Fata din vitrină

CÂND M-AM TREZIT, TRECUSEM DE         Simeria, intrasem în hotarul Ardealului. Nori destrămaţi se mişcau alene sub cerul albastru, coline şi orizonturi împletite te îndemnau să stai de vorbă cu de, să-ţi deschizi sufletul. Gâscă se trezise şi discuta cu două doamne care se urcaseră între timp. Cea mai tânără, cu obrazul alb şi cu ochi verzi, mi s-a părut că seamănă cu Femeia galbenă din picturile lui. Purta o rochie verde, culoare foarte potrivită cu tenul ci blonziu, atâta doar, că tonul era prea închis. „N-are gust. Mi-am spus. Păcat că e frumoasă!”

— Ce-ai visat, Ioane? Şterge-te la ochi şi spune-mi ce-ai visat.

— Am visat un înger care semăna leit cu dânsa, numai că…

— Nu-i adevărat! Să ne spui visul cel adevărat… mintenaş!

— Da, da, să ne spuneţi visul, îi ţinu isonul doamna cea frumoasă, şi părea că se distrează nemaipomenit.

Poate în timp ce eu dormeam ei au râs de mine, şi-mi era ciudă pe ei.

— Doamnă, eu vă povestesc visul, dacă doriţi, numai să nu fiţi superstiţioasă, n-aş vrea să aibă urmări neplăcute. Îngerul era foarte frumos, şi eu îl priveam cu mirare, aş zice chiar extaziat, şi mă privea şi îngerul pe mine…

— Cum s-ar zice, s-a creat o situaţie! sublinie Gâscă, râzând.

— Da, priveam îngerul cu o mirare tot mai crescândă şi-mi bătea inima. Aş fi vrut să-i spun cât e de frumos, însă chiar în clipa aceea i-a crescut un nas înfricoşător…

Doamna de alături, mult mai în vârstă şi de loc frumoasă, izbucni în râs.

— Vă rog să mă credeţi, un nas înfricoşător…

— Ca al lui Ţăndărică, strigă Gâscă, să nu minţi, mişălule! Spune mai departe, tu ce-ai făcut când ai văzut că-i creşte nasul înfricoşător?

— Ce să fac? M-am îngrozit. Atunci însă îngerul mi-a spus: „Eu nu sunt înger, sunt femeie**.

— Atunci visul e gata explicat, Ioane, n-ai visat, un vis interesant!

— Cum adică, îl întrebă doamna ce frumoasă, ce vrei să spui?

Gâscă păru încurcat şi răspunse cu ton schimbat:

— Vă rog respectuos să-l întrebaţi pe el, că nu eu am visat!

Am izbucnit în râs, şi doamna s-a înroşit puţin ca şi când aş fi râs de ea.

— Acum iar s-a creat o situaţie. Te rog, Ioane, s-o descurci imediat! Şi să ştii că astfel de vise cu două înţelesuri mie nu-mi plac. S-auzim!

N-am mai avut timp să descurc această situaţie, fiindcă trenul fluieră scurt, şi Gâscă sări ca ars. Uitase că trebuie să coboare la Uioara. A sărutat mâna doamnelor şi, în timp ce cobora a strigat:

— Vise plăcute, Ioane!

— Interesanţi sunteţi voi, artiştii! spuse doamna cea frumoasă. Voi ştiţi să râdeţi de orice. Mi-a spus colegul dumitale că eşti sculptor. Poate mă inviţi şi pe mine să-ţi văd o expoziţie.

— Asta mă obligă să fac una. Vă rog să-mi daţi adresa.

Se ridicase în picioare şi, îndreptându-şi talia, mă privi cumva de sus, ca şi cum s-ar fi mirat. Se apropie de fereastră, fără să-mi răspundă. M-am ridicat şi eu şi priveam amin doi pe fereastră. Am început să vorbim despre timpul frumos, şi eu mă cam plictiseam. Îmi părea rău că plecase Gâscă. El ştia să glumească. Doamna mi-a spus că suferă de reumatism. Venea de la Băile Herculane, unde s-a simţit minunat, mai avea însă dureri în picioare.

