Fii căim

PORTRETUL CRISTINEI ERA ÎN mijlocul sălii, cădea lumina pe el. Lumina schimbă figurile, le înfrumuseţează sau le urâţeşte, le învie Viaţă într-o piatră? Ce iluzie… Omul se îndoieşte de viaţă şi face alta, îşi face un univers al lui, unul pe care crede că-l poate stăpâni. Îngenunche în faţa pietrei, o învie, pentru a crede în propria lui viaţă…”

Luam lucrările în braţe şi le mutam dintr-un loc în altul. Desenele le-am aşezat fără să le privesc. Am stat pe un scaun şi mi-am aprins o ţigară. Mi s-a stins între degete. Îmi era somn şi am plecat. Străzile erau pustii.

Pe statuia lui Matei Corvinul cădea o lumină stranie. Un călăreţ negru, semeţ, cu o putere înfricoşătoare… „Da, da, îmi spuneam, bronzul e nemuritor, numai bronzul. Şi ce folos că e nemuritor?”

Urcam scările de lemn spre atelierul meu şi mi se părea că, în loc să urc, coboram. Tot coboram şi nici nu mai vedeam scările. Călcam prin întuneric, mirându-mă că nu mai ajung. Îmi era somn tare, parcă lunecam într-o groapă, mă dureau umerii.

În atelierul fără lucnări, pustiul avea un foşnet ciudat.

Pe geamul întredeschis intra o dâră de aer şi mişca hârtia albastră, prinsă cu pioneze. M-aş fi sculat să închid fereastra, şi n-aveam putere. Am lăsat-o aşa.

A doua zi, când am ajuns la expoziţie, sălile erau pline de vizitatori. În cea dintâi n-am întâlnit nici un cunoscut.

Bustul Norei, strălucitor de alb, surâdea

— E ca o japoneză, spunea cineva.

Alăturea era expusă Maternitatea. Un student se întorcea împrejurul ei.

— Cum vi se pare? l-am întrebat.

— Nicicum, e prea răsucită, nu ştii de unde s-o priveşti.

Avea dreptate. Creştea în toate părţile ca un fum.

M-am simţit strâns de mână: Perianu mă felicita şi spunea că am „transformat sediul în muzeu”. S-a apropiat şi Neagoe, intrigat că venisem atât de târziu. Zicca că VHTâu să mă fac interesant, adevărul este că întârziasem la Leon.

În dimineaţa aceea îl găsisem aiurind, yânăt de nesomn, rO gura uscată, şi, neştiind ce alta să fac, am alergat la doctorul Egon, care m-a certat că-l lăsasem singur o noapte întreagă. Acum el avea să-l îngrijească, dar toate astea nu i le puteam spune lui Neagoe şi l-am lăsat să creadă ce vrea el. De altfel, a schimbat repede vorba şi ţinea să-mi spună că expoziţia o derutantă.

— De ce? l-am întrebat, iar el a început să vorbească foarte pe ocolite, ca un filosof, şi nu-l puteam urmări.

Mă gândeam că studentul a fost mult mai dar: nu putea să-şi facă nici o opinie, fiindcă sculptura era răsucită.

Neagoe se răsucea el. Era şi Andrei acolo. Venise cu iubita lui, vaporoasă, cu ochii negri ca ăouă stigmate. Era singura lui iubire; „iubire din care lipseau îmbrăţişările, dibuită în cuvinte ca în romanele lui Charles Morgan.

Mi-a prezentat-o. Avea un fel de a-ţi da mâna de parcă şi-ar fi tras-o înapoi. Ochii, însă, veneau spre tine, te căutau, se mirau.

Lila m-a îmbrăţişat, spunând:

— Luky, e atât de frumos! (îmi spunea Luky, diminutiv pe care mi-l dăduse Lulu demult, la întâia mea expoziţie). Să-ţi prezint două prietene, dar să nu le faci curte, că sunt măritate. Apoi, înainte de a mi le prezenta, schimbându-şi tonul şi expresia, îmi spuse: Luky, ai auzit?

Cristina s-a sinucis! Tu ai cunoscut-o? N-am ştiut.

Portretul ei are o tristeţe sfâşietoare, e prevestitor…

Aş fi vrut să nu se vorbească despre Cristina. Făcusem o greşeală că i-am expus portretul, nu mă gândisem…

— Poate ştii de ce s-a sinucis? Se zice că era bolnavă, morfinomană! Era foarte sensibilă şi inteligentă. Am vorbit cu Coroiu; a fost la clinică şi a văzut-o.

În clipa aceea s-a apropiat una dintre prietenele Lilei şi a întrebat:

— Vorbiţi despre Cristina? Se spune că era îndrăgostită de un c-întăreţ de la Operă, care o maltrata.

Le-am întors spatele, prea erau avide să afle ştiri, şi eu le-aş fi vorbit pe îndelete, dar nu atunci. Ele nu înţelegeau oare că la un vernisaj ar fi fost potrivit să vorbim numai despre viaţă, fiindcă sculptura…

Mam îndreptat spre alt grup. Între ci se afla un pianist, care mă căuta să-mi pună nişte întrebări în legătură cu o sculptură de „neînţeles”.

L-am chemat pe Beneş, le-am făcut cunoştinţă şi l-am rugat pe el să-i explice. Dar şi alţii îmi puneau întrebări, prea multe, şi răspundeam în silă, ca un inculpat care nu-şi dă seama de greşala lui.

Îmi suna mereu în urechi euvântul „interesant11, atâta puteam reţine, şi euvântul suna sec, uscat ca o hârtie. Îmi părea rău că nu am pe nimeni care să se bucure fără să mă judece. Andrei vorbea frumos, dar rece. Octavian Şireagu, un profesor de limba română, autor al unei antologii de poezie (îi dădusem şi eu trei poeme), zicea că nu-şi găseşte cuvintele. Într-adevăr, nimeni nu găsea cuvinte simple şi calde. Păreau înţeleşi ca nu cumva să spună adevărul: că eram un sculptor tânăr care caută o formă personală, care dibuie…

Mă miram că Erna lipsea. Ea mă aşteptase poate acasă, voia s-o conduc eu, cine ştie?! Ar 1'i trebuit să mă gândesc… „Fii calm, fii calm”, îmi tot spuneam, însă parcă nu mă auzeam şi mă mişcăm de la un grup la altul ameţit.

Cineva mi-a prezentat. O fată, care-mi adusese un bucheţel de flori. Erau nişte floricele albastre şi le-am pus lângă bustul Cristinei. În felul acesta mi-a fost dat să-mi îndeplinesc o promisiune făcută după miezul nopţii cu nesăbuită uşurinţă. Apoi, pe nesimţite, timpul a trecut şi m-am pomenit singur.

t Alunei a venit doctorul Egon, grăbit şi foarte mirat că mă găseşte singur. Mă privea ciudat, iar eu m-am temut că s-a întâmplat ceva.

— A adormit, mi-a spus el, să n-ai grijă, eu am să-i supraveghez. Ani trimis o soră, stă cu el în permanenţă.

Nu trebuie să te frămânţi, am vorbit şi cu medicul legist, prietenul tău nu e vinovat…

— Dar cine e vinovat?

I-am pus întrebarea aproape răstit, însă el a schimbat vorba.

— Să mergem, trebuie să te odihneşti. Luăm masa împreună şi, dacă vrei, poţi să dormi la mine.

La masă a văzut că-mi tremură lingura în mână şi mi-a spus că ar fi bine să urmez un tratament.

— Ce fel de tratament? Nu înţeleg. Sunt sănătos.

— Sănătatea e ceva rşlativ, ai nevoie-de linişte. Să dormi bine cel puţin o săptămână.

Asta ştiam şi eu, dar el voia să-mi dea nişte injecţii şi i-am spus că exagerează.

— Simple întăritoare, zise el, şi ai să te simţi foarte bine. Organismul trebuie îngrijit ca şi sufletul. Şi după ce închizi expoziţia ar fi bine să mergi undeva în natură.

Ştii să pescuieşti? Să nu mai lucrezi barem o lună.

Îmi venea să râd, totuşi el avea dreptate. Se strânsese

În mine o oboseală mare, şi am dormit câteva zile. Îmi dăduse el nişte pastile care mă năuceau. Îmi da şi injecţii, două pe zi, şi dormeam fără vise. Când mă trezeam, încercam să-mi aduc aminte de ceva ce mi se părea foarte însemnat. Îmi treceau prin minte întâmplări din trecut, dar nu se înlănţuiau, şi parcă nu erau ale mele.

Mă miram că nu venea nimeni la mine, venea numai doctorul, dar el sta foarte puţin, şi totdeauna când pleca îmi arunca o privire ciudată, ca şi când to-ar fi văzut atunci întâia oară.

— Dormi! Dormi bine! Nu e nevoie să citeşti. Erna are să-ţi aducă nişte reviste cu poze.

— Nu e supărată pe mine? l-am întrebat.

— Nu, nimeni nu e supărat, ţinu doctorul să mă asigure cu multă seriozitate.

— Dar Leon? El nu întreabă de ce nu mă duc pe la el? I-ai spus că eu trebuie să dorm?

Doctorul Egon mă ascultă, schiţând un zâmbet şters, apoi spuse cu multă căldură:

— Ce copii sunteţi, voi, artiştii! Fii liniştit, şi el doarme.

Ne trata pe amândoi cu somn şi cu vitamine, şi eu m-am refăcut repede, dar Leon era zdruncinat sufleteşte, şi tratamentul doctorului n-avea mare efect.