Eram izolaţi

DACA I-AŞ FI AVUT ÎN FIECARE ZI sub ochi, cine ştie, poate aş fi izbutit mai uşor. Dar de luni până joi şi de joi până mai apoi, cum spun moldovenii, uitau şi ei de mine, şi uitam şi eu de ei, şi aşa se întâmpla să-i scap uneori din mână. Erau mulţi înrăiţi, cu apucături vechi, nu le puteam bănui pe toate, răbdam şi treceau zilele, bucuros că, de bine,. De rău, am o slujbă. Spus drept, cele nouă ore împărţite pe trei zile, la trei clase, făceau cam a treia parte dintr-o slujbă, dar în felul ăsta îmi rămâneau, cu duminica, patru zile libere.

Aş fi putut să fiu mulţumit, aveam casă, masă şi chiar căldură, ar fi fost de-ajuns, dar lipsea ceva; îmi făcusem un plan care mi se împlinise doar jumătate. Eram singur, nu aveam o muză… începusem să lucrez cu zece mini. Se treziseră în mine toate puterile şi voiam să câştig nu ştiu ce timp pierdut.

Coroiu, bunul meu prieten, a găsit o piatră undeva pe la marginea Clujului, a pus-o într-o trăsură şi mi-a adus-o la atelier. Am început să cioplesc. Noaptea citeam şi scriam.

Ploua afară, picăturile ploii băteau în ferestre şi-mi cădea în suflet vraja toamnei. Veneau prietenii la mine şi mergeam şi eu la ei. Ne întâlneam mai ales la Andrei. După plecarea tatălui său la Bucureşti, simţindu-se la largul său, Andrei l-a invitat pe Coroiu să stea împreună. Ocupau o cameră, dar mai avea una goală, şi într-o zi Gonzaga s-a oferit şi el chiriaş fără plată, fiindcă trebuia să se mute de la vărul lui minunat, căruia, zicea el, îi sunase ceasul însurătorii…

Aflasem veşti şi despre Baciu, îl întâlnise Coroiu la

Cluj, poate aveam să-l întâlnesc şi eu. La alte întrebări puse în legătură cu Baciu, a răspuns cu ezitare, ca şi când nu el trebuia să-mi răspundă, ci altcineva. Mi-a spus doar atât: că situaţia muncitorilor e grea, dar el e optimist, trebuia să fiu şi eu. Să fiu optimist şi să aştept. Îmi da un fel de linişte prietenească şi mă simţeam bine când îl găseam acasă şi pe el. Uneori găseam la Andrei şi două colege de la Medicină, foarte tinere, din care una subţirică, foarte isteaţă, cu ochi mari, negri, era iubita lui Coroiu. A doua, o moldoveancă sentimentală, era îndrăgostită de Andrei, el însă nu putea răspunde sentimentelor ei. Avea o iubită cu care se întâlnea de două ori pe săptămână şi se plimbau un ceas cam pe aceleaşi alei, simetric, ceea ce mă contraria din cale-afară.

Andrei spunea că romantsimul nu e obligatoriu, că există şi o poezie a mişcărilor geometrice…

— Bine-bine, îl tachinam eu, vezi să nu ţi-o fure unul cu mişcări asimetrice. Prevestire care avea să se întâmple.)

Ceilalţi prieteni se grupaseră în jurul revistei Pagini literare, fără să ne invite şi pe noi, astfel că până una-alta noi nu mai aveam unde să scriem. Ne invitase Ion Chinezu să scriem la Gând românesc. El zicea că nu pune nici o altă condiţie decât aceea de a scrie inteligibil; adevărul este că revista avea un profil prea tradiţionalist, iar noi căutam forme de expresie mai libere. Coroiu a refuzat net invitaţia, eu şi cu Andrei nu.

— Treaba voastră, a spus Coroiu, scrieţi, eu nu scriu.

E o revistă-magazin, ca şi Societatea de mâine. Câte semnături, atâtea opinii… Nu mă amestec!

Părerea mea era că din moment ce nu aveam o revistă conformă cu aspiraţiile noastre, decât să stăm retraşi era mai bine să scriem unde puteam.

