi. De astă dată însă, de la primele rânduri, lectura m-a prins.

Leon alesese o nuvelă cu tâlc, una în care Cehov, cu umorul său iertător, ironiza nestatornicia femeii. Citea, iar eu îl ascultam, gândindu-mă că Leon încă mai căuta argumente pentru hotărârea lui de a nu mai iubi nici o femeie.

Povestirea era scurtă, tradusă încet a durat însă vreo jumătate de oră sau chiar mai mult. Închizând cartea, Leon o împinse la o parte, ca şi când ar fi avut-o în faţă chiar pe eroina povestirii, şi mă privi triumfător.

— Ai Înţeles, cred, că una ca asta nu poate da lecţii artei.

Se ridică voind parcă să-mi spună că nu aştepta răspunsul meu. Puteam pleca.

— Nu toate sunt ca Bombonica.

— În. Orice caz, dacă poţi, salvează cel jpuţm o sută, două, că mâine n-avem ce bea. Şi să mă cauţi neapărat, că m-am săturat să tot beau singur.

Când am ajuns în stradă, el era la fereastră.

— Ivan, cel puţin o sută! strigă el, hohotind.

Nu i-am răspuns. Am plecat urmărit de râsul său grotesc. Putea el să râdă. Cu banii aceştia, încă a doua zi aveam să-mi închiriez apartamentul. „Mă instalez frumos, cu Margareta, şi atunci i. L invit pe Leon ia un ceai…

Să vadă el cum stăm cu iubirea şi cu statornicia.; *

Cuvântul acesta din urmă totuşi nu-mi plăcea cum sună. „Nu te aprinde, îmi spuneam, nu mai cere ceva ce nu există, ia femeile aşa cum sunt, iubirea pe care-o cauţi tu e o himeră. Femeia iubeşte cu simţurile, şi asta e destul de frumos. Că nu e statornică această iubire?

Dar ce e statornicia?”

Cu întrebarea asta am ajuns la Margareta. Cred că nu eram prea surâzător, fiindcă ea m-a întrebat:

— De ce eşti atât de încruntat?

— Mă întrebam dacă iubirea e statornică.

— Nu cred, a răspuns ea, şi nici n-ar fi bine. Cum adică, să iubeşti veşnic un singur om? E prea egoist şi nici interesant nu este.

— Ar fi totuşi frumos, dar e greu de cxplicat. De ce şi cum.

A adus o sticlă de vin foarte dulce, din care am beut mai multe pahare, vorbind pe sărite. I-am povestit undeam umblat. Era îmbrăcată în aceeaşi rochie roşie şi, cum sta pe fotoliul brun, părea o floare de mac. Simţurile mele se trezeau, totuşi voiam să fiu tare.

— Spune, m-a întrebat, ai cunoscut multe fete frumoase în voiajul pe care l-ai făcut?

I-am răspuns că hm cunoscut câteva de o frumuseţe cu totul deosebită.

— Eu cum crezi că sunt?

Întrebarea mi s-a părut stridentă.

— Altfel, cu totul altfel…

— Nu înţeleg ce vrei să spui; eu cred că am linii frumoase. Vrei să mă vezi nud?

Întrebarea ei, deşi putea să pară firească unui sculptor, mie nu mi-a plăcut. Un impuls rău mă împingea să-i spun ceva urât.

— De ce să te văd? Lasă-mă să te bănuiesc.

— Aş vrea să faci după mine o statuie. Îţi pozez.

Un copil care vrea să fie Alexandru Macedon n-ar fi avut pe obraz un sentiment mai pur.

— Încă de ieri m-am gândit. La Budapesta am pozat unui pictor şi a făcut un nud care a avut mare succes la salon.

— La Budapesta? Cu ce ocazie?

— Sunt numai în vacanţă aici, stau la mătuşa mea.

Am copilărit aici. Spune, vrei să-ţi pozez?

— Vreau, am răspuns cu oarecare întârziere, fiindcă, sincer vorbind, nu voiam, nu asta voiam, aş fi vrut mai bine să-i spun că n-aveam nici o îndoială asupra frumuseţii sale, cu nu căutam un nud pentru studiu, căutam o femeie, femeia vieţii mele.

— Poate crezi că sunt prea slabă? întrebă ea, ridicându-şi uşor sprintenele. E o impresie, ai să vezi.

Se stabilise o intimitate precoce între noi, exterioară, lipsită de emoţie şi falsă din capul locului, dar nu mai puteam schimba nimic.