— Foarte bine! am scăpat eu o vorbă, neştiind ce să spun.

— Cum foarte bine? Ce fel de logică e asta? mă întrerupse indignată.

— Voiam să spun că vă veţi duce şi la vară şi iar o să vă simţiţi minunat.

Zâmbi cu îngăduinţă.

— Voi, artiştii, vorbi ea cu un ton resemnat, nu ştiţi ce-i pe lume. Am şi eu o nepoată de soră, balerină, îţi stă mintea-n loc când auzi ce spune.

Nu m-am mirat când am aflat că are o nepoată balerină. Mai târziu, nu ştiu cum, ea a adus vorba despre căsătorie şi i-am spus că sunt hotărât să mă însor cât mai curând. Că imediat ce-o să ajung la Cluj urmează să-mi închiriez un apartament şi să-l mobilez frumos.

Ne apropiem de ClujEa îşi scoase din poşetă o pudrieră rotundă ca o medalie şi se pudră cu gesturi mici.

Îi priveam unghiile” nelăcuite, rotunjite decent, degetele subţiri, cu linii nervoase.

— Îţi plac mâinile mele? îmi aruncă întrebarea, ridicându-şi genele.

— Se vede pe degetele dumneavoastră că nu lucraţi nimic, aveţi degete prea delicate.

— Vrei să mă jigneşti, îmi pare rău, am putea fi prieteni. Mă gândeam chiar să te invit, când ajungeam la

Cluj, să te tratez cu o dulceaţă.

Întoarse capul spre doamna cealaltă, ca şi când ar fi vrut să ştie dacă n-o auzise, dar doamna aceea adormise.

— Vă mulţumesc, primesc invitaţia. N-am vrut să vă jignesc.

— Nu-i nimic, spuse ea, am glumit, mie îmi plac mânile mele. Ce copilăros eşti! Nu mi-ai spus cu cine vrei să te însori. Ai găsit-o pe viitoare?

— Nu, încă nu! Mie îmi plac femeile naive, sensibile. Am văzut una înainte de a pleca din Cluj. N-o cunosc.

— Şi de unde ştii că e naivă?

— Sunt convins! Avea o candoare scrisă în toată fiinţa ei. Râdeţi ca şi când n-ar exista astfel de fiinţe.

— Nu, nu! ai înţeles greşit, eu ştiu că sunt, dar mă amuzi.

Doamna asta să tot fi avut treizeci de ani, adică nu mult mai mult ca mine, totuşi, pe măsură ce vorbeam cu ea, se aşeza o distanţă între noi. Mai ales când râdea, buzele i se ascundeau cu totul, iar gura ei părea a unei babe. Numai când îşi ţinea gura închisă avea un surâs fin, aproape îmbietor; când vorbea, buzele ei subţiau cuvintele graţios. M-am hotărât să primesc invitaţia de a mă opri la ea, mai ales că nu locuia departe de gară.

Avea două geamantane mari, pe care le-am luat eu; ea a luat geamantanul meu mic şi o cutie de pălării. Am salutat-o pe doamna cealaltă, care călătorea mai departe, şi am coborât.

— Sunt grele geamantanele? a întrebat ea.

— Da, sunt foarte grele.

— Nu stau departe de gară, a spus ea, la doi paşi.

„Nu-i nimic, treacă de la mine! Am dus eu şi alte greutăţi, bine că nu mă vede Gonzaga, să-mi ureze vise plăcute…”

Totuşi, ieşind în faţa gării, doamna a oprit un birjar şi, în timp ce aşezam geamantanele în trăsură, mi-a spus:

— Eşti foarte drăguţ, ţi-au rupt mânile, nu-i aşa?

În trăsură, mai mult ca să zic ceva, i-am spus că mi-e grozav de sete.

— Ajungem acasă, a adăugat ea cu un ton familiar, nu fi nerăbdător, o să-ţi dau o dulceaţă. Şi, cum stam alături, şi-a lăsat încet mâna pe mâna mea, întrebându-mă:

Spune drept, nu te-ai supărat?

Cuvintele ei aveau un ton schimbat. Un fel de şoaptă în care simpatia e reţinută. Buzele subţiri, nevopsite, aveau o culoare de frunze în toamnă. I-am sărutat mâna, dar mirosea a funingine; i-am spus râzând şi a râs şi ea.

Despre viile Clujului sufla un vânt uscat. Mi-am întors capul în dreapta, priveam trecătorii şi mi se păreau foarte cunoscuţi. Apoi trăsura s-a oprit la o poartă acoperită cu zorele înflorite.

— Coborâm. Te rog, ţine-mi pardesiul şi cutia asta!

Am intrat într-o grădină, cu pietriş, şi ne-a întâmpinat o femeie de serviciu.

— Unde e Margareta? a întrebat ea cu un aer de stăpână.

— Domnişoara a plecat la gară, să vă aştepte, nu v-aţi întâlnit?

— N-am văzut-o. O să vină ea. Te rog să ne aduci câte-o dulceaţă!

Ni s-a adus câte-o dulceaţă de vişine.

— Nu te uita la tablouri, nu sunt frumoase. Mai bine stai, odihneşte-te.

— Nu, mulţumesc, e foarte ademenitor, dar vreau să-mi sfârşesc călătoria.

— Vrei să pleci imediat? Nu cred.

— De ce nu? Vă mulţumesc pentru dulceaţă. A fost foarte aromată.

În clipa aceea s-a deschis uşa, ca bătută de vânt, şi a intrat fata po care o văzusem în vitrina cu cărţi înainte de plecarea mea la Timişoara. Doamna cu care venisem îi era mătuşă. S-au sărutat, apoi m-a prezentat.

— Lfn sculptor, domnul Ion. L-am cunoscut în tren, a spus ea. Îi era foarte sete şi l-am tratat cu o dulceaţă.

Fata mi-a întins mâna, spunând:

— Dar cu îl cunosc, i-am văzut o expoziţie. Ce coincidenţă!

— Şi eu vă cunosc, am răspuns. V-am văzut o dată, nu în expoziţia mea, în faţa librăriei Lepage. Aş fi vrut să vorbesc cu dumneavoastră şi n-am îndrăznit.

— Nu cumva ea este fata candidă despre care mi-ai povestit în tren? întrebă doamna, foarte amuzată, Am confirmat, şi ea început să râdă.

— I-am spus mătuşii dumneavoastră că am văzut o fată frumoasă, nu ştiu ce e de râs. Sunteţi într-adevăr frumoasă, nu credeam că am să vă cunosc.

— Când. În ce vitrină? Nu înţeleg, poate mă confundaţi! Eu vă cunosc din expoziţia pe care aţi făcut-o în strada Universităţii. Acum însă v-aţi schimbat foarte mult.

— Şi dumneavoastră v-aţi schimbat, vă stă bine bronzată.

Avea o rochie roşie spălăcită, fără mâneci, picioarele fără ciorapi, cu nişte săndăluţe negre de lac. Mătuşa ei a ieşit şi am mai vorbit puţin. Simţeam că-mi ard urechile şi i-am spus de câteva ori că sunt foarte emoţionat.

— Dacă vrei, ne mai putem vedea. E bine că aţi cunoscut-o pe mătuşa mea, ea mă iubeşte foarte mult.

— Şi eu vă iubesc foarte mult, i-am spus, şi ea a râs.

A intrat mătuşa ei, iar eu m-am ridicat să plec.

— Să mai veniţi pe la noi, domnule Vlasiu, mi-a spus ea, Margareta se cam plictiseşte.

Am plecat, şi Margareta m-a condus.

— Să veniţi mâine, mi-a spus ea în poartă. Şi am să vin şi eu să văd atelierul.

I-am sărutat mâna, şi atunci am văzut că mâna ei seamănă cu a mătuşii sale, era însă mai subţire, aproape uscăţivă; ochii, buzele şi părul erau aceleaşi.

— Atunci, veniţi mâine? întrebă ea în timp ce-i sărutam mâna.

— Am să vin.

— Vă aştept, vă aştept, a strigat ea, în timp ce cu mă depărtam.