— Dacă te amesteci în tărâţe te mănâncă porcii, mai spuse Coroiu, ca să încheie discuţia.

— Ce are Puiu? l-am întrebat pe Andrei când am rămas singuri, e cam înţepător şi absolut. Scriem unde putem, totul e să scriem ce vrem noi.

— Asta e Puiu, vorbi Andrei. Când nu-l reuşeşte planurile, devine ţepos. Acum e supărat pe mine, deşi nu sunt vinovat. Eu am vrut să-l ajut…

Coroiu îl convinsese să-şi pună candidatura la alegerile de preşedinte ale studenţilor în medicină, sperând că prestigiul lui, nu numai ca student eminent, ci mai ales ca fiu al unui foarte cunoscut profesor universitar, va fi ales, ceea ce ar fi împiedicat alegerea unui candidat legionar.

— Înţelegi de ce e nervos? A avut un insucces (şi e regretabil că strategia lui a fost simţită) Iar acum e descoperit; nu numai el, ci şi eu. Îţi dai seama că fără îndemnul lui nu m-aş fi băgat în povestea asta… Am avut o explicaţie, are însă un temperament (asta nu-mi place la el) de pisică… Ştii, după ce face ceva, trage praful deasupra.

Ca om politic are dreptate, dar ca prieten nu! Cu atât mal mult că eu l-am prevenit şi de insuccese şi, mai mult chiar, de consecinţe. Fiindcă vor fi consecinţe, te asigur. Spiritele sunt foarte aprinse, şi noi vrem să ne terminăm studiile… Dacă se poate, fără să ni se spargă capetele! Vrândnevrând, acum suntem la cheremul bătăuşilor.

Aşadar, Coroiu trecea printr-un moment greu. Trebuia să ducă lupta în cel mai primejdios front, daiel era pregătit să înfrunte riscurile, însă Andrei nu. Andrei voia să ajungă medic pentru a avea o situaţie materială, să se poată mişca liber. Atunci va putea face şi poezie, şi muzică, şi chiar politică. Aşa. Îşi vedea Andrei viaţa, şi într-un fel îţi venea să-i dai dreptate. Coroiu era însă cu totul da altă părere.

Când am stat de vorbă cu el, mi-a spus dar că detestă acest mod de a gândi că, deşi Andrei se certase cu familia lui, scârbit de convenţii familiste, mergea tot pe drumul lor, Coroiu vorbea aprins, răsucindu-şi nervos o ţigară între degete, şi-l simţeam cât de neliniştit e.

— Andrei e un băiat bun, dar e moale, zicea el. El nu înţelege că viaţa e brutală, fiindcă n-a trăit niciodată. Nu ştie ce înseamnă să ai o singură cămaşă, sau că în timpul prânzului, când ştii că în mod obişnuit oamenii mănâncă, tu să stai şi să priveşti în plafon. Adică el ştie toate astea, dar teoretic. Chiar femeia este pentru el o abstracţiune. Ştie că femeia poate fi soţie, mamă şi aşa mai departe, ceea ce nu e destul ca să iubeşti. Ştie chiar mai mult, că femeia poate fi amantă, dar cu riscuri şi, fiindcă n-are curajul acestui risc, iubeşte în perspectivă matrimonială…

El n-a simţit niciodată dispreţul celor ce au de toate. Aş vrea să trăiască o singură zi în condiţia noastră socială. Îşi strivi ţigara în scrumieră, şi adăugă: După cum aş vrea ca tu să trăieşti o singură zi condiţia burghezului. O singură zi să mănânci şi să dormi cu liniştea lui indiferentă, ca să înţelegi în profunzime cât de inuman este modul lor de viaţă…

Coroiu cunoştea burghezia, avea chiar un unchi la

Bucureşti, om cu o înaltă situaţie socială, căruia făcându-i-se milă de nepotul sărac îl găzduise un timp, şi cu acel prilej a putut înţelege multe aspecte ale vieţii, străine mie. Veneam fiecare de pe alt drum, cu altă experienţă.

Mă simţeam atras spre el şi spre Andrei, fiindcă aveau un fel de a vorbi şi de a se purta nespus de atrăgător: în gesturile lor ca şi în cuvinte se simţea o neobişnuită dorinţă de prietenie.

