Întrebare simplă.

ICHA O SEARA LINIŞTITA. PLUTEAU în aer miresmele verii. O boare de vânt dinspre apus înfiora liniştea. M-aş fi putut simţi bine, stăruia în mine însă o nehotărâre, parcă mă priveam de departe, cu mirare. Mă priveam ca şi când aş: fi fost unul dintre prietenii mei. Mi-am adus aminte de Leon şi-mi venea să-l întreb: „Ce ţi-a venit să plângi în trăsură? Nora spunea că tu eşti nebun, dar ea nu ştie ce e în inima ta şi nici eu nu i-am spus, fiindcă tot nu te-ar fi înţeles. Ea nici pe mine nu mă înţelege. Acum mă aşteaptă şi poate se gândeşte că am s-o cer de nevastă… Aşa înţelege ea iubirea, şi poate are dreptate, noi o complicăm…”.

Mă aşezasem pe o bancă în parc şi lăsam să-mi treacă gândurile prin cap în voia lor. Soarele cădea încet printre coşuri de fabrici şi ziduri albe. Dincolo de straturile eu flori şi garduri vii trecea din când în când un tramvai.

Mi se părea că înaintează fără direcţie, mai mult ca să se vadă că oraşul are şi tramvai.

Toate astea le priveam ca prin ceaţă, şi în ceaţa asta

11 vedeam pe Leon, îl auzeam vorbind… El nu mai voia să iubească nici o femeie, avusese decepţii mari. Vorbea m mereu despre Meşterul Manoie. Despre sensul sacrificiului, iar cu îi combătusem. Pe mine mă impresiona mai mult moartea lui Manoie, căruia i se luaseră schelele, să nu mai poată zidi o altă biserică mai frumoasă.

Mă gândeam la toate astea, întrebându-mă dacă eu trebuia s-o sacrific pe Nora, sau să mă însor cu ea. Îmi aminteam ce frumos a fost la început, când crezusem că era numai a mea. Acest gând curat, cu care întâmpină orice tânăr. Întâia lui iubire, acum era întunecat de greşelile ei, ca şi de ale mele. Când am cunoscut-o, mi-a plăcut cum cânta, nu mă întrebam dacă e frumoasă sau nu.

Aşa am început s-o iubesc, nu pentru frumuseţea ei, totuşi cu timpul mi s-a părut frumoasă. Nici nu ziceam că iubirea trebuie să fie aşa sau altfel, nu ştiam cum trebuie să fie, simţeam doar o bucurie mare, ceva ce mă sălta deasupra pământului. Asta înseamnă că esenţa iubirii, cauza mare, era în afară de frumuseţe?

Treceau prin parc băieţi şi fete, îmi aruncau o privire scurtă, apoi se depărtau. Îi priveam şi mi se păreau frumoşi: cum păşeau, cum îşi mişcau mânile, cum se priveau. Era în toate astea o frumuseţe mai adâncă decât aceea pe care o putea privi ochiul. Imaginea era doar un înveliş. „Fără acest înveliş, fără forme, fără mişcări, fără culoare, frumuseţea cum putea îi înţeleasă?

Mi-au trecut prin minte capodoperele lumii. Le cunoşteam din albume, dar niciodată nu le privisem ca pe fiinţe vii. Sculptorii egipteni au făcut din femei nişte vrăjitoare cu umeri laţi, cu picioare subţiri, încremenite, privind peste capul tău undeva departe, ca în aşteptarea unei taine…

Mi se părea c-o văd pe Nora în lumina unei dimineţi şi n-o puteam asemăna cu nimic. Dacă aş fi sculptat-o după canoanele greceşti, aş li ajuns la o imagine prea suplă. S-o fi sculptat în viziune egipteană, aş fi ajuns la un sfinx, nu se potrivea cu setea ei de viaţă. Ca Michelangelo, ar fi trebuit s-o fac muşchiuloasă şi chiar gânditoare. Nu se potrivea nici aşa. Era în firea ei o simplitate caldă, o ademenire dulce, care te învăluia pe nesimţite şi te sălta deasupra pământului… Asta era frumuseţea ei; trebuia găsită forma proprie acestei frumuseţi. Oare ca să ajungi la această formă trebuia sacrificată femeia? Ce absurditate!

Mam ridicat de pe bancă aproape supărat. Îmi venea să strig: „Tu eşti absurd, mă Leon! înţelesul unei legende e ascuns, e mai bine să judeci lucrurile pe viu”.

Dar imaginea lui Leon dispăruse o dată cu asfinţitul soarelui.

Între timp, pe banca din faţa mea se aşezase o fată subţire, cu mini şi cu picioare lungi ca nişte rădăcini albe.

Poate nu i-a plăcut felul cum o priveam, a întors capul şi, ceva mai târziu, a plecat. Văzută în picioare, era ca o trestie îngheţată. Urmărind-o cu privirea, mi se părea c-o văd alături de Nora, cu mişcarea ei voluptoasă, cald împletită în linii şi forme, păşind elastic, şi-am auzit-o spunându-mi: „Vezi că sunt frumoasă? Trebuie să mă iubeşti numai pe mine…” „Da, fără îndoială, îmi spuneam singur, în iubirea şi ura noastră se definesc graniţele frumosului44. „Da, dar asta se numeşte romantism, îmi şoptea un glas. Tu vrei să ridici arta în lumina conştiinţei, fiindcă tu ai simţit nestatornicia sentimentelor. Cauţi un mod mai statornic…”

Am plecat să-l caut pe Stoian. Simţeam nevoia să stau cu cineva de vorbă, nu voiam să mai gândesc singur, şi l-am găsit repede. Între timp se însurase şi locuia cu socrii împreună. Avea şi un copil. Eu mă aşteptam să-l găsesc într-o cămăruţă plină de cărţi şi tablouri, palid, cu părul căzut pe frunte, iar el locuia într-o casă ale cărei camere, ghiftuite de mobile greoaie, covoare şi perdele, îmi păreau prea obositoare.

