Mâinile copiilor

A DOUA ZI, SCULÂNDU-MĂ, PRIMUL meu gând a fost să-mi găsesc o slujbă. Am pornit în căutarea ei şi. Înainte de a ajunge la Revizoratul şcolar, am întâlnit un prieten, director la Şcoala de ucenici, care mi-a spus că are lipsă de un profesor de desen geometric.

— Eu sunt acel profesor, am răspuns grăbit, dar trebuie să-mi daţi salariul pe o lună înainte, să-mi închiriez un atelier şi să-mi plătesc un abonament la masă.

Mă privi puţin contrariat.

— Te înţeleg, eşti foarte slab. Hai cu mine să semnezi angajamentul. Îţi dau şi bani.

În felul ăsta, două ore mai târziu, nu numai că aveam o slujbă, dar aveam şi bani (banii mei), iar atelier am găsit a doua zi: o cameră de cinci pe cinci, în centrul oraşului. Avea un singur neajuns: era aşezată deasupra unei bucătării şi, când deschideam fereastra, intrau nişte mirosuri de mă apucau ameţelile.

Câştigam o mie şapte sute de lei lunar – nici mai mult, nici mai puţin. Plăteam chirie şapte sute. Alte şapte, pentru două mese la o pensiune. Îmi rămâneau trei. Cu o sută plăteam laptele adus în fiecare dimineaţă de o ţărancă din Floreşti, lapte nemaipomenit de bun. Îl fierbeam în cuptorul de teracotă, într-o nişă închisă, şi făcea o coajă roşie: lapte de bivoliţă. Îl beam rece, dimineaţa, când mă sculam. S-a întors la Cluj şi prietenul Gâscă şi, cum-necum, mi-a făcut rost de un pat cu saltea – pat adevărat. De mult nu mai avusesem eu un pat. Mi-am cumpărat pământ pentru modelaj, mi-am adus tejgheaua de cioplit, mi-am făcut o măsuţă cu nişte poliţe pentru cărţi. Cu două şute plăteam lemnele de foc şi era cald şi bine. Începuseră ploile de toamnă. Cădeau peste acoperiş, vuind prelung. Cerul era plumburiu ca sufletul meu. Mergeam la Şcoala de ucenici şi intram în clasă. Aveam trei clase cu câte optzeci de elevi. E de necrezut. De trei ori câte optzeci de tineri sub douăzeci de ani, pe care trebuia să-i înveţi tu, cel neînvăţat.

Când am intrat întâ'ia dată, m-a întâmpinat la uşă un gardian, da, un gardian ca toţi gardienii cu entură. Cu chipiu şi cu baston.

— De ce stai dumneata aici?

— Să trăiţi, domnule profesor, ordin!

Am intrat în clasă nedumerit. Ochii mei s-au lăsat cu mirare pe cele optzeci de obraze negre, în care numai dinţii şi albul ochilor străluceau.

Copiii s-au sculat în picioare.

— Staţi jos, le-am spus, şedeţi! Vreau să vă întreb ceva: de ce stă gardianul la uşă?

Tăcere. O tăcere tainică se apropie de mine ca o gheară.

Al), copiii ştiu să vorbească cu tăcerile…

— Vă întreb încă o dată: ce caută gardianul la uşa noastră?

Tăcere. „Aici se ascunde ceva. Ceva cu totul grav.

Copiii se tem să vorbească.” Mă apropiu de unul mic, îl mângâi, se ridică în picioare şi mă priveşte cu neîncredere. Îl întreb:

— Spune-mi tu, de ce stă gardianul aici?

Răspunde cu ezitare, dar limpede:

— Ne bate!

— Cum vă bate? Pentru ce?

— Ne bate aşa, cu bastonul, când îl cheamă domnii profesori.

Am înţeles. Profesorii ţin disciplina cu ajutorul gardienilor. E nemaipomenit!

— Ascultă, copilule! Du-te, spune-i gardianului că n-avem nevoie de el. Să plece!

Copilul mă priveşte surâzând neîncrezător. Prin clasă trece un murmur.

— Uite, îl chem eu şi spune-i tu. Auzi? Să nu-ţi fie frică!

Deschid uşa şi strig:

— Domnule gardian, te rog să vii înăuntru!

