Multe s-au mai întâmplat…

TRECEAM PRINTRE RĂCHITE, NEhotărât; Cei şi când mi-aş fi pierdut rostul dintr-o dată. Ei aveau un rost: lina. Au scăpat de moarte şi se întorceau în viaţă fără înconjur. N-aveau timp de pierdut. Eu puteam să mai rămân la Mureş ori să mă duc acasă, era aceiaşi lucru.

Trebuia să mă îmbrac, dar hainele-mi erau la Umplătoare. Dacă m-aş fi dus acolo, m-ar fi luat la întrebări.

Parcă nu voiam să-i mai văd. Am coborât pe sub maluri, să caut mure; erau multe şi mâncam în neştire. Am găsit un cuib cu cinci ouşoare albastre, mici ca nişte boabe de fasole. Am pus un semn mai la o parte, să nu uit locul, şi am ieşit iar pe mal.

Venea un ţăran cu o ţacă de ştreang, Gheorghe al lui

Simion, prieten din copilărie.

— Ai venit iar, Iuăncl? mă întrebă el în timp ce dam mâna. Tu nu poţi uita Ogra. Mă, ce slab eşti! Când erai mic, erai mai gras. Tare de mult nu te-am văzut! Am auzit c-ai fost pe aici, dar eu eram la Iernut.

— Da ştiam că eşti pantofar, am auzit că te-ai lăsat de meserie…

— Nu era de trăit. M-am făcut ceferist.

— Ce fel de ceferist?

— Sunt cantonier la Cipău. Am venit, că mai am pe aici una-alta. După cât ştiu, şi tu eşti ceferist.

Îmi venea să-i spun că şi cu mi-am schimbat meseria, mă miram chiar că nu aflase, dar Gheorghe ăsta era cam şugubăţ, poate că mă încerca numai, şi am ocolit răspunsul întrebându-l altceva. Avea o soră servitoare în Bucureşti şi l-am întrebat dacă nu ştie ceva despre Nelu.

— O duce bine, spunea el. Şi-a. Găsit un stăpân bun, un inginer bogat. O scăpat şi el de Ogra.

— Da' de ce trebuia să scape?

— Hei, ce ştii tu?! Nu mai e ca mai demult, când eram copii. Nu ştiu cum să-ţi spun: s-o făcut oamenii mai săraci, pornesc cu toţii, care încotro. Petrea-i la Ploieşti, Niculiţă Vereş tot acolo. Lucrează amândoi la fabrica de pălării. Aurel Şuş e controlor de tren, Nichita s-o făcut jandarm, care ce poate! De Vuta am auzit că-i la Braşov, nu l-ai mai întâlnit? El lucrează la fabrica de avioane, tâmplar. Cât mai stai?

— Nu ştiu, vreo lună.

— Hai şi prin Cipău, că ţie-ţi place să te preumbli.

Nu-i departe. Ştii când' ne jucam de-a iepurii pe-aici '!

— Ştiu, cum să nu!

— Dar când mi-ai aruncat jar după grumaz? Uite ce semn mi-o rămas.

— Asta nu-mi aduc aminte.

— Nici nu-i de mirare. Trece timpul, îmbătrânim, mă

Iuănel.

Şi-a dat gulerul cămăşii la o parte şi se vedeau nişte pete albicioase.

— Cred că nu te mai doare, i-am spus râzând, şi ne-am despărţit.

Mi-am găsit hainele şi mă îmbrăcam încet, apoi, întorcându-mă spre. Casă, am trecut prin cimitirul vechi şi mă opream pe lângă cruci. Vechi şi rupte, păreau crescute din pământ, semne reci ale morţii. Ochiul meu umbla încet pe dungi netezite de ploi, descifram literele cioplite stