O hotărâre

WAN NE-A CONDUS LA GARA ŞI ne-am despărţit cu îmbrăţişări şi pupături, apoi din tren ne-am făcut semne de adio cu batistele.

Toamna coborâse peste hotarele ţării, plutea pe întinsuri o lumină aurie, orbitoare, care-mi învălmăşea gândur îe şi parcă-mi era somn. II invidiam pe Gonzaga că adormise. Era palid-albastru ca picturile lui şi, privindu-l, mă întrebam dacă şi eu eram slab ca el. „După ce ajung la

Cluj, îmi spuneam, o să mă abonez la un restaurant, să mănânc bine cel puţin o lună. El se va duce la unchiul lui, la Ciuci, o să mănânce pui cu smântână, ce-i pasă? Şi ouă, şi brânză, şi cârnaţi de porc afumaţi poate mânca, ce vrea, fiindcă unchiul lui e popă şi are de toate. Eu trebuie să mă abonez, dar n-am bani…”

Aici reveria mea s-a cam înceţoşat, şi gândul mi-a sărit la altele.

Primisem de la Nora o scrisoare, una singură, câteva zile mai înainte; îmi spunea că nu ne vom mai vedea multă vreme, fiindcă primise un post de suplinitoare şi îşi cminase examenul de licenţă. Aşadar, capitolul acesta era încheiat. *

Mă urmăreau câteva sculpturi ale lui Mestrovici şi parcul Kale-Megdan, în care am stat cu ea, şi parc-o vedeam în ziua aceea a întâlnirii noastre, când se credea frumoasă şi-mi părea şi mie frumoasă (şi chiar era), dar acum toate astea trecuseră. Lângă fereastră priveam mereu în gol undeva mai departe, uitând cu totul că mă aflam în tren.

Trecuseră trei luni şi mai bine de când plecasem din Cluj şi mi se părea că în acest timp îmbătrânisem.

Ce gândea Nora îmi era greu să ştiu. Poate se gândea că mă voi da bătut, cine ştie? E o luptă mare între doi îndrăgostiţi, numai sănătatea sufletească şi bunul-simţ te pot ajuta. Când începi să gândeşti, parcă nimic nu se potriveşte. Şi de o parte, şi de alta exista dorinţa unei iubiri eterne – fiecare credeam cel puţin o dată în viaţă că o astfel de iubire e cu putinţă, şi crezusem şi cu. Acum ajunsesem la mare îndoială. Căutam cauza şi n-o găseam.

Nu-mi era de ajuns să zic că profesiunea de artist nu corespunde unei căsnicii, înclinam s-o caut în nestatornicia femeii, fără să-mi dau seama că-mi însuşeam un mod greşit de a înţelege iubirea, acelaşi care pe Leon îl dusese în pragul unei disperări foarte grave. Nora credea despre el că e nebun, dar ea nu ştia ce era în inima lui. Îmi treceau prin minte unele întâmplări nefericite ce mi le povestise

Leon şi ziceam că are dreptate să se revolte, să sufere, sufeream şi eu, totuşi nu renunţam la gândul că poate odată aveam să întâlnesc o fată de care să mă leg pe toată viaţa.

Am luat o liotărâre îndrăzneaţă: să ajung la Cluj şi să-mi caut o slujbă. Trebuia să încerc şi modul ăsta de viaţă, „să mă aşez! cum spunea Moşu; slujbă cu tain lunar, să nu mai trebuiască să fur roşii şi castraveţi din grădinile oamenilor. Mă miram cum de nu înţelesesem eu mai de mult că ăsta era singurul mod de a-ţi face o viaţă ca toţi oamenii.

Mi-am adus aminte de întâmplarea cu Năsăudul şi mi-am spus că, de-aş fi rămas profesor acolo, ar fi fost bine de tot. Ar fi venit şi Nora şi, fără îndoială, inspectorul Seni i-ar fi dat un loc de profesoară.

Mă lăsam dus de închipuire şi mă vedeam pe mine şi pe Nora pierind dimineaţa la şcoală, ţinându-ne de braţ. Apoi ne întorceam acasă, şi Nora era foarte veselă.

Intram în atelierul meu, lucram până seara, când venea

Nora, şi plecam împreună, apoi ne culcam liniştiţi sau citeam. Când aveam lucrări pentru o expoziţie, plecam la

Bucureşti sau în alt oraş, o luam şi pe Nora cu mine.

stam acolo o lună şi iar ne întorceam la Năsăud… Ar fi fost bine, tot aşa mă gândisem când am fost numit profesor, apoi a trebuit să plec, şi nu de bunăvoie. Ministerul numise pe altcineva în locul meu şi m-am bucurat că seăpasem de Năsăud. Însemna că fug de slujbe, totuşi eram hotărât: aveam să mă duc la domnul inspector Seni, să-i cer un post. Poate el mă va certa că n-am rămas la Năsăud, eu însă aveam să-i povestesc toată întâmplarea, aşa cum a fost. El o să fie indignat de nedreptatea care mi s-a făcut şi s-ar putea să-mi dea un post chiar la Şcoala de meserii din Cluj. Ar fi fost minunat! Aş fi avut un salariu destul de serios, să-mi pot închiria două camere – una pentru atelier, iar a doua pentru locuinţă. Mobila mi-o puteam face singur, şi într-un an aş fi fost gata să mă însor. Nu cu Nora. Nora se va mărita cu studentul acela brunet. O să-i cumpere Taraş Bulba o farmacie la

Belgrad, Nora o să se mai îngraşe puţin, sau cine ştie, ar putea să şi slăbească, să continue Conservatorul şi să ajungă actriţă. Eu aveam să aştept până voi găsi o fată care să nu mintă…

Ilotărârea asta mi-a dat linişte. Acum ştiam de ce mă duceam la Cluj, şi am adormit. M-a luat în braţele lui somnul bun: acest pui al morţii nesimţitoare…