Gardianul intră grăbit.

— Da, s'trăiţi, la ordin!

În clasă se face tăcere mormântală. E ca într-un teatru. Actorii joacă fără nici o greşeală. Personaje: eu, gardianul şi copilul. Elevii ţin locul publicului.

— Domnule gardian, ascultă ce-ţi spune copilul ăsta!

Copilul mă priveşte. Are scântei în ochi.

— Nu ne trebuie gardian, strigă el, să te duci de aici!

Gardianul nu înţelege. Se uită la mine năuc, şi mâna îi rămâne moale pe baston. Crezuse că l-am chemat pentru o „corecţie”.

— Da, întăresc eu, du-te la domnul director şi spune-i: La clasa a II-a B n-avem lipsă de gardian!

Gardianul a pornit de-a-ndărătelea, clasa a izbucnit într-un râs monstruos. M-am speriat. „Râsul ăsta ascunde o dramă. Una despre care dramaturgii epocii nu vor scrie niciodată.” îi las să râdă, mă duc la catedră, răsfoiesc catalogul, citesc adnotaţiile profesorilor. Rubrica disciplinei e plină de observaţii. Îl închid şi mă ridic. Clasa se linişteşte dintr-o dată.

— Mă copiilor, iată ce am de spus: începând cu ziua de azi, eu sunt profesorul vostru de desen. Am să vă învăţ să desenaţi fără ajutorul gardianului. Un meseriaş care nu ştie desena e un bâlbâit. Vrei să faci o piesă de maşină, un instrument, ţi se aduce un desen pe hârtie, câteva linii făcute cu creionul, câteva cifre în centimetri; un bun meseriaş aruncă ochii pe hârtie şi înţelege. Se apucă de lucru şi, în câteva zile de muncă, piesa e gata. Voi înţelegeţi ce vă spun eu? Desenul este graiul meseriaşului. Dacă nu înveţi desenul, lucrezi ca un năuc, strici materialul şi nu

Iaci nimic. Am să vă învăţ să vorbiţi cu compasul, şi n-o să vă fie greu. E o mare plăcere să desenezi. Uitaţi-vă la mine: voi sunteţi strungari? Eu sunt un maşinist! Am lipsă de un şurub i Toate maşinile au lipsă de şuruburi: se tocesc, trebuie înlocuite. Vin la voi şi vă spun: îmi trebuie un şurub! Iată, îl desenez în faţa voastră…

Desenez un şurub. Elevii sunt numai ochi. Privirile lor se lipesc de tablă. Fiecare linie de cretă trece prin privirile lor ca un circuit electric. Ei nu vor uita niciodată şurubul meu…

Pun creta pe masă şi cobor între ei.

jŞ – O singură lubir*

— E un şurub acolo, nu-i aşa? E frumos ca un boboc (copiii râd), şi voi veţi putea desena ca mine. Am învăţat să desenez la Şcoala de meserii. Şi eu sunt meseriaş. Sunt lâmplar. Ştiu să lucrez cu rindeaua şi cu ferăstrăul, ştiu să fac mese, dulapuri, scaune. Ştiu să lucrez la maşini, am fost ceferist, am făcut vagoane de tren. Am ajuns profesor de desen pentru că mi-a plăcut desenul. Acum vă întreb: vreţi voi să ne apucăm de lucru cu toată inima şi să învăţăm desenul?

— Vrem! au strigat elevii într-un singur glas.

Şi eu ştiu că nu minţeau.

— Cred că ne vom înţelege bine de tot. Acum, uite ce vă spun: desenul se face pe hârtie. Hârtia e albă (am ridicat în aer o foaie de hârtie), mânile voastre sunt smolite fiindcă voi nu sunteţi domnişoare de pension, voi lucraţi, eu ştiu cât trudiţi în ateliere. Cine are în atelier mâinile albe e un puturos, dar aici, la ora de desen, e bine să avem mini curate; altfel, murdărim hârtia. Ridicaţi mânile în sus!

O sută şaizeci de mâni se ridică în sus ca un potop.

Toate sunt negre, uleioase.

, 4Minunat! îmi plac mânile voastre. Acum cred că

1desena frumos, dar înainte vom ieşi la fântână. Mă epăl şi eu cu voi.

