Studiu

O SĂPTĂMÂNĂ MAI TlRZIU, CÂND m-am dus la expoziţie, aveam să constat că nimeni nu simţise lipsa mea. Saia era prea ascunsă şi nu veneau vizitatori. În unele zile nu venea niciunul şi trebuia să port singur răspunderea nebuniei mele. Mă duceam ia Leon şi stam lângă el, pe marginea patului, li ţineam mâna în mâna mea, dar nu vorbeam. Când îi întrebam ceva închidea ochii, ca şi cinci mi-ar fi spus să tac. Plecam de la el şi o luam în sus pe Feleac, de unde mă întorceam seara.

Ce sejntâmpla la expoziţie în acest timp n-aveam de unde să ştiu. În ziarul Patria apăruse un articol semnat de redactorul-şef al ziarului, care poate simţise pustiul din expoziţie şi scria că ar trebui să fiu încurajat.

Când mă întorceam la expoziţie, găseam vreun student care, văzut printre lucrări, părea un spirit rătăcitor. „Ah, unde sunteţi, prietenii mei? Aţi venit la vernisaj ca la o festivitate oficială, şi-apoi v-aţi dus la ale voastre… **

Mi se părea că m-am prezentat la un mare examen şi lipsea comfsia. Abia după ce-a apărut articolul scris de

Qctavian Şireagu în Adevărul literar din Bucureşti, au început să vină mai mulţi vizitatori. Scrisese, între altele, că eu sunt o „speranţă a Ardealului” şi veneau cetăţenii să vadă despre ce fel de speranţă era vorba. Greu de ştiut cu ce concluzii plecau, eu însă îmi pierdusem cu totul speranţa de a vinde vreo lucrare şi continuam să fiu invitatul doctorului Egon. Aveam şaptezeci de desene şi douăzeci şi cinci de sculpturi, dar n-aveam bani pentru un pachet de ţigări.

În starea asta mă aflam când a venit profesorul Emilian la expoziţie. Îi plăceau lucrările, însă el avea cinci lucrări de-ale mele, mai vechi, avea şi alte lucrări, de Ramulus Ladea, pe care îl admira foarte mult, avea şi ta~ blouri de Catul Bogdan, ar mai fi cumpărat, dar n-avea loc unde să le pună. Se mira că nimeni nu cumpără nimic, deşi, după cum zicea el, prin mărime şi prin sens decorativ, lucrările se puteau încadra cu mare efect plastic în interior.

— Pentru mine e un secret, îţi spun foarte, foarte deschis, dragă domnule Viasiu, cum izbuteşti an de an şi chiar mai des să realizezi o expoziţie… Şi pe deasupra ai timp să mai şi scrii! Am citit nuvela din Gând românesc şi cele două schiţe; nu pot spune că-mi plac în aceeaşi măsură ca sculpturile dumitale, dar le-am citit cu plăcere, cum să mă exprim? – sunt unele sincerităţi prea străvezii, cam aspre, dar, în sfârşit, se pot citi cu plăcere, şi asta e mare lucru, îţi spun că e un secret pentru mine şi eu te admir foarte mult şi sunt mândru că ai fost elevul meu, o şi spun de. Câte ori am ocazic. De altfel, eu nu sunt singurul dumitale admirator; intelectualii, o anumită categorie, te admiră, voiam să spun categoriacelor fără bani sau cu bani puţini, între care mă număr şi eu. Eu aş vrea să fac ceva pentru dumneata, nu ştiu cum… îmi vine o idee! Depinde dacă primeşti. Ar fi bine să primeşti, dar să-ţi spun la ce mă gândesc. N-ai vrea să-mi faci un ecorche pentru studiul anatomiei? Am mare nevoii' la cursul meu. Ai avea prilejul să faci un studiu după cadavru, primeşti? Te rog să primeşti şi pot să-ţi plătesc chiar înainte, îmi închipui că nu ai bani de loc.

Vorbea ca întotdeauna foarte repede, dar de astă dată se simţea în cuvinte o dragoste şi o grijă pentru tnaţa mea, care-mi era chiar mai preţioasă decât banii, şi am primit fără ezitare.

A doua zi mi-a dat un aconto şi am început să lucrez, bucuros că pot face ceva ca să scap de starea sufletească întunecată care mă apăsa. Lucram în sala de disecţie a clinicii, o sală cu patruzeci de mese, pe care erau resturi de oameni ciopârţiţi. I-am spus omului de serviciu să facă ordine. Lira bătrân şi gârbov, trăgea cu mătura peste mese şi tuşea sec. Văzut în contra luminii, cum mişca mătura înainte şi înapoi, părea un mecanic al morţii. Trecuse moartea pe aici, iar el îi ştergea urmele.

