Gogonel-bogonel…

ÎN OGRADA NOASTRĂ ERA TĂCERE şi întuneric, nu ca altădată. Mi s-a strâns inima. În casă, lampa nu era aprinsă. Venea o lumină din conie. Buna era acolo şi făcea foc cu tulei. Când m-a simţit, a tresărit şi a ieşit în uşă.

— Hai Iuănel, bine că vii 1 Trebuie să vie şi Vasilie

S-o dus la Niculiţă, nu ştiu io ce poveşti are cu el de nu mai „inc. Niculiţă s-o îmbogăţit, nu-şi saai bate capul cu năcaziyile noastre, nu mai vrea să ştie de nimeni. Şi câte nu i-am dat şi noi: datu-i-am şi pământ, şi-o vacă, grâu, cucuruz, şi slănină i-am dat când s-o dus; pat, scaune şi masă, ce-am'putut! Dar el nu-i mulţumit. Se tot plânge că nu i-am dat nimic, că singur şi-o făcut tot ce are. Drept îi că-i harnic şi le întoarce bine, dar n-ar trebui să ne vorbească de rău, că nu-i frumos. Scăldatu-te-ai? Să nu te îneci cumva, că s-o schimbat Mureşul de când n-ai fost.

Îşi face pod la mijloc, împinge apa încoace, de nu se mai pot scălda copiii, îi fură apa, bat-o Dumnezeu, n-are milă!

Îl ştii pe Iuăn a lui Mâr-Mâr?

— Cum să nu-l ştiu?! Ala care horeşte frumos?

— Ie! Avea un copilaş şi s-o înecat. Trăgeau clopotele de ţi se rupea inima. Săracu Iuăn, nu-şi mai găseşte hodină. Umblă legănat pe drum şi nu mai horeşte. Ai grijă să n-o păţeşti, că-i înceluitoare apa, are vârteşuguri şi golgoane afunde. 4

— N-avea grijă, nu mă înec.

— Mureşul îi bun că are apă dulce, dar cere suflete.

Mai an, s-o înecat la Cipău o muiere. O prins-o vârteşugu, o dus-o la fund afurisitul, şi avea doi copii. Când te ştiu la Mureş, mi se strânge inima. Mă gândesc că ai crescut mare şi ai învăţat să te porţi singur în lume…

— Mă cunoaşte Mureşul, nu mă păcăleşte el pe mine.

Ca să nu-i măresc îngrijorarea, nu i-am spus întâmplarea cu dileuţenii, dar avea s-o afle încă în seara aceea.

Îmi pusese în vatră două ciuperci. Stam pe un scăunel cu trei picioare, acolo în conia mică, luminată numai de focul din vatră, şi-mi spuneam că fericirea nu ţine de lucruri mari, nici de bunuri întinse, ci mai mult de dragoste.

Dragostea ce ţi se arată în gesturi mărunte…

Pe vatră, lângă mine, era şustărul, plin de lapte muls atunci. M-am aplecat peste el şi-l miroseam. Dinspre poartă se apropia o femeie şi a început cânele să latre.

M-am sculat să văd cine e şi n-o cunoşteam.

— Lelea Anica nu-i aici? a întrebat.

— Aici sunt, tot aici de când m-am născut, a răspuns

Buna.

— Mă doare capul, lele Anică, de nu mai văd cu ochii.

Am venit să-mi descânţi. Dă-mi ceva, că nu te mai văd de durere.

Vorbea din umbră, ascunzându-şi obrazul cu năframa.

— Viu, viu! Iuănel, pune pe foc gătejelc astea! Viu mintenaş.

A luat de la grindă o ulcică şi, ieşind afară, s-a aşezat pe piatra din faţa casei, umăr lângă umăr cu femeia bolnavă, acoperite pe cap cu o năframă.

Buna, ca multe femei bătrâne, avea faimă de vindecătoare şi veneau la ea pentru tot felul de dureri. Sta aproape de bolnave şi le şoptea descântece lângă ureche. Ca să fie taina mai mare, se acopereau amândouă cu o năframă neagră. După un descântec le mai da şi ceva buruieni strânse de ea, nimicuri ce creşteau pe marginea Mureşulfii: românită, chimion prăjit, sunătoare, spice de ierburi, floare de soc, hrean şi fel de fel. Era plin pe sub streşini de moştoloace uscate, din care Buna lua cu chibzuinţă şi cu alegere, după cum i se părea şi boala.

O dată, era bolnav Moşu. Sta pe pat şi se plângea că se înăbuşă.

— Fă-i ceva, Bună, dă-i vreo buruiană, să-i treacă năduful. Ui' că nu poate sufla.

— I-aş da! Cum să nu-i dau, dar vrea? El zice că io lucru cu dracu. Auzi, afurisitul, zice că io-s vrăjitoare, bată-l pustia, că-mi vine să-i dau mătrăgună!

Mătrăgună nu i-a dat, dar l-a învăţat să bea ceaiuri, despre care Moşu vorbea cu dispreţ.

— Apă îndulcită cu miere. Mierea-i bună, că-i dulce, dar buruiana te rupe-n jos. Tu, io nu-s încuiat. Pe mine mă apasă la chept, de prea mult lucru…

În seara de care vorbesc, după ce-a descântat, Buna a venit în conie şi părea iluminată. Am întrebat.

— Ce boală are?

— Sunt multe boli, Iuănel, boli ascunse, pe care doftorii nu le ghicesc totdeauna. Ei te pipăie, ţi se uită în ureche, îţi hoalbă ochii, da' nu văd sufletul omului. Bolile nu-s la fel: o fată are ameţeală şi se vindecă uşor cu dedeochiul, o muiere bătrână are şi ea ameţeală, dar nu trece numai cu dedeochiul, trebuie să-i dai şi buruieni. Unele nu au somn şi se alină cu apă rece. Le îndemn să-şi pună pe inimă o cârpă udă. Altele au spaime, năluciri – le trimit la biserică, să se spovedească, şi le vine firea la loc. Multe boli sunt. Şi pe Victoriţa am ajutat-o când şi-o pierdut mintea. Ţi-aduci aminte? Tu ai adus doftorul, da' el n-o ştiut ee să-i facă. O zis s-o ducem la işpital, ca pe Ţâlie.

— Cred că ai ajutat-o mai mult cu grija şi cu dragostea dumitale.

— Descântecul cu dragoste se face, dar şi cu voia lut

Dumnezeu.

— Victoriţa îşi pierduse mintea din supărare.

— Supărare şi spaimă, din legătură cu bărbatul.

— Cum îi desculţai? Dacă-ţi aduci aminte spune-mi!

— Mă rugam mult, în toate felurile, şi-o frecam cu frunze pe piept, să-i liniştesc arsurile. Îi puneam flori pe pernă.

— Ce fel de flori?

— Flori frumoase, oi; ice flori sunt bune pentru bolnavi, să le vadă. Prind dragoste de viaţă. Când îi deseântam, o mângâiam cu mânile pe obraz şi mă uitam frumos la ea. Câteodată o descântam lung, până se liniştea de-a binelea şi-o prindea somnul.

Uimitoare şi triste mi se păreau toate astea. În cele din urmă, mi-a spus unul din descântecele pentru Victoriţa, dar mai înainte m-a lămurit că un descântec nu-i ca o rugăciune, care nu se mai schimbă şi-o zic toţi oamenii la fel; un descântec se schimbă mereu, după om şi boala lui.

Pentru Victoriţa descânta aşa:

Descânte-se Victoriţa

Din patru vânturi.

Din patru pământuri, Din cer şi din rai, Cu puteri împărăteşti, Cu leacuri cereşti, Cu credinţă, cil suflet, cu foc.

Noroc, înoroc!

De amărăciune, De inimă rea, De nebunie, De ce-o ţi să fie, Să se vindece!

Noroc, înoroc…

Soarele cu lumina, Luna cu liniştea, Stelele, vticelele, Boarea vântului, Slava pământului, Jncongioară-i patul, Să fugă Necuratul, Noroc, înoroc!

Mă fermecau versurile; dar mai ales felul cum le spunea. Pleoapele îi cădeau peste ochi şi făcea semne mici cu mânile. Intre strofe, inspira ca şi când ar fi deschis porţile adinei ale sufletului. Am întrebat-o:

— De la eine-ai învăţat?

Şi mi a spus:

— Când eram mică, maştera mă lăsa în grija unei muieri bătrâne. Şădea în întregarduri, acolo unde sade acum

Viţa Sudului. Tu ştii casa? Nici nu mai este altă casă din bătrâni. O chema Sântioana. Îi da maştera câte-o litră de grâu, şi brânza-i da, că era săracă. Ea nu lua nimic pentru descântece. Dacă iei plat nu are putere descântecul.