Am ieşit la fântână şi a început o spălare pe întrecere.

Cu săpun, cu nisip, cu rumeguş. Un sfert de ceas a durat gpălareş noastră, apoi ne-am întors veseli în clasă şi le-am dat fiecăruia câte-o foaie de hârtie. Parcă le-aş fi împărţit chilie cu lapte, aşa se întindeau mânile spre hârtii.

Am şters şurubul şi am început lecţia, desenându-le câteva forme geometrice simple. Am trecut printre ei, i-am încurajat, pe urmă le-am spus

— Trebuie să mă duc în cancelarie. Lucraţi încet. Dacă vreunuia nu-i vine să deseneze, e mai bine să iasă afară din clasă, decât să vorbească şi să-i tulbure pe ceilalţi de

3a lucru. Auziţi, mă copii? Poate să iasă în curte, că eu nu mă supăr. Să ştiţi că aş vrea să nu mă supăr niciodată pe voi.

Am ieşit şi m-am dus la cancelarie. Directorul, grăsuţ, Jovial, mă întâmpină:

— Dragă Vlasiu, ai gonit gardianul, vezi să n-o păţeşti, sfnt nişte barbari, sar cu bătaia la profesori, s-au întâmplat, jazuri.

priveam mirat.

— Pe răspunderea dumitale t Eu te-am prevenit. Ce-ai

8cut, le-ai dat drumul în curte

— Nu. Stau şi desenează.

— Singuri? I-ai lăsat singuri î l Sparg geamurile „domnule, rup mesele!

— Îmi iau răspunderea. Nu vreau să impietez cu nimic asupra modului disciplinar al şcolii, dar n-am nevoie de gardian. Am fost profesor la Şcoala comercială, ştiţi…

— Ei bine, vino cu mine să vezi ce n-ai văzut.

Am coborât în clasă, care era într-un subsol. O clipă m-am temut gândindu-mă că la sfaturile mele să nu fi ieşit cu toţii în curte. Atunci am deschis uşa. Copiii desenau liniştiţi, aplecaţi peste mesele lor. Când ne-au văzut, s-au ridicat respectuoşi.

Directorul s-a întors spre mine de-a dreptul uimit.

— Cum ai făcut, domnule?

— Le-am vorbit cu căldură. Copiii nu cer numai să fim mai învăţaţi decât ei, dar cer înţelegere, puţină dragoste; ideea cu gardianul este sălbatică.

— Bine, dar am să convoc o conferinţă, şi vom vedea.

Să vii şi dumneata. Şi eu sunt de părerea dumitale.

Totuşi conferinţa n-a dat rezultatul dorit. Profesorii s-au împărţit în două tabere. Punctul meu de vedere era susţinut şi de fostul meu profesor de geometrie de la Academia de Arte Frumoase, un om cu foarte bune intenţii; tocmai aducea cu mult tact argumente pedagogice, citind nume de pedagogi celebri, când geamurile cancelarieri zburară în ţăndări, lovite de câteva pietre aruncate din curte.

Elevii au prins de veste că se ţine o conferinţă şi au avut curajul să arunce în profesori cu pietre. De acolo, de sub masă, unde se ascunsese venerabilul meu profesor, după încetarea bombardamentului a spus:

— Domnilor colegi, nu renunţăm la gardieni!

Şi a rămas aşa.

Între profesori se afla şi un critic de artă plastică, Beneş, funcţionar pe atunci la Revizoratul şcolar. Începând chiar din ziua acelei conferinţe, am legat o statornică prietenie.

Mişcat de entuziasmul meu pedagogic, Beneş s-a apropiat de mine şi mi-a spus:

— Eu te înţeleg şi te admir chiar că ai putut să stimulezi o astfel de conferinţă, ai reabilitat un pi'incipiu de drept al pedagogiei, dar aici sunt cauze adânci, pe care nu le cunoşti. De doi ani sunt la această şcoală şi pot să-ţi spun că totdeauna pornesc spre şcoală cu o strângere de inimă, chiar cu o spaimă pe care nu mi-o pot alunga. La una din lecţii le vorbeam elevilor despre instrumente, despre dragostea şi grija pe care un meseriaş trebuie s-o aibă pentru sculele lui. Mă lăsam dus de vorbă, povestea Beneş, îmi plăcea subiectul şi credeam chiar că le captasem atenţia. Atunci însă a sunat clopoţelul, şi în clipa aceea s-au ridicat toţi ca la comandă, agitând în mână fiecare câte un instrument: foarfeci, cuţite, ciocane, cleşte, şublere; le agitau înspre mine. Mi s-a făcut părul măciucă şi, ca să ies din încurcătură, am râs, strecurându-mă ca un şoarece până la uşă, într-un vacarm de glasuri ameninţătoare. Elevii o dată porniţi, aveau de gând să demonstreze pe pielea gardianului ascuţişul sculelor, voind să-i taie urechile. Şi a scăpat cu fuga. Spune, ce poate face în cazul ăsta pedagogul?

Era greu, fără îndoială, mai greu decât crezusem eu.

— Este un fond bun în copii, am răspuns. Trebuie scos la suprafaţă cu atenţie, cum scoţi răsadul din pământ.

— Bine-bine, spunea el, ai să vezi ce păţeşti cu răsadul, eu te sfătuiesc să nu renunţi la concursul gardianului.

Nu l-am ascultat, dar greutăţi am avut destule.

Elevii şcolii erau ucenici prin atelierele patronilor, obligaţi de lege să le acorde două jumătăţi de zile libere pentru a se instrui. Legea nu era pe gustul patronilor, astfel că ucenicii erau incitaţi la neascultare, insulte şi chiar agresiuni.

Totuşi, eu trimiteam gardianul de fiecare dată la plimbare. Nu mă pot lăuda că mi-a fost uşor. Erau zile când plecam nemulţumit din atelier, zile când, ajuns în clasă, priveam elevii ca printr-un geam aburit, iar ei simţeau absenţa mea. Copiii iartă tot, însă indiferenţei îi întorc spatele şi nu mă iertau nici pe mine. Aveam în clasa a II-a un vlăjgan blond, repetent ani la rând, a cărui îndărătnicie părea de nevindecat. Nu numai că nu lucra, punea la cale fel de fel de năstruşnicii, slăbind încrederea ce se stabilise între mine şi elevi. Venea cu mâinile nespălate, murdărea hârtia, trăgea câteva linii anapoda şi mi-o da sfidător. Eu o ridicam în aer, o arătam elevilor şi spuneam;

— Aşa ştie el să deseneze. Ce notă să-i dau?

— Patru! Doi! Unu – strigau elevii.

— Îi pun notă data viitoare, spuneam eu.

Dar data viitoare el proceda la fel, şi eu tot amânam, neştiind cum să ies cu obrazul curat din această încurcătură.

Într-o zi a spart un geam – cu totul din greşeală, zicea el. Am trimis servitorul după geamgiu, şi geamul a fost pus la loc, sub ochii elevilor, pe banii mei.

— N-am bani mulţi, le-am. Spus, dar nu vreau să afle directorul, să nu ne pună gardian la uşă. L-ai spart di a greşeală, nu-i aşa, Ciasar? Altă dată să ai grijă.

— Da, domnule profesor, avem grijă! a răspuns el cu subînţeles.

Îmi venea să-l scot la tablă, să-l aşez în poziţie de drepţi în faţa elevilor şi să-l trag de urechi, totuşi mă stăpâneam. El însă nu se stăpânea de loc şi mă chinuia amarnic. Găsind în fiecare zi moduri neaşteptate de a mă pune la încercare. A scos cu genunchii piciorul mesei la care lucra, în altă zi a adus o cioară în putrefacţie, învelită într-o hârtie, şi a pus-o după tablă. (Duhnea îngrozitor.) Altă dată am găsit în sertarul mesei praf de strănutat. Îi treceau prin cap toate năzdrăvăniile. Într-o zi a venit cu o praştie în care punea nituri, ţintind cefele elevilor din faţa lui, iar aceştia săreau ca. Arşi, apelând la ajutorul meu.

— Ieşi la tablă, i-am spus liniştit, şi adă şi praştia.

— Nu am praştie, domnule profesor, a mormăit el.

— Bine, vino fără praştie.

S-a urcat greoi. În clasă s-a făcut linişte.

