Pesimism

TRECUSERĂ MULTE NOPŢI DE ClND nu mai dormeam, aşteptând ziua aceasta, şi ea a sosit.

Munca măruntă a unui an de zile era strânsă la un loc, gata să stea în faţa oamenilor, să-i alunge sau să-i aprepic. Mi-am făcut o cruce mare, ca Bunicul când pleca la târg, şi am ieşit să caut un camion. Era o dimineaţă minunată. Înviau zidurile sub lumina soarelui, se încălzeau trotuarele; studenţi şi studente se plimbau veseli, ca şi când ar fi vrut să vestească lumii întregi că anotimpul primăverii sosise în oraş.

Mi-am aprins o ţigară şi trăgeam fumuri adinei. Câmpii şi ape limpezi, grădini cu pruni şi cireşi înfloriţi veneau spre mine, să nu mai simt nici o povară, să mi se pară e mă nasc atunci, în acea zi de mai, când împlineam douăzeci şi şapte de ani. Trecuse încă un an, nici mai bun, nici mai rău, nu-i număram. Măsurăm timpul numai cu nopţi şi zile, bune sau rele, cum se întâmpla să fie. Din când în când simţeam că se făcea o lumină în mine, că vedeam mai departe, în viitor ca şi în trecut.

Găsisem un camion cu-doi cai albi şi m-am urcat lângă căruţaş. Acum vedeam trecătorii de sus şi mă simţeam ca sfintui Ilie deasupra norilor. Era înainte de masă şi mă gândeam că până sub seară expoziţia va fi aranjată. Apoi aveam să mă culc, să fiu odihnit a doua zi. Îmi erau buzele uscate şi mă durea capul de mai multe zile. Trebuia să dorm, eram obosit tare, îmi treceau prin minte fel de fel de viziuni euforice. Mi se părea că văd până departe, de undeva foarte de sus, însă îmi era dat să nu pot gusta netulburat, această clipă.

Apăruseră ziarele de dimineaţă, iar vânzătorii strigau în gura mare numele Cristinei. Da, Cristina se ţinuse de cuvânt. Luase otravă. Numele ei era strigat pe toate vocile de vânzătorii de ziare, şi dintr-o dată am simţit că ziua se întunecă.

I-am spus căruţaşului să întoarcă, voiam să ajung la

Leon. Poate el avea să-mi spună că n-a murit, că era numai o glumă gazetărească, cine ştie?

Am ajuns la Leon. Am bătut şi n-a răspuns nimeni.

Am bătut mai tare, apoi am deschis. Leon sta acolo pe divanul lui, neclintit. Pe noptieră era aprins un bec mic.

O dungă slabă de lumină se prindea de obrazul lui înţepenit. Ochii îi erau traşi înăuntru, iar buzele încleştate.

Când l-am strigat, m-a privit lung, ca şi când nu m-ar fi cunoscut.

Leon, care ştia să cânte cuvintele cele mai tulburătoare, nu mai putea vorbi. Deschidea gura, dar cuvintele nu se rosteau. Am pus mâna pe el. Mâna îi era rece ca a unul ucigaş.

— Leon, ce s-a întâmplat?

A ridicat sprâncenele încet şi privindu-mă lung, cu ceva ascuns şi negru în admeul ochilor, rosti ca un copii care atunci învaţă să vorbească:

— Nu ştiu, Ivan, nu ştiu, ajută-mă…

Cum poate fi ajutat un om în astfel de clipe? Am început să vorbesc, dar cuvintele mi se păreau goale. Am deschis fereastra. Căruţaşul trăgea adânc dintr-un muc de ţigară şi mi s-a părut că el era cel mai fericit om din lume.

Pe fereastră intra acum lumină multă şi se vedea praful aşezat pe dunga scaunelor. Jos, în dreptul mesei, era o carte căzută şi încercam să-i citesc titlul.

Atunci Leon vorbi iar, şi glasul lui era mai stins ca adineauri.

— M-au dus la po-li-ţie, Ivan. M-au în-tre-bat de ce s-a o-tră-vit. De ce, Ivan? Era un înger.

Toţi credem la fel şi. Spunem despre iubitele noastre, cel puţin o dată în viaţă, că sunt îngeri, dar nu cu glasul lui

Leon. Li tremurau buzele, apoi gura i s-a deschis într-un suspin de om care se îneacă şi a început să plângă îngrozitor. Mi-am adus aminte că el îmi spusese cândva că omul cât mai poate plânge, mai este suflet în el, nu e pierdut.