L-am întrebat dacă mai pictează şi mi-a răspuns că nu. Poate scria o piesă de teatru, un roman? Nici asta.

Totuşi, el a fost unul dintre cei mai talentaţi elevi ai Conservatorului din Cluj. I se prevedea un mare viitor.

Mi-l aminteam recitind rolurile mari ale teatrului clasic, îi auzeam glasul limpede, parcă mă rechema în cămăruţa noastră de studenţi, mult mai caldă decât casa lui de acum, în care mobilele negre păreau nişte sicrie. Soţia lui mi-a dat un ceai călduţ, pe care l-am înghiţit dintr-o dată, cum bei o sare amară. I-am mulţumit, apoi am plecat. Stoian a coborât cu mine până în stradă.

— O singură-iubire

— Îmi pare bine că te văd, zicea el, am să viu mâine să-ţi văd lucrările, azi n-am avut timp.

— Ascultă, mă Stoiene, eu venisem cu gândul să rămân la tine, nu mă aşteptam să te găsesc la socri. Te-ai burghezit, nu te recunosc. Nu vrei să stăm undeva, să bem un pahar de vin? Am atâtea să-ţi spun!

S-a oprit şi privea cumva peste capul meu, cu răceală, îşi tot muşca buza de jos, parcă nu se putea hotărî.

Intre timp îmi făcusem alţi prieteni, pe el îl iubeam însă cu sentimente mai copilăreşti, poate de aceea mă durea răceala lui de acum. N-aveam să aflu deocamdată ce se întâmplase cu el. Trebuia să iau lucrurile aşa cum erau. Se îngrăşase, avea chiar burtă şi mergea cu pieptulân afară, privind în zare ca şi când ar fi vrut să-i admir profilul. Cândva avusese profil frumos, acum i se ascunsese nasul între obraji, şi, cum păşea, mi se părea că pufăie. Totuşi, el visase să ajungă prim-amorez al Teatrului din Cluj. Ce păcăleală…

— Vino, şi nu te mai gândi! Te temi de nevastă?

A mai făcut câţiva paşi, s-a oprit iar, a privit împrejur cu ciudată scrutare, ca şi când în umbră ar fi. Putut să fie cineva care n-ar fi trebuit să ne vadă. Nu mai ştiam ce să cred.

— Vino, nu te mai gândi!

— Nu pot, spuse el cu oarecare silă, te înţeleg, dar sunt lucruri pe care nu le ştii. O să vorbim altă dată, n-aş vrea să te supăr. Am să-ţi spun lucruri grave. Pe Miron l-ai mai văzut?

Îl văzusem cu. Prilejul expoziţiei din Bucureşti; am început să-i povestesc despre el, dar Stoian m-a întrerupt.

Se pare că voia să ştie un singur lucru: dacă Miron mai crede în comunism.

— Cred că da, am răspuns, fără să-mi dau seama în clipa aceea cât de arzătoare era întrebarea lui.

— Dar tu?

De astă dată întrebarea avea un ascuţiş pe care l-am simţit.

— Cred că întrebările tale sunt prieteneşti…

— O, a spus el, ai rămas tot susceptibil. Foarte protector, mi-a pus mâna pe umeri, adăugând: Nu-i nimic, vom vorbi altă dată.

Ne-am despărţit deci, rămânând să ne întâlnim aliă dată. Mergeam înainte, fără să ştiu unde, întrebându-mă: „Oare ce-a vrut să spună Stoian că ştie? Trebuie să-i fie foarte greu, greu de tot. Trăieşte într-o casă cu tablouri urâte, o casă făcută pe gustul a doi bătrâni. A ieşit din viaţa lui, a intrat în alte vieţi;”

Păşeam printre oameni şi parcă mă miram ce mulţi sunt. Pe unii îi ajungeam şi-i întreceam, unii mă ajungeau ei şi treceau înainte. Alţii veneau din faţă, şi privirile ni se încrucişau. După unii întorceam capul. Unii mi se păreau cunoscuţi, aveau ceva familiar, alţii, dimpotrivă: păreau semeţi, plini de sine, orgolioşi. ' Poate aceştia erau industriaşii obezi, despre care zicea Aron că admiră numai tablouri olfactive, cu pepeni şi cu fazani…

Ajunsesem undeva pe un pod şi m-am oprit. Treceau mereu oameni de toate vârstele. Pe dedesubt trecea apa, iar pe deasupra treceau oamenii. Pământ, apă, aer, oameni, toate erau laolaltă. În dreptul unei biserici m-am oprit puţin, apoi am pornit încet şi, cum mergeam aşa, nemaigmdindu-mă la nimic, am văzut-o trecând pe lângă mine pe fata aceea ca o pasăre. M-a ajuns din urmă, a întors capul şi m-a privit. Parcă-mi spunea: „Te recunosc, te-am văzut în parc, şi dumneata m-ai văzut, nu sunt frumoasă, ştiu…”