Când stam de vorbă cu Gâscă şi-l întrebam cum se simte la Andrei, răspundea:

— Minunat, Ioane, ţuca-te-aş, faini prieteni!

Se simţea minunat mai ales când Andrei cânta la chitară – şi cânta aproape în fiecare zi. Îşi punea tacticos notele în faţă. Gâscă se aşeza alături, aproape sfios, şi întorcea foile partiturii. Era în stare să asculte ore întregi.

Când începeau discuţiile, el se retrăgea, scăpând cu o vorbă de duh.

— Dragă Andrei, mulţumesc frumos pentru concert, io mă duc acum să piftoresc! Voi să puneţi ţara la cale şi, dac-o puneţi, să-mi spuneţi şi mie cum aţi pus-o.

Noapte bună şi n-am cuvinte.

Îndemnat de noi, se hotărâse să facă o expoziţie şi lucra de zor, gândindu-se că altceva mai bun nu-i rămâne de făcut. Plecase din Bucureşti înainte de a-şi lua diploma de profesor şi poate se gândea că expoziţia îi va deschide drumul vieţii. Vărul lui îi plătea deocamdată un abonament la un restaurant, dinspre partea mâncării era şi el liniştit, deşi situaţia asta nu putea să dureze prea mult.

Ce credeau ei despre mine, nu mă întrebam. Mă simţeam bine cu ei şi puteam uita faptul că ceilalţi prieteni ne ocoleau. Alecu se înscrisese în Garda de Fier. A venit la mine într-una din zile şi, vorbind cu sufletul la gură, mi-a spus că e cu totul alt om, că peste vară fusese într-o tabără legionară, că-l cunoscuse de aproape pe Căpitan.

— Şi ai scris un marş? l-am întrebat. În ce constă schimbarea ta ca poet?

— Tu eşti ironic, fiindcă nu-ţi dai seama ce înseamnă

Legiunea. Ar fi trebuit să ne vezi împreună ca să înţelegi ce înseamnă tinereţea.

— Bine-bine, întrebarea mea este, ce faci tu ca poet?

— Nu mă mai interesează poezia scrisă, o trăiesc din plin! Dacă nu acum, peste un an, vei fi şi tu alături de noi; nu se poate să nu simţi că viitorul e al nostru.

— Nu ştiu al cui va fi viitorul, ştiu doar că voi faceţi jocul guvernului. Se spune că sunteţi simple unelte împotriva mişcării muncitoreşti.

— Astea sunt ideile lui Coroiu, el te influenţează. Păcat, tu eşti copil de ţăran, nu-ţi stă bine să faci pe comunistul. Şi ţin să te previn: dacă nu se astâmpără, Coroiu o s-o păţească.

— În câte bucăţi vreţi să-l tăiaţi? l-am întrebat râzând.

Au urmat ironii şi de-o parte şi de alta, până când ei s-a înroşit şi mi-a spus că în condiţiile astea nu vom mai putea fi prieteni, şi-i pare rău. Deschizând uşa să plece, adăugă:

— Ai să te mai gândeşti. În orice caz, îţi recomand prudenţă.

Mam gândit. Nopţi întregi nu puteam dormi, tot întrebându-mă ce-o să se întâmple. Studenţii legionari umblau în grupuri pe străzi, gata pentru orice act de agresiune, fără nici o teamă de autorităţi.

Într-o zi l-au încolţit pe Coroiu undeva pe o stradă lăturalnică, şi a scăpat prin fugă, numai cu câţiva pumni.

A dat şi el, dar erau mulţi. L-am căutat pe Teo şi l-am întrebat unde vor ajunge lucrurile.

— Unde să ajungă? mi-a spus el liniştit. Într-o zi vor răsturna guvernul şi o să-l spânzure pe Guţă, drept recunoştinţă. Mai vin pe la tine ceferiştii?

— L-am întâlnit pe Crăciun. Zicea că nu se prea avântă spre centrul oraşului, că deocamdată se simt mai bine în jurul gării.

— Ei ştiu ce trebuie să facă. Nici legionarii nu se avântă înspre gară. Îşi varsă năduful pe câte-un student evreu, dar ei visează altceva. Îşi fac socoteli greşite.

Teo avea un fel de a vorbi care mă liniştea. Totuşi, trebuia să înţeleg că lucrul cel mai bun era să stau în atelier şi să lucrez, ceea ce şi făceam. Mă duceam la Andrei şi îl găseam singur. Coroiu venea acasă numai târziu după miezul nopţii şi era foarte grav, tăcut. Se dezbrăca repede şi se culca. Atunci plecam şi eu. Casa lui Andrei era prin împrejurimile Grădinii botanice vechi, pe strada

Haşdeu, rău luminată şi, când ieşeam, mă încerca un sentiment de teamă. Acasă nu puteam adormi. Citeam fel de fel de cărţi, căutam un punct de sprijin, dar toate păreau scrise ca să te neliniştească şi mai mult. Uneori îl găseam pe Leon la mine. Mă întâmpina încruntat şi mă certa că nu mă duc pe la el. Cu el trebuia să beau, şi beţia mă făcea să văd totul deformat. Voiam să fiu lucid, dar cu el nu se putea discuta aşezat, cum discutam cu ceilalţi prieteni.

— De ce eşti tu prieten cu ei, Ivan, ce poţi tu vorbi cu ei, că ei nu sunt artişti?

Întrebarea lui venea de sus, ca dintr-un for suprem al prieteniei, şi niciodată nu găseam răspunsul care să-l mulţumească. Nu-i plăcea mai ales că prea adeseori vorbeam despre inteligenţa lor.

— Tu îi admiri, Ivan, dar prietenia e altceva, e sentiment! Admiraţia e trecătoare, fără iubire prietenia e rece.

În astfel de împrejurări simţeam că el pune în balanţă şi prietenia mea pentru el. Nu se îndoia de admiraţia mea, i-o mărturiseam deschis de multe ori, dar totdeauna rămânea între noi un gol pe care nu-l puteam alunga, o îndoială care-l făcea să sufere şi să se simtă singur, neînţeles de nimeni. Voiam să-l scot din starea asta şi uneori încercam să-l fac să înţeleagă că viaţa nu ţi-o dă nimeni gata făcută. Nici iubirea, nici prietenia nu ţi se dau din senin. Atunci el se supăra şi striga:

— Ivan, eu nu sunt egoist, tu ştii, eu sunt gata să-mi dau sufletul, eu sunt mai generos ca tine, tu eşti calculat ca şi prietenii tăi.

— Tu eşti generos, dar nu ştie nimeni. Crezi că e de-ajuns să cânţi pe scenă? Nu-i de-ajuns! Prietenii vor să te simtă aproape, şi tu taci sau te încrunţi când eşti cu ei.

— Ivan, eu nu ştiu vorbi, nu sunt orator, eu ştiu să cânt. Cine are urechi mă înţelege. Omul are un singur suflet, n-are mai multe.

— Are unul singur, dar are şi voinţă, gândire; tu nu vrei să gândeşti! Nu vrei să înţelegi că viaţa e complexă.

Te înţepeneşti pe o singură poziţie!

— Nu vreau să fiu maimuţă, răspundea acru, şi discuţia se oprea.

Pleca supărat, şi mie îmi părea rău. Îmi ziceam că el e cel mai chinuit dintre noi, că izolarea lui e cea mai dureroasă. După ce pleca, mă apăsa multă vreme sentimentul că eu nu fac totul pentru a-l scoate din starea lui, însă nu puteam mai mult. L-am chemat să vină cu mine la Andrei, dar el spunea că nu vrea să aibă nimic de-a face cu copiii de bani-gata, iar când ne-am întâlnit pe stradă şi le-am făcut cunoştinţă, a tăcut tot timpul. Abia când ne-am despărţit de Andrei a întrebat:

— De ce eşti tu prieten cu ăsta, Ivan?

— Mă priveşte, am răspuns supărat pe tonul lui.

Atunci el a râs, iar eu m-am simţit rănit.