— Ştiu că voi sculptorii preferaţi femeile cu forme pline, nu înţeleg de ce. Eu am siluetă, adăugă ea, apoi urmă o tăcere.

Se luptau în mine sentimente contrarii, de admiraţie şi de repulsie, încercam să mă stăpânesc, spunându-mi că la urma urmei era firesc să pozeze unui pictor sau chiar la mai mulţi, asta n-o împiedica să fie castă sufleteşte.

Tonul cu care vorbea despre frumuseţea ei era al unei fetiţe cai'e spune: „Am rochiţă nouă”.

— N-am nici o îndoială că eşti bun model, se simte fără să te dezbraci, dar dacă vrei… Să trec în camera vecină?

— De ce să treci?

— E un mod al nostru, al sculptorilor, de a fi decenţi. Dacă-mi îngădui, rămân.

A dat din umeri şi s-a dezbrăcat. Două-trei mişcări i-au fost de-ajuns să-şi scoată rochia şi cămaşa. A rămas apoi cu mâinile în jos, pe lângă trup.

O priveam pe sub gene şi mă durea frumuseţea ci.

O frumuseţe a liniilor, a ritmurilor, fin ondulate, oprite puţin în curbe. Frumuseţea unei viori.

— Să mă întorc? a întrebat ea.

— Nu, stai aşa. Nu te mişca şi nu vorbi. Noi, sculptorii, vedem cu ochii, nu cu urechile.

— Bine, dar nici nu te uiţi la mine, te uiţi în jos.

— Da, vreau să-ţi văd picioarele, acolo e secretul unei statui.

Unul câte unul, şi-a scos pantofii, fără să se apâece.

— Întoarce-te, mergi spre fereastră, am spus încet, ea să nu-i mai simt privirile iscodindu-mă.

A făcut câţiva paşi, a ajuns la fereastră şi s-a aplecat.

Liniile s-au arcuit.

— Eşti foarte frumoasă, i-am spus. Eşti frumoasă în sine, dar nu pentru o statuie. Eşti prea uşoară… Te ridici de pe pământ. Gleznele tale sunt prea subţiri, iar torsul e frânt la mijloc, ai o talie prea subţire. M-am apropiat de ea şi i-am atins uşor talia cu vârful degetelor. Ai o frumuseţe muzicală. Sculptura trăieşte în lumină, şi lumina atenuează volumele, de aceea sculptorii preferă modele cu forme plino. Când te-am văzut, nu m-am gândit ca la un model, am vrut numai să te cunosc…

O mângâiam pe păr şi pe umeri, mirându-mă că primeşte mângâierile fără nici o vibraţie, mă privea chiar cu un fel de răceală, numai pe buze avea un surâs îndoielnic ca al unui copil.

— Numai să mă cunoşti?

— M-am gândit mult la momentul ăsta, nu-ţi pot spune dintr-o dată cum, însă eu nu sculptez nuduri de femei după model.

— Nu ţe înţeleg, îmi dai voie să mă îmbrac?

— Ai linii suple, cred că dansezi frumos.

— Am dansat şi la Operă.

— Un sculptor preocupat de dans ar fi fericit să te aibă model, eu aş fi fericit să fii soţia mea. Asta voiam să-ţi spun. În sensul. Ăsta m-am gândit la dumneata, şi dacă vrei…

Nu mi-am putut duce până la capăt declaraţia: a izbucnit într-un râs atât de nefiresc, încât aveam senzaţia că cineva mi-a prins de gât nişte clopoţei. Poate că m-am şi înroşit, poate că pe obrazul meu se vedea cât de tare mă durea râsul ei. S-a apropiat de mine şi mi-a trecut uşor mâna prin păr, cu acelaşi gest cu care o mângâiasem şi eu mai înainte.

— Dar nu eşti genul meu. Nu m-ai înţeles. Eu vreau sincer să-ţi pozez, nimic mai mult. Am nevoie de nişte bani. Am o datorie de onoare, şi nu ştiu cum să mă scap.

Uite să-ţi arăt.

— S-î apropiat de un scrin şi, în timp ce sta aplecată, o priveam, simţind aceeaşi vrajă ca în faţa vitrinei cu cărţi, când mi s-a părul că întâlnisem cele două frumuseţi -.

formei şi a conţinutului – într-o sinteză ideală.

Relaţia dintre conţinut şi formă îmi dăduse multe nopţi nedormite. Crezusem atunci că natura putea să ofere modele gata făcute pentru artist. Era timpul să înţeleg că m-am înşelat. Cât despre căsătorie, era dar ca păşisem cu stângul.

