Eram doar pictori!

DINU LOCUIA APROAPE DE GARA, într-o cameră cu fratele său, locotenent la jandarmerie, însă un om minunat. Avea în cuvinte ca şi în gesturi o biândeţe caldă şi un ton familiar de nedescris. Deşi îl cunoşteam mai demult, sufletul lui frumos mi se arăta abia acum.

— Ce prieten eşti tu, mă Vlasiu? Vii la Timişoara şi ne ocoleşti? Am să te scot la raport! Nici căpcăunul ăsta de frate-meu nu ştie să se poarte cu un prieten. El ştia că vii, trebuia să te aştepte la gară. Ce, vine un prieten în oraşul tău, şi tu, în loc să-l aduci acasă, te îmbeţi?

Am să-i rup urechile! Asta nu e pictor, e zugrav! Am auzit că ieri scară a făcut prostii. E drept? A venit în zorii zilei acasă, behăind… „Unde-ai fost, mă?” îl întreb.

„Behee!…” „Ce-i cu tine, mă?” „Behee!…” Era beat – ne face neamul de râs!

Camera lor mică mirosea a culori de ulei iar, prin colţuri, pe lângă pereţi, erau aruncate în mare neorânduială cartoane şi pânze pictate. Aveau şi un aparat de radio cam vechi, pocnea şi mârâia de nu te mai puteai înţelege.

Dinu îl tot meşterea, bombănind:

— Aparat de jandarm, e bun de mitraliat vrăbii, am să-l pun pe streaşina casei!

— E şi obraznic! îl ţin aici cu casă şi masă, ca să picteze el cai verzi pe pereţi. Nu ştie să fie respectuos – mi să-i rup urechile într-o zi! Du-te, mă, şi adă ceva

— Ă-1 omenim pe omul ăsta! Cum poţi fi prieten cu el?

Am să-l evacuez! E drept că i s-a cumpărat o lucrare pentru muzeu? Mare greşeală! Am să-i spun lui Miloia… n-o mai scot la capăt cu el! îmi cere mereu bani pentru culori şi le tot strică. Ia te uită ce maldăre de carton şi pânză! îmi tot spune că şi pe Van Gogh l-a ajutat fratele lui… Ţi-am spus să aduci ceva, cere-i gazdei!

— Ai văzut, mă întrebă Dinu, aşa se poartă el cu artiştii. Luă apoi poziţie de drepţi, lovindu-şi călcâiele şi orbi ca un soldat: Să trăiţi, domnule locotenent! Cu onoare vă raportez că de câte ori mă trimiteţi cu astfel de cereri, cinstita gazdă cam mârâie, iar eu mă înroşesc şi nu ştiu ee să zic. Vă rog să luaţi dumneavoastră în primire rolul de ordonanţă, în această ocazie, că eu sunt îtul.

S-a aşezat pe scaun, iar fratele său s-a văzut nevoit să execute el ordinul. A adus o sticlă de coniac şi nişte prăjituri.

— Lui nu-i dăm să bea, îl pedepsesc! Ţi-am spus că-i obraznic – zice că eu nu ştiu să vorbesc cu un artist. Obrăznicia şi fudulia nu-i aşa că trădează lipsa de talent?

Dinu şi-a umplut singur un pahar, pe care l-a băut în poziţie de drepţi, zicând:

— Să trăiţi! L-am băut până la fund, vă rog să-mi urmaţi exemplul mai repede, până nu se răzgândeşte gazda.

Umorul lui semăna puţin cu al soldatului SvejI? ŞMa să găsească mijlocia comică dintre şiretenie şi naivitate cu uşurinţă, iar figura îl ajuta de minune. Buzat şi cu o bunătate în expresia ochilor, cu gesturi şi mers greoi, părea dinadins făcut pentru situaţii comice. Când râdea.

ochii i se umpleau de lacrimi. Ion, fratele său, era slab şi uscat. În întreaga lui expresie se simţeau tristeţi vechi, mizerii şi necazuri ascunse. Era nemulţumit că ajunsese ofiţer, zicea că ar fi fost mai fericit să fie chelner, brutar – orice dar nu maimuţoi cu galoane.