— Eşti îngrozitor! i-am spus, strigând. Neîncrederea ta e de om bolnav. Mă simt bine cu el; niciodată, auzi tu, n-am văzut la el un gest urât, şi pe deasupra e artist ca şi noi. Nu ciută la Operă, dar te asigur că ar fi la înălţime.

— Nu cred, e afectat. Un artist se cunoaşte după sinceritate.

— De ce eşti tu mai sincer când taci?

— Tac fiindcă nu vreau să spun prostii.

— Păcat că nu taci întotdeauna! Lasă-mă de braţ, că mă scoţi din sărite!

— Ivan, nu te supăra, hai să bem ceva.

Era un fel al lui de a ieşi din impas, singurul din păcate, iar eu, deşi înţelegeam că acest mod trădează repulsie faţă de gândire, mă simţeam atras şi-l iubeam.

Era în noi toţi o voinţă aspră, o sete fierbinte de

3ua viaţa în piept, fiecare în felul lui. N-aveam alt spri-

3in decât credinţa noastră în viitor şi mi se părea că timpul trece încet, prea încet, că viaţa stă pe loc; aş fi vrut să se petreacă un eveniment mare, grozav, cutremurător, să mişte viaţa din impasul în care încezea. Şi totdeauna când simţeam zvâenind în mine dorinţa aceasta, n-o puteam astâmpăra altfel decât sculptând.

După ce mă întorceam de la şcoală, începeam să sculptez şi nu mă opream până noaptea târziu. Când isprăveam o lucrare, nu-mi plăcea şi începeam alta. Mi se părea că vreau să prind o bilă rotundă, care mi se întorcea în palmă şi-mi scăpa mereu. Ajunsesem de mult la concluzia că materia nu devine expresivă decât atacată cu o tehnică potrivită structurii sale. Ştiam că în stilul unei opere de artă, interpretarea materiei este doar una din condiţii, greu mi se părea să pot lega organic de materie conţinutul temei. Legătura aceasta, Rodin o realiza nemaipomenit de expresiv. Bronzurile lui păreau incandescente, se simţea lava fluidă, ca şi când fiinţa sculptată lua formă vie sub ochii mei. Paciurea realizase şi eî astfel de bronzuri, unele chiar mai tulburătoare decât ale lui Rodin. Mă străduiam să înţeleg ce deosebiri erau între ei.

Opera lui Paciurea avea un substrat fantastic. Femeia, de exemplu, era un sfinx neînţeles, o pisică fascinantă, femeile lui Rodin erau şi de fascinante, dar nu pisici. Erau aici două viziuni: una realistă şi una romantică, simbolistă. Trecusem pe aproape de această viziune, ajunsesem până la pragul viziunii abstracte şi m-am oprit. Acum voiam să găsesc o viziune mai directă, să transmită conţinutul prin ochi şi prin simţuri ca să poată fi înţeles de oricine. Lucram mai multe teme deodată, ziceam că trebuie să-mi golesc sufletul, să ştiu ce este în el.

Într-o dimineaţă, modelam o compoziţie pe tema iubirii, al cărei chip mi se arăta mereu altfel. De astă dată modelasem o îmbrăţişare, în care mi se părea că pusesem toată tragica mea dorinţă de a mă lega de o femeie, şi eram mulţumit. Atunci însă, în dimineaţa aceea, a venit lăptăreasa şi, după ce mi-a dat laptele, i-am arătat sculptura.

— Ce zici, îţi place?

Ea s-a apropiat puţin, a privit-o îndoielnic, a întors capul spre mine şi m-a întrebat simplu:

— Poţi pune în casă aşa chipuri?

Cândva, Bunicul din Ogra îmi pusese aceeaşi întrebare, dar de-atunci trecuse timp, nudurile pe care le făceam acum nu mai semănau cu cele de-atunci şi parcă nu ştiam ce să-i răspund lăptăresei. În clipa aceea mi se părea că mă văd din afară şi nici eu nu mai semănăm cu cel care sculpta în stupina'din Ogra. Mă schimbasem şi eu fără să prind de veste, nu mai făceam nuduri frumoase, nudurile de acum aveau o formă agitată, mişcări convulsive…

Dacă îi trebuiau cuiva astfel de nuduri? Nu, la asta nu mă gândisem. Întârziind să răspund, lăptăreasa adăugă

— Se strâng prea tare în braţe. Doamne, bate-i!…

— Cum vrei să se strângă?