Nu cerusem încă pe nimeni în căsătorie şi de buna seamă că gestul meu fusese cu totul nepremeditat… Lotuşi, dacă ea ar fi spus da, ar fi fost minunat. Aş fi îmbrăţişat-o, am fi plecat drept la ofiţerul stării civile, însă nu eram genul ei. Continua să răscolească un vraf de scrisori, stând cu spatele către mine. Într-un târziu s-a întors, după ce a trântit înciudată pachetul cu scrisori.

— Nu găsesc, a spus ea. Am la o prietenă o datorie de opt sute de lei, de care mătuşa mea nu ştie şi nici nu vreau să-i spun.

— Credeam că e vorba de mai mulţi bani; pot să-ţi dau eu suma asta (auzeam râsul lui Leon), ca un aconto.

Nu ştiu când voi începe să lucrez, încă n-am nici atelier.

Mă gândese că aş putea să fac o compoziţie pe tema dansului. Mai târziu. Am să te chem atunci. (Am scos banii şi i-am pus pe masă, opt liârtii.)

— Dar dacă plec între timp?

— Nu-i nimic, vom putea lucra şi vara viitoare.

Cuprinsă de un entuziasm subit, s-a repezit la mine şi. Sărutându-mă a strigat:

— Eşti extraordinar de drăguţ! Sunt fericită că pot scăpa de datoria aceasta…

— Nu-i mare lucru, mă bucur că n-ai primit oferta de căsătorie, asta m-ar fi costat mai mult…

Tonul meu era glumeţ, dar amar…

— Eu vreau să mă căsătoresc, a ţinut ea să-mi dea o explicaţie (deşi n-ar fi fost nevoie), dar nu cu un artist.

Şi, să-ţi spun drept, sunt îndrăgostită de un magistrat foarte bogat, din Budapesta, şi el mă iubeşte, dar încă n-a divorţat. Ştii, e în joc cariera mea. Dacă nu are cine mă lansa, am să mă pierd, eu nu sunt o dansatoare de serie, am stofă de mare dansatoare. Crezi?

— Da, sunt convins, tocmai la asta mă gândeam şi eu… îmi venea să-i spun: „Taci, taci, nu mai vorbi, tot ce spui e prea trist, te înţeleg prea bine ca să mai pot fi supărat Nu de bani e vorba, de ceva mai cuprinzător şi mai puternic, o forţă împotriva căreia eu am crezut că se poate lupta şi l-am combătut pe Leon, dar Leon are dreptate Mediul e mai tare decât individul, deşi se spune că omul sfinţeşte locul. Un singur lucru nu simţi, şi eu nu ţi pot spune: banii sunt mijlocul cu care unii oameni îi ucid pe alţi oameni. Păcat de frumuseţea ta! De unde era să ştiu că şarpele banului te roade pe dinăuntru? I Eşti bolnavă, cum suntem toţi, şi eu, şi Leon, toţi suntem bolnavi într-un fel sau altul…”

Poate monologul meu să fi fost mai amplu, cu alt ritm, cu alt ton, ştiu doar că am plecat urmării de năluca frumuseţii ei, scormonind tot mai adânc semnificaţiile, fără să ştiu încotro mă duc paşii. Pe măsură ce mă. Depărtam, se deschidea în mine un pustiu şi, pentru întua dată, am simţit ca un strigăt venit din adânc, poruncitor, nevoia de a boa, să uit de mine. „Nu, nu mai trebuie să gândesc nimic, acum înţeleg tot, acum îl înţeleg pe Zarathustra! Vrei să le întorci în via, ta? Poţi să te întorci, dar tu nu eşti un supraom, eşti un omuleţ urmărit de năluci, tu nu ţi-ai ars cenuşa pe munte, n-ai găsit o flacără mai limpede decât a vieţii, tu cauţi o iubire mare şi n-o găseşti. Te ocoleşte, fiindcă tu eşti un Peer Gynt, fluşturatic, ' şi ai să rămâi mereu aşa. Nu, nu eşti Zarathustra, tu vrei să te îmbeţj, să scapi de sentimente sfâşiate, să uiţi şi să te vindeci şi să începi iar de la cap. Trebuie să bei…”

Ajuns în oraş, m-am îndreptat spre cel mai cunoscut bar din Cluj. Numai acolo puteam fi sigur că nu-l voi.