Nici io n-am luat vreodată, Doamne, fereşte!

E drept, nu lua nimic, şi poate tocmai pentru asta bolnavii aveau încredere în ca. Doctorii cereau bani şi, pe deasupra, le scriau reţete scumpe, trebuia să faci drum lung până la oraş, să le cumperi de la potică, şi le venea greu. Veneau la Buna, că le şoptea la ureche şi le da buruieni… Dacă nu le trecea, mai veneau, că nu era pe bani.

Pe Buna o plăteau cu mulţumită, iar colea în primăvară îi aduceau vreo floare nemaivăzută, un soi nou de răsad, o viţă de fasole, cartofi în formă de chifle, porumb alb pentru floricele, pe care Buna le primea dându-le şi ea în schimb alte răsaduri.

— Bună, vreau să te mai întreb: vorbele din descântece îe ţii minte de. La Sântioana?

— Ba nu, cum amaru să le ţin minte?! Numai numele duhurilor, unele! Pe altele io le închipuiesc. Stai să aşez focu, să fiarbă mămăliga… Că lungi poveşti are şi

Vasilie! zicea că nu stă mult. Niculiţă-i mare şpilăr. El vrea numai lui să-i fie bine, de alţii nu-i pasă.

Aşază focul, apoi ia lingura de lemn, scoate spuma din oală şi-o dă la o parte.

— De ce nu laşi spuma acolo?

— Nu trebuie. În spumă se alege ce nu-i bun: gozuri şi praf din moară. Numai la munte se face mămăliga eu spumă. Se face dulce, nu-i rea, dar ei au altfel de cucuruz.

Tata, fie iertat, se învăţase cu ciobanii, îi plăcea mămăliga cu spumă, dar prin Ogra n-are trecere…

Ţâşnesc flăcări mari de sub plită şi o luminează pe

Buna, aruncându-i umbra pe perete. În gura cuptorului de pine sforăie mâţa, departe se aude pufăitul de la moara grofului. Afară nu se mai văd rugii lui Simion. Se piteşte satul sub cerul negru, se lipeşte de pământ. Vietăţi mărunte foşnesc, dibuind prin grădini. O clipă, mi~a trecut prin minte oraşul cu luminile, cu tramvaiele, cu tot ce oboseşte, dar numai o clipă.

— Bună, cum ai face un descântec pentru mine?

— Te-am descântat şi pe tine când erai mic, mult te-am descântat, că n-aveai somn bun. Acum dormi mai bine?

— Dorm destul de bine. Descântă-mi, aşa, de vreo boală închipuită.

Era o zi când nu trebuia mult rugată. A început, dar tonul şi cuvintele semănau ftiai mult cu o urare.:

Descânlă-se Iuănel:

Să-i treacă durerea, S-o ducă vântul, Să fie sănătos, Să se veselească, în veci să trăiască, Gogonel-Bogonel…

Dacă-i boală rea, Din făcătură, Din aruncătură, Dacă-i farmec de muiere, Să i se vindece trupul de durere

Şi sufletul lui Iuănel, Gogonel-Bogonel!

— Bunică, cine-i Gogonel-Bogonel?

— Un duh bun.

Gogonel-Bogonel!

Să-l vindeci pe Iuănel:

De urât, De năcaz, De pustie.

Scaldă-l în apă vie, Gogonel-Bogonel!

Să fie curat

Ca merele, ca perele, Drept şi înţelept!

Gogonel-Bogonel…

— Bună, descântecul se împlineşte?

— Câteodată se împlineşte, dar mai bune-s. Buruienile, când le nimereşti.

— Bună, dar pentru o fată care nu poate dormi cum deseânţi?

N-a mai răspuns, fiindcă venea Moşu.

— Uite că vine Vasilie, uite-l! Dacă mă aude că descânt, nu-i place. Îţi mai spun altă dată. Stai să aprind lampa, că-i întuneric.

Îi era teamă de Moşu. Când îl vedea, tremura. Ea, care ştia să întoarcă vorbele cu meşteşug, când îl vedea, i se împiedica limba.

— Du-te, Iuănel, şi rupe doi castraveţi din grădină.

Sunt acolo, în stratul de lângă zmeuriş.

Mergând spre grădiniţă, repetam încet: „Gogonel-Bogonel… /1