— Dă-i încolo, că nu-mi place să-i văd, parcă se bat!

Ce fac?

— Se iubesc, ce să facă?

Privirea ei deveni scrutătoare, se depărtă puţin, apoi” privindu-mă pe sub năframa trasă pe ochi, încheie discuţia:

— N-am mai văzut aşa lucru.

Îşi luă bidonul, gata să plece.

— Pe ciţj ani eşti? am întrebat-o.

— Am patruzeci şi unul, domnule, îs bătrână! întoarse capul din uşă, râzând: Nu mă mai strânge nimeni în braţe.

„Grozavi sunt ţăranii ăştia! îmi spuneam. Au un fel de a-judeca fără greş şi nimeni nu-i scoate din ce ştiu ei şi, parcă sunt înţeleşi, pun acelcaşi întrebări… De ce le fac?

Hm!…” Nu-i dădusem nici un răspuns, şi-l căutam. „Le fac că-mi vine, îmi vine mie să le fac, le pune sau nu le pune cineva în casă. Toţi sculptorii au făcut nuduri…”

Da, dar de ce se strângeau aşa de tare, bate-i, Doamne?…

Asta era o întrebare mai grea, rostită cu blestem. Da, da!

Substrat etic…

Mi-au venit în minte unele nuduri făcute de Rodin.

„Privite ca simple imagini, nu totdeauna sunt frumoase, dar în conţinut au o poezie, poezia caldă a iubirii… Poate ţăranca are dreptate, mi-am spus în cele din urmă, nudurile mele sunt prea senzuale, violente. Parcă se bat”… îmi venea să râd şi eu, totuşi eram vesel.

Mă aşezasem pe marginea patului şi fumam. Aveam ziua întreagă în faţă, dar îmi trecuse cheful de lucru. Mă lăsam dus de monologul meu interior. Pe masa de cioplit era un cap început în piatra pe care mi-o adusese Coroiu, un portret al lui Decebal, apoi l-am lăsat ca să fac nuduri. Am lucrat cu plăcere, nu m-am întrebat la ce pot fi bune. Am lucrat cu sete, cu voluptate, am fost sincer…

Hm! O sinceritate violentă… Priveam lucrarea şi mi se părea că abia acum o văd bine, parcă nu eu o făcusem.

O priveam din toate părţile; formele se înlănţuiau, materia avea o pulsaţie fierbinte, dramatică…

O dată găsit acest cuvânt, conţinutul mi s-a explicat în adâncime. Nici nu putea fi altul. Erau exprimate acolo stările mele chinuite din ultimul timp: mă recunoşteam.

Puteam fi mulţumit ca artist. Ca om, însă, trebuia să recunosc un lucru simplu: îmi era sete de iubire, iubire omenească. Şi eram singur… îmi sculptam singurătatea.

Am aruncat o cârpă udă peste lucrare, ca şi când n-aş fi vrut s-o mai vadă nimeni. Erau acolo dorinţele mele calde, impulsuri şi iluzii tinereşti nerealizate; se zbăteau dureros în materie.

Am pus sculpturile uscate într-o trăsură şi le-am dus la olar, să le ardă. Una s-a rupt în drum şi am aruncat-o.

Ştiu că, întorcându-mă de la olar, mă simţeam obosit şi nu vedeam pe nimeni. Îmi venea să stau jos şi să plâng, să se facă noapte, să nu mă vadă nimeni şi nici eu să nu văd pe nimeni.

Am intrat într-un restaurant mai dosit şi am cerut vin.

Beam singur şi mi-am adus aminte de Leon. Cine ştie în ce crâşmă bea şi el singur?! Amărăciunile mari nu le putem împărţi cu nimeni. Bei pahar după pahar şi vinul nu are putere asupra amărăciunii. O face mai amară…

Trebuie să te vindeci singur. Să mergi mai înainte, să crezi în viaţă.

Mi-am adus aminte de Nora. Oare o mai iubeam? „Oiubesc numai pe ea, mi-am spus, şi vreau s-o uit.”