— Spune-mi, Leon, ea unde e acum?

A întors capul spre mine, privindu-mă ca şi când n-ar fi înţeles întrebarea.

Am plecat să aflu.

Cristina era în cel mai fioros loc: la morgă. Un medio înarmat cu un bisturiu voia să constate cauza morţii… cauză pe care bisturiul n-o putea descoperi, deşi numele ei era simplu: pesimism.

Iată cum s-au petrecut lucrurile: au ieşit să se plimbe.

Se simţeau fericiţi. Era înspre seară. Trecând prin faţa unei giuvaergii, Leon a spus:

— Să ne logodim.

Au intrat înăuntru şi li s-a gravat numele pe două inele.

— Să mergem la Ivan, a spus el, nu avem naş.

Cristina s-a împotrivit. (Nu voia să mă doară). S-au dus la o grădină destui de singuratică, unde te simţi mai aproape de cer. Erau stele multe, scânteietoare, era linişte, şi el a eântat frumos, numai pentru Cristina. Cristina i-a sărutat mânile şi a plâns. Plângea şi râdea. După miezul nopţii au coborât.

— I-am spus să vină la mine, auzi, Ivan, acum eram soţ şi soţie. Ea n-a vrut. Zicea că noaptea aceea vrea vă rămână singură.

A condus-o acasă, nu voia s-o contrazică. Cristina locuia lângă Clinica de psihiatrie, în strada Marinescu. Au ajuns şi nu se puteau despărţi. El a vrut să rămână la ea, dar ea s-a opus.

— Auzi, Ivan? Nu mă puteam despărţi de ea, şi stam în poartă…

Atunci au văzut ei cădin susul străzii cobora un student beat. Venea împle'ticindu-se şi vorbea cu o sticlă pe care-o avea în mână. Pe Leon îl amuza acest tablou şi aştepta să scape sticla. Se amuza şi Cristina. Studentul a ajuns lângă ci… Era un coleg al Cristinei, şi din felul în care vorbea se vedea limpede că se iubise cu Cristina. Ap: ins-o de bărbie. A mai spus nişte cuvinte obscene de om beat, apoi s-a depărtat rî/. Înd. Ei au rămas acolo, iar

Leon tăcea. Tăcea şi Cristina. Leon a plecat, fără un cuvânt.

— Iartă-mă! a strigat Cristina.

Leon n-a spus nimic. Mergea înainte. Cristina a fugit după el şi l-a prins de braţ, spunând;

— Nu mă lăsa singură!

El i-a desprins braţul. A încercat să-l prindă din nou, iar el a făcut o mişcare bruscă cu mâna. Cristina a căzut.

A auzit-o strigându-l încă o dată şi n-a mai auzit şi n-a mai văzut nimic…

A ajuns acasă şi nu putea dormi. Apoi. Nu peste mult, a venit poliţia. L-au dus şi l-au interogat. S-a întors acasă şi sta acolo, sub poza lui Şaliapin, înspăimântat de moarte.

Aşa l-am găsit.

O văd pe Cristina pe piatra străzii. S-a sculat singură? A ajutat-o cineva? Greu de ştiut. Deasupra erau stelele reci, mute. Va fi ajuns acasă. Ce-a gândit, ce-a făcut? Poate s-a uitat în oglindă şi nu şi-a văzut imaginea.

Poate a privit inelul şi a surâs ca* în faţa unei jucării. Nu pot şti. În faţa morţii, sufletul omului are sincerităţi de nebănuit. Poate ar fi vrut să pungă, şi nu mai credea în lacrimi. Poate îi era frig şi cald. Cine ştie?! Iu faţa morţii. Lucrurile cele mai simple îşi pierd înţelesul. Poate în clipa aceea s-a gândit că e mai bine să trăieşti decât şi mori. Atunci, însă, moartea şi-a băgat capul desfigurat pa fereastră… Le-a scris părinţilor o scrisoare scurtă, rugându-i s-o ierte că nu mai poate trăi… Apoi,. Încet-încet. Legăturile cu lumea s-au rupt. Se simţea undeva, departe, departe, plutind în rochie de mireasă. Luna se întuneca. S-a făcut frig, Sra făcut cald, tot mai cald. Lumea a început să ardă, s-o doară. A început să strige…

Gazda ei s-a trezit şi, când a deschis uşa, a găsit-o zvârcolindu-se. A venit Salvarea, dar prea târziu…

Nu mai erau stele pe cer.

' „„ ~rl