— Nu ţi se respectă conştiinţa, trebuie să te mişti şi să acţionezi ca un manechin. Când mă duc spre comandament, mi se întunecă mintea, mai ales de când cu Mussolini şi cu Hitler ăsta, au înnebunit cu toţii. Am să-mi dau demisia!

— Dă-ţi demisia, tovarăşe locotenent, ţi-am spus că te primesc ucenic. Te avansez în gradul de căpitan spălător de pensule şi te decorez… Virtutea pensulară! strigă Dinu.

— El glumeşte mereu, e inconştient! Dac-aş demisiona, ar vedea el pe dracu, însă nu mi-e de el, e adult, sunt acasă alţii! A făcut tata la copii, parcă i-a adunat cu grebla. General să fiu, şi nu i-aş putea îmbrăca pe toţi.

Trebuia să fie avansat de eâţiva ani, însă era rău văzut. Iubea o fată cu care ar fi vrut să se însoare, dar era evreică, iar codul ofiţeresc punea condiţii.

— Ce-i dacă s-a născut evreică săracă? Are un suflet ales, e o fată bună şi harnică, mi se mărturisea ei cu mare sinceritate, a rămas orfană de mamă, iar tatăl ei nu s-a mai însurat. E fotograf. Face fotografii şi ea le retuşează. I-am explicat comandantului, dar galonaţii ăştia sunt cu toţii nişte fascişti. Ce să fac, dac-o iubesc?

Suntem ca soţ şi soţie de ani de zile, nici nu mă gândesc să mă despăi'ţesc de ea, n-aş mai fi om. Şi nici n-aş putea, o iubesc tare… îl ascultam cum vorbeşte, era o cinste şi o bunătate în cuvintele lui.

L-am rugat pe Dinu să-mi arate picturile, iar el, cu vădit dispreţ pentru munca lui, le-a scos grămadă în mijlocul camerei, zicând:

— Un car de opere! Şi domnul locotenent zice că prădez culorile…

Le-am privit încet, una câte una, şi încercam să înţeleg încotro se îndreptau căutările lui. Se simţea şcoala maestrului Bogdan, cu care studia de vreo cinci ani. Principiul lui de bază era că natura trebuie interpretată estetic, ceea ce însemna să te exprimi prin desen, prin culoare şi ritmuri compoziţionale la nivelul simţirii şi al gândirii tale, cu accent pe caracterul temei, nu pe asemănare. Dinu îşi însuşise această concepţie, colora cu îndrăzneală, folosind şi cuţitul, desena viguros, dar cele mai multe lucrări erau lăsate la mijloc.

— Nu termină nimic, îl certa fratele său, tot începe altele. Strică prea multe culori şi cartoane!

Priveam pânzele şi cartoanele lui Dinu, în care se vedea un început năvalnic, frânt la mijloc, şi gândul mă ducea la propriile mele neizbânzi. Totuşi, în timp ce Dinu îşi aşeza lucrările pe perete, i-am spus:

— Lasă-le aşa, mie îmi plac.

— Nici nu mai ştiu ce să le fac, şi nu mai am cartoane. Dacă pânza ar avea trei feţe, ar fi mai bine.

— Auzi cum vorbeşte! se i'evoltă Ion. Pictează şi pe faţă, şi pe dos; n-are nici o disciplină! Aşa nepriceput cum crede el că sunt, ştiu totuşi că orice meserie are regulile ei.

— Mă tot bate la cap cu regulile jandarmul ăsta de frate-meu, el crede că-i la cazarmă! Eu ştiu că talentul are o singură regulă: să lucrezi!

Ştia ori nu ştia, era greu să-ţi dai seama. Sufletul unui artist tânăr are porniri ascunse. Nici în cele mai grave confruntări cu sine, nu şi le poate explica decât târziu. Câteodată prea târziu… Dinu inspira încredere ca om înainte de orice. Simţeai că nu e în stare să facă rău nimănui, că niciodată nu va sta în calea cuiva şi că era fericit când putea îi împreună cu alţii. Nu-şi arăta nemulţumirile, nu protesta ca Jurcan, avea ceva din înţelepciunea resemnată a unui ţăran care râde ca să nu plângă.