Să nu mai afle nimeni…

Mi-a adus cadavrul şi l-a pus pe masă. Cu mâinile întinse, cu picioarele răşchirate, avea ceva dezgustător.

Trebuia să-i schimb poziţia. I-am legat mâinile, apoi am ridicat masa, sprijinind-o pe două „picioare. Acum era ca un faraon pus pe uşa unei piramide. Avea barba neagră şi nişte mustăţi cu care s~ar fi putut mândri şi Kefren, atât numai că-şi ţinea gura deschisă ca un muribund însetat.

Din când în când aruncam apă pe el; atunci pe faţa lui se schiţa o grimasă. Muşchii primeau o strălucire, iar în mustaţă i se opreau picături mari ca nişte perle. Pe obrazul lui negru plutea o minunată linişte. Liniştea, multcăutata mea himeră, ei'a în faţa mea, iar eu sculptam muşchii în loc să încerc să prind în materie imaginea ei ciudată. Îmi ziceam că omul nu poate fi înţeles privindu-i muşchii; în muşelii nu e scrisă nici iubirea, nici ura lui decât vag, şi totuşi fără ei nu se poate. Trupul omului e arborele în care sufletul se împleteşte ca un fruct. Este legătură mare între trupul şi sufletul omului, dar e greu s-o vezi cu ochiul… îmi treceau fel de fel de gânduri prin cap şi lucram „înainte, dar fără spor, parcă nu mă ascultau mâniie. Mă opream şi, rezemându-mă de fereastră, priveam omul despuiat şi-l tot întrebam: „Cine eşti tu? Ce viaţă ai avut?

Cum ai ajuns aici?”

Răspundea în felul lui, greu de povestit. Îi făceam biografii imaginare, şi el le aproba. O dată m-am apropiat să-i îndrept piciorul, care sub greutatea trupului se încovoiase din genunchi. Se vede că nu era bine legat şi i-a căzut o mână. M-am tras doi paşi înapoi şi l-am privit.

se schimbase expresia. Buza de jos avea un dispreţ, parcă-mi spunea: „E zadarnic!” I-am ridicat mâna, am legat-o bine – capul i s-a înclinat înspre dreapta şi puţin în sus. Acum imaginea avea un strigăt de om care se îneacă. *

Mă tot întrebam ce e moartea, şi nu puteam răspunde.

Mi se aşeza-o ceaţă pe creier, o neputinţă, şi mi se părea că omul din faţa mea, deşi avea trupul pe jumătate dezgolit de piele, nu era mort. Era doar un model după care aş fi putut sculpta o imagine a liniştii. Eu trebuia să fac însă un ecorche, după care studenţii să poată studia viaţa trupească a omului: muşchi de diferite forme, împletiţi ca nişte curele uscate în jurul oaselor. Comparam partea jupuită cu partea acoperită de piele şi mă întrebam care e mai frumoasa. Erau amândouă urile, l-aş fi înviat în lut, să dau formelor pulsaţie, vigoare, dar profesorul ceruse un studiu fidel şi lucrul mergea încet. Sala era mare, pustie, mă simţeam departe de lume, exilat cu un cadavru. Aerul mi se părea că are un gust amărui, acru.

— Nu e bine, Angelus, nu e bine, spune-mi tu de ce mă simt atât de rău.

Îi dădusem un nume poetic, din dorinţa de a-l umaniza.

— Spune-mi, Angelus, spune-mi tu ce-i viaţa… Trebuie s-o trăieşti până la capăt ca să ştii?

Uneori răspundea în felul lui şoptit, şi eu mă încordam să nu-mi scape înţelesurile. Fumam ţigară după ţigară şi suflam fumul înspre el, privipdu-l printre gene.

Ml se părea că râde, şi râsul suna ca al lui Leon, alte dăţi gemea prelung, tânguindy-se. Aruncam o pânză peste el, să nu-l mai văd, supărat că nu puteam fi stăpân pe mine, că mă lăsam pradă asociaţiilor pesimiste… Obişnuieşte-te, îmi spuneam, poţi muri şi tu de pe o zi pe alta. Dacă nu ştii să te legi de viaţă, ea te elimină. E mai bine să te mişti, chiar dacă suferi e mai bine. La urma urmei, suferinţa e tot viaţă, şi ea se împlineşte cu bucurii, le dă culoare şi sens, nu e bine să mori.” Judecam simplu, tot întrebându-mă care erau formele vieţii statornice. „Nimic, nimic nu e statornic, îmi spuneam, decât speranţa noastră şi arta în care dăm dup şi asemănare aspiraţiilor frumoase.