— Acum îl bate, s-a auzit o voce.

— Ciasar, ţie nu ţi-e ruşine? Ca mâne eşti calfă, şi nu ştii să desenezi un pătrat. Am luat desenul unui elev mai mic şi, arătându-i-l, i-am spus: Uite ce desen frumos a lacut, ce litere frumoase, parcă sunt de tipar! Şi tu îi dai în cap cu nituri. N-ai să ajungi desenator, ai să ajungi vânător! Adă praştia încoace!

— Nu am praştie, domnule profesor.

L-am căutat în buzunare şi am găsit o lamă fină de oţel, destul de mică, dar flexibilă, cu o gaură la un cap, în cai e se putea aşeza nitul. Le-am arătat elevilor coroul delict şi i-am întrebat ce să facem noi cu Ciasar.

— Să-l nituim şi pe el! au strigat câţiva.

— 1 oarte bine! Să iasă la tablă toţi aceia pe care

Ciasar i-a lovit.

Au ieşit vreo cinci şi mă rugau să Ic pipăi cucuiele. Nu mai desena nimeni, elevii simţeau că a sosit, în fine, şi ceasul lui Ciasar.

I-am scos toate niturile din buzunar şi Ic-am pus pe masă, spunându-le celorlalţi să ia fiecare câte-un nit. I-am aşezat în rând şi i-am dat praştia celui mai mic dintre ei, un copil firav, cu un cap ca un pepene galben, apoi l-am prins uşor de umeri pe Ciasar şi l-am întors cu faţa spre tablă, spunându-i:

— Acum ai să simţi ce-au simţit şi ei! Ce să-ţi iac

Copilul a ridicat praştia, a luat ţintă, dar nu trăgea.

Trage! Trage! strigau elevii, într-un singur glas.

El însă a lăsat praştia în jos.

„Poate se teme”, mi-am spus.

— Dă-i praştia următorului! am strigat. Ai scăpat uşor, Ciasar.

El a făcut un gest, ca şi când mi-ar fi spus: „Puţin îmi pasă!” Ştia că cei loviţi n-aveau curajul, şi într-adevăr niciunul n-a tras.

— Bine, înţeleg, voi l-aţi iertat, foarte frumos, eu cred totuşi că trebuie pedepsit.

Ideea asta era în asentimentul clasei şi, bineînţeles, se aşteptau să chem gardianul, şi poate ar fi mentat, i-am dat însă o pedeapsă mult mai grea, credeam eu…

— Uite, Ciasar eu vreau să fim prieteni. Am luat o hârtie albă şi i-am spus: „Dacă poţi. Desena un pătrat fară să murdăreşti hârtia, nu numai că scapi de pedeapsă, dar îţi dau nota 10.

Clasa a izbucnit în râs, iar Ciasar s-a înroşit, A luat hârtia, dar nu avea creion. I-am dat un leu să meargă să-şi cumpere. „Dacă se va întoarce, mi-am zis. Am câştigat bătălia44, şi el s-a întors, mai mult chiar, se spălase 4 pe mâni, a început să lucreze, şi la sfârşitul lecţiei mi-a prezentat planşa. Spre uimirea mea, el desenase nu un pătrat, ci un şurub în perspectivă, fără nici o greşeală.

În asentimentul clasei întregi, i-am dat nota 10, totuşi el nu părea mulţumit. Îmi scăpase din vedere un amănunt: sub numele lui, în loc să fi scris clasa a II-a, el scrisese clasa a IV-a. Deci asta era rana lui cea mare. Fusese lăsat repetent de două ori deşi el simţea că nu e prost – şi nici nu era. Se făcuse cu el o greşeală iniţială; de a îi lăsat repetent pentru pricini de purtare.

I-am promis că voi vorbi cu directorul să fie examinat, în mod deosebit şi să fie admis anul viitor direct în clasa a IV-a, şi ei s-a bucurat.

— Acum, că ne-am împăcat, te rog să-mi dai mie praştia; vreau să am o suvenire de la tine.

— Vă dau şurubul pe care l-am desenat, domnule profesor, a spus el râzând.

Şi l-am primit… îl mai am printre hârtiile mele şi, de câte ori dau de el, mă gândesc că e foarte greu să fii profesor.