— L-am văzut de curând pe Baciu, schimbă Ion vorba.

Asta da, ăsta ştie ce vrea! A făcut o grevă, l-au băgat în închisoare, i-au torturat… Vă întreb eu pe voi: dacă vi s-ar pune ouă fierbinţi subsuori, aţi mai picta? Asta-i întrebarea! Baciu, de cum s-a văzut liber, a început să lucreze iar.

— El face politică, scăpă Dinu o vorbă. Noi suntem pictori!

— Da, pictaţi cai verzi pe pereţi, faceţi expoziţii la care nu merge nimeni. Ar fi timpul să vă întrebaţi pentru cine pictaţi.

— Pentru cine simte frumosul…

Dinu accentuă cu un ton de ironie fără direcţie.

— Vorbe goale. Auzi-l cum vorbeşte, mi se adresă Ion aproape înfuriat, asta-i judecată de nerod!

— Şi ce crezi tu că trebuie să facem? l-am întrebat liniştit.

— Nu ştiu, ceea ce văd este că arta voastră n-are nici' o căutare. Vă irosiţi tinereţea în zadar.

Şi-a aprins o ţigară şi trăgea adânc, suflând fumul înspre noi, ca şi când ar fi vrut să spună: „N-am cu cina vorbi11.

— Uşor de zis, vorbi Dinu, te-aş vedea eu ce-ai faca dac-ai fi pictor! E grea meseria noastră…

Era grea meseria, grea pentru noi toţi, fiindcă nu ştiam cum trebuie legată de viaţă. În academie învăţat să faci un desen după natură, să faci un acord cromatic, să organizezi o scară de valori, dar nu învăţai un lucriţ simplu: că toate acestea erau numai mijloace, iar scopul era mai presus: în credinţa ta, în iubirea şi ura ta, în sentimentele şi gândurile care te ardeau. Despre acest lucru nu ştia nimeni să vorbească limpede, cu înţelepciune aşezată pe măsura tinereţii noastre stângace şi neştiutoare.

Vorbeam despre culori, despre formă, despre materie, se părea că ştim ceva, dar viaţa cu clocotul ei ne scăpa printre degete, şi noi voiam să trăim. Eram apăsaţi de sentimentul că avem o misiune pe care nu ne-o putem îndeplini şi nu cunoşteam măsurile – nici ale vieţii, nici ale artei. Baciu îndrăznise să se urce pe o locomotivă, să ridice pumnul ameninţător, şi muncitorii l-au urmat. Acum era urmărit de agenţi, fiindcă pumnul lui se ridica şi mai cutezător. Era un om Baciu, nu ne îndoiam, un luptător pentru dreptate, iar noi doar pictori. Totuşi, înţelegeam că nu e bine, că nu e frumos să pictezi roz, când poporul e negru de mizerie. Un instinct bun ne călăuzea paşii, şi cu timpul aveau să se lămurească toate.

L-am întrebat pe Ion dacă are cumva adresa lui Baciu, şi el a râs.

— Ştiu că voi sunteţi prieteni. Trebuie să-l vezi. Mai vorbim noi despre asta.

Dinu se culcase şi, fiindcă mă simţeam tare obosit, m-am culcat, şi eu, însă prin somn auzeam huruitul tramvaiului, parcă trecea peste mine. M-am chinuit aşa, nu ştiu cât, fără să pot dormi.

— Nu pot dormi, i-am spus lui Ion în cele din urmă.

Vreau să fac o plimbare.

— Cum vrei, să nu întâlneşti însă alţi beţivi. Pe ăsta,

! n orice caz, nu-l las, îl leg de piciorul patului. Poţi în~ târzia liniştit, îţi lăsăm ţie divanul cel mic, să dormi bine, auzi? Să nu-ţi închipui că ne deranjezi, să vii orieât de târziu, nu te mai duce pe la alţii.

Mi-au căzut bine vorbele lui. Avea în ton ceva de poruncă frăţească, o dragoste care ţi se da fiindcă aşa trebuia, nu altfel.