Acestea trâbilâe se ulptate, trupul e doar un înveliş.”

— Tu, Angelus, spune-mi, ai avut speranţe, de ţi-ai legat speranţele? Tu n-ai iubit nimic, pe nimeni?

Iubirea este o punte spre nemurire, i-am spus mereu şi lui Leon… El a iubit-o pe Cristina, poate ea ar fi întărit în sufletul lui ideea că arta nu e ceva în sine, dar ea a luat otravă, fiindcă ea nu mai credea în iubire… Cădeau umbrele serii în sala de disecţie. Angelus tăcea împietrit. Plecam îngrozit de tăcerea lui.

Pe drum şi acasă, ană urmărea mirosul de formol. Venea din mine, cu respiraţia. Când tuşeam, parcă tuşea Angelus. Trebuia să lucrez mai hotărât, să-l termin, dar îmi trebuia un model viu. Alecu avea un corp frumos, şi m-am dus la el. L-am găsit şi i-am spus că e cel mai frumos dintre prietenii mei, iar el a primit să-mi pozeze.

Intrând a doua zi în sala de disecţie, l-am găsit pe

Angelus în altă lumină. Părea mai tânăr, deşi se mai înnegrise.

Când Alecu a dat ochii cu el, l-au prins fiorii.

— Nu te lăsa furat de prima impresie. Auzi, Alecu?

Să ştii că Angelus e foarte pur. Ştii cine i-a spus întâia dată Angelus? Femeia care l-a iubit. E o confidenţă. Angelus, îţi prezint un tânăr poet: iată-l!

Angelus mi se păru că mişcă o sprinceană.

— Parcă vorbeşte, spuse Alecu. N-am văzut niciodată un cadavru.

— Nu ştiu dacă-l înţelegi. I-auzi ce zice: că un poet care intră într-un partid terorist ratează. Marii poeţi au.

luptat pentru libertate.

— Iar începi? se supără Alecu. Ţi-am spus că despre subiectul ăsta nu pot vorbi cu tine. Umanismul tău e desuet. Mai bine să nu pierdem vremea, ţi-am spus că n-am timp să stau mult.

— Aştept să te dezbraci.

Cu mişcări de fată mare, Alecu s-a dezbrăcat şi sta iin faţa mea nehotărât.

— Urcă-te, Alecule, pe masa aceea!

Şi s-a urcat poetul şi sta gol, îa dreapta mortului

Ciudată răspântie: între moarte şi viaţă. Întind mâna şi iau lut, pipăi distanţele…

Modelam cu oarecare încetineală partea din afară a trupului, suprafaţa, alături de partea eu muşchi goi, care era aproape definită.

Alecu a strănutat şi m-a rugat să-i dau batista.

— E un miros îngrozitor, spunea el, cum poţi lucra în atmosfera asta lugubră? Nu mă simt bine de loc. Lucrează repede, că nu mai stau. Tu ai văzut ce-i acolo?

Îmi arătă cu mâna spre liftul care venea din pivniţa cadavrelor. Rămăseseră acolo o mână, un picior şi un craniu. Mâna era jupuită până la cot, iar muşchii, răsfrânţi, păreau nişte rădăcini negre. Piciorul avea. Genunchiul descojit şi se vedeau ligamentele ca nişte ierburi răsucite.

Craniul era cam în aceeaşi stare. La ceafă mai avea păr, dar oasele frunţii erau scoase, înc-ît se vedea spărtura înspre locul creierului.

— M-ai atras într-o aventură pe care n-am s-o uit niciodată, spuse Alecu. Te rog să nu râzi. Mi se pare că sunt într-o cameră de tortură din evul mediu.

— Nu te mai uita. Gândeşte-te la ceva frumos.

Lucram cu mişcări chibzuite. Partea vie a lucrării mele începea să pulseze, chiar partea jupuită prindea viaţă, dar

Alecu se simţea tot mai rău. Se făcuse palid.

— Se î-nvârte sala cu mine, nu pot să mai stau.

I-am dat mâna şi l-am ajutat să coboare.

— Nu te înţeleg, i-am spus.

— Nici nu trebuie, a răspuns el mohorât.

S-a îmbrăcat în grabă, m-am spălat şi eu pe mâini şi am plecat.