Zile goale

DUPĂ CE-AM DUS LUCRĂRILE LA olar, au urmat zile cenuşii, şterse. Citeam sau pierdeam vremea prin. Oraş, ca un om fără căpătâi. Clujul mi se părea strâmt. Nici nu băgăm de seamă când ajungeam la marginea lui. Mă plimbam prin parc şi-mi aduceam aminte de anii de studenţie. Atunci aleile erau pline de studenţi care pictau. Acum nu mai picta nimeni. Ningea încet, şi arborii, negri, parcă se mişcau. Mă adăposteam sub trunchiul unui arbore şi încercam un desen, apoi îl rupeam.

Arborii mi se păreau mai frumoşi chiar decât oamenii; atâta doar, că nu te puteai înţelege cu ei. Rămâneau muţi la suferinţa ta şi totuşi, privindu-i, mă învăluia freamătul lor şi mă linişteam.

„Asta e poezie, îmi spuneam, poezia naturii misterioase. Uneori se auzea un pocnet, se rupea o creangă putredă şi cădea. Erau bătrâni arborii. Bătrâni şi negri, cu crengi rupte, descojiţi. Şi erau bănci pe alei, bănci goale. Cerul era cenuşiu.

Dacă intram la un cinematograf, scăpăm o clipă de stările mele chinuite, dar când ieşeam, mă simţeam mult mai rău. Îmi ridicam gulerul şi mergeam fără să mai văd pe nimeni. Bătea ceasul în turnul bisericii gotice, parcă trăiam într-un oraş mort. Şi toate astea fiindcă trăiam fără iubire. Treceau multe fete pe lângă mine, şi eu eram singur. Le priveam şi mi se păreau nefireşti. Aş fi putut opri una, dar când mă întrebam ce să-i spun, parcă nimic nu se potrivea. Într-o zi, o fată dolofană s-a oprit în faţa mea şi m-a întrebat numele unei străzi.

— Vă conduc, şi aşa nu fac nimic…

— Nu, nu, a răspuns ea, merg singură, vă mulţunsesc!

„Nu sunt genul ei, mi-am spus privind-o. Cine ştie ce gen sunt eu? Sunt un gen oarecare, ea caută un gen deosebit… Poate că sunt prea slab, sau… cine ştie, sunt un gen imposibil.” Treceam prin faţa unei cofetării cu oglinzi şi m-am privit. Capul mi se ascundea în guler şi aveam pălăria trasă peste ochi. Păream un om rău.

M-am scuturat puţin, înălţându-mi capul, şi mi-am îndreptat pălăria, apoi, mergând mai departe, mi-am spus: „Nu eşti un gen vesel, dacă zâmbeai frumos, ea ar fi primit s-o conduci. Nu-i nimic, tu nici n-ai de ce să zâmbeşti.” Mi-am tras iar pălăria pe ochi, mi-am lăsat capul între umeri şi mergeam înainte. La un colţ,. Un bătrân cu mustaţă şi barbă albă, mi-a întins un bucheţel de flori, flori de pai uscate… I-am dat câţiva lei şi am luat bucheţelul şi, cum îl duceam în mână, mi se părea că merg spre cimitir. „N-ar fi trebuit să-l iau, mă gândeam că sunt ca o fată bătrână.” Am lăsat jos bucheţelul şi m-am dus mai departe. La un colţ, o femeie îmbrăcată

În negru vindea castane şi tot mişca jăraticul, strigând: „Castane, cumpăraţi castane calde!”, dar pe mine mă urmărea imaginea bătrânului care-mi vânduse bucheţelul şi, cu toate că mă îndepărtasem mult, m-am întors iar, cu gândul să ridic bucheţelul şi să-l duc la atelier, să-mi amintesc mereu de bătrânelul acela alb, care avea un surâs atât de frumos…

— Ia, domnule, nişte flori, zicea el, şi mi le-a întins eu amândouă mânile…

Mi-am adus aminte că eu îl cunoşteam foarte bine, de când eram student, de aceea îi cumpărasem bucheţelul. Venea mereu prin parc, mai ales primăvara, şi sta pe o bancă la soare. Pe atunci nu vindea flori. Sta ceasuri întregi în faţa lacului şi zburau fluturi în jurul lui. Nu se mişca, iar unii studenţi îl desenau. El îşi da seama că e privit şi sta aşa, neclintit, privind lacul.

Acum el trebuia să vândă flori de pai şi era toamnă, ploua. Poate el ar fi vrut să stea la gura sobei. Când am ajuns la locul acela, călcase cineva bucheţelul şi nu l-am mai ridicat.

Era şi o bătrânică în Cluj, care cerşea. Sta lângă un pod mic, înspre parc, pe un scaun mic, şi alături avea o ulcică smălţuită. Când te apropiai de ea, se ruga:

— Miluiţi o bătrână săracă…

După ce treceai, chiar dacă nu-i dai nimic, ea-ţi mulţumea. Cum sta acolo ghemuită, bolborosind cuvintele deasupra ulcelei, părea o vrăjitoare. Şi totdeauna când mergeam spre parc o găseam acolo. Chiar dacă ploua, nu pleca. Avea o umbrelă neagră, pe care o lega de grilajul de fier al podului, iar sub picioare îşi punea o scândurică, să nu-i fie frig.

Lângă un cinematograf, mai la periferie, sta în picioare, rezemată de un zid, o altă cerşetoare, foarte palidă. Era îmbrăcată într-o rochie cafenie, iar pe cap avea o maramă neagră, spălăcită. Sta acolo tăcută, cu capul plecat, ca şi când ar fi vrut să spună că ea nu e vrednică să mai privească oamenii în faţă. Văzută prin mulţimea care foia în faţa cinematografului, părea o piatră veche.

Erau mulţi cerşetori în oraş, îi întâlneam în aceleaşi locuri, ca pe nişte semne prevestitoare.

Uneori intram la cafeneaua din centrul oraşului. Acolo oamenii păreau înţeleşi între ei mai de mult să-şi arate indiferenţa unul faţă de altul. Când se salutau, ridicau alene un deget ori lăsau capul în jos, uitând să-l mai ridice. Priviţi mai de departe, nu le puteai distinge obrazele coclite de fum. Uneori tuşeau din senin, tuşeau tare, se înecau, şi se vânzoleau pe loc, icnind. Aruncau o privire scurtă împrejur… şi iar cădeau în starea aceea de nesimţire. Băteau cu degetele în tabla mesei şi li se stingea trabucul în gură. O dată a intrat o copilă săracă. Avea o cutie cu nişte danteluţe şi trecea de la o masă la alta, întindea cutia, aşteptând să fie miluită. Unii nici n-o luau în seamă, alţii făceau un gest cu mâna, alungind-o.

M-a indignat unul care a aruncat înspre ea o scobitoare.

Cine erau oamenii aceştia? Din când în când, se ridicau câte doi, câte trei, şi porneau leneş printre mese, ca şi când cineva ascuns la spate îi împingea cu grijă să nu cadă. Nu peste mult timp, le luau locul alţii, cu aceleaşi mişcări. Unii se scobeau în dinţi, deşi nu mâncau, îşi tot ilingeau buzele, aveau fel de fel de ticuri. Fără de nici nu ţi-ai fi dat seama că sunt vii. Nici nu erau. Viaţa îi aruncase în vârtejul ei cald ca pe-o spumă murdară, adunată cocoloş în smârcul afumat al acestei cafenele, care se numea „New York”.

Îmi plăceau mult vânzătorii de ziare, fiindcă strigau tare. Glasul lor se izbea de ziduri ca un protest împotriva lâncezelei. Mă simţeam bine şi în orele când ieşeau studenţii de la cursuri: râdeau toţi deodată, se strigau pe nume şi erau mulţi. Şi seara era frumos, când se aprindeau luminile, când ieşea lumea de la cinematograf, vorbind şi înviorând oraşul. Pe urmă, se făcea o tăcere mare, şi de multe ori rămâneam singur, fiindcă eu locuiam în centru şi nu mă grăbeam să plec. Se întâmpla să cobor chiar după miezul nopţii, mai ales când lucram târziu.

Îmi cumpărasem nişte bocanci buni şi nu-mi era frig la picioare. Paltonul era vechi, dar destul de călduros, mă puteam plimba cât de mult. Câteodată cobora cu mine şi proprietarul, un evreu mic şi cocoşat, care nu îndrăznea să se plimbe ziua de fiica huliganilor. Întorcea capul mereu în toate părţile şi mă prindea mila când îl vedeam, deşi el era foarte bogat şi foarte zgârcit. Îmi lua o chirie prea mare. L-am rugat o dată să mi-o scadă, cât de puţin, şi în schimb să-i fac un portret, dar el continua să-şi mişte capul ca şi când ar fi spus nu, nu… Era mişcarea lui de totdeauna. Avea o boală de nervi. Nu ştiam ce să cred şi aşteptam. A răspuns cu întârziere:

— Eu nu sunt filantrop; sunt şi bătrân, şi bolnav; dumneata eşti mai bogat ca mine, că eşti tânăr şi ai talent.

Ai vrea să fii dumneata proprietar ca mine şi să fiu eu sculptor?

Doamne, fereşte, îmi venea să spun, dar m-am mulţumit să tac, gândindu-mă că, chiar sănătos fiind, tot nu mi-ar fi redus chiria. El nu se ducea la cafenea, sta acasă şi citea mereu nişte colecţii de reviste vechi. N-avea copii, iar nevasta lui suferea de varice. Avea picioarele înfăşurate în cârpe şi dormita pe un fotoliu. O dată l-am întrebat?

— De ce ţii dumneata aşa de mult la viaţă?

Atunci şi-a ridicat capul din pământ şi, privindu-mă de jos în sus, a râs într-un fel ciudat, fără să-şi mişte capul.

— Fiecare are dreptul să trăiască, a răspuns el, apoi şi-a lăsat capul în pământ şi multă vreme am tăcut amândoi.

Mi-a părut rău să-i pusesem întrebarea aceea. Se simţea rănit.