Întâlni pe Leon el se „îmbăta prin crâşme lăturalnice sau acasă. Aveam încă un dram de speranţă, pe care el mi-ar îi zdrobit-o cu rânjetul lui satanic, s-ar fi simţit învingător în disputa noastră asupra iubirii. Nu trebuia. Îmi era de-ajuns acum să beau, şi am intrat pe uşa barului ca un luptător care nu mai vrea nimic înainte de a muri, decât o beţii' cruntă.

Am stat la o masă şi am cerut un coniac şi o ţigară de foi. La o altă masă, mai în fund, câteva femei chicoteau, aruncând priviri spre mine, apoi una, o blondă' spălăcită, a venit la masa mea, fără s-o chem. Era destul de stupidă. M-a întrebat:

— Ce faci, micule, de ce eşti încruntat?

Tot astfel mă Întrebase şi Margareta…

Mă uitam la ea şi mi se părea c-o văd printr-un binoclu, făcut dinadins să poţi vedea ceea ce femeia căzută vrea să ascundă.

— Du-te de aici, i-am spus, lasă-mă singur!

Dar ea s-a aşezat lângă mine şi mi-a trecut mâna prin păr (tot aşa făcuse şi Margareta), surâzând galeş, înduioşător de caricatural, şi mi-a fost milă de ca. Am întrebat-o ce vrea să bea şi a spus să bem amândoi whisky. Ştiam ce urmăreşte: să mă îmbăt repede, asta voiam şi ou, dar capul meu era mai tare decât alcoolul. Băusem sticla pe jumătate şi deveneam tot mai lucid. Mi se părea că în locul creierului îmi pusese cineva o maşinărie rece, îngrozitoare. O priveam pe fată obsedant, ca şi când am fi fost numai noi doi în acel bar, aduşi anume acolo, să aflu de la ea ultimul secret al vieţii.

— Nu-i aşa. Valentina? Aşa-i că tu ai fost un înger?

Spune, Valentina, fii sinceră, spune-mi, eu ştiu c-ai fost un înger! Ai vrut să mă îmbăt şi te-ai îmbătat tu înaintea mea. Spune-mi, ai fost un înger?

— N-am fost înger, n-am fost niciodată înger, bolborosi ea, curvă m-am născut…

Infernală este sinceritatea femeilor decăzute. Cuvintele rostite de de primesc o pată veşnică, o rugină pe care n-o mai poţi şterge. Nici nu voia să fie înger, voia să rămână ceea ce este. Totuşi, visul iubirii nu era mort în ea, trăia, dar deformat, canceros. Mă întreba dac-o iubesc.

— Nu te pot iubi, Valentina, nu vreau să te mint.

— De ce nu mă iubeşti?

— Fiindcă n-ai aripi. Eu, Valentina, iubesc o nălucă…

Ştii tu cum sunt nălucile? N-au nimic pe dinăuntru, de aceea pot zbura.

— Minţi, minţi! tot repeta ea. Vreau să mă iubeşti pe mine. N-ai să mă uiţi niciodată. Vreau să mă iubeşti; ou acum, că sânL beată, vii mâine, te aştept. N-ai să uiţi niciodată…

Am chemat chelnerul, am plătit consumaţia, apoi i-am băgat în poşetă hârtiile care mi-au rămas şi am plecat.

Păşeam în zig-zag şi înaintam greu, parcă cineva îmi pusese o gheară în spate şi mă trăgea înapoi. „Sunt beat; acum sunt beat, dar ştiu tot. Acum ştiu tot, absolut tot ce n-am ştiut. Îmi dau seama că vorbesc singur, dar nu sunt trist, nici vesel nu sunt, pentru că am ajuns între bine şi rău, între frumos şi urât, am ajuns între adevăr şi minciună, unde nu poţi fi nici trist, nici vesel. Da, vorbesc singur şi nu mă aude nimeni, şi nu mă vede nimeni decât

Matei Corvinul. Noapte bună, Matei… Bună dimineaţa!

Mestrovici a făcut o sculptură mai frumoasă, a sculptat libertatea! Tu eşti ţeapăn ca o prăjină, îngâmfat. Nu mă simţi nici pe mine, nici pe Valentina. Îţi spun eu cine

Valentina: Bilitis… Made în secolul XX. Auzi, domnule

Matei? Dac-ai coborî de pe cal numai o zi şi-o noapte, ai înţelege că banul e ochiul dracului. Eu ştiu ce înseamnă banii… Uite!” scos din buzunar mărunţişul care mi-a rămas şi l-am aruncat spre statuie, apoi am început să plâng şi mergeam legănându-mă ca un bolnav.

Îmi făcusem singur o rană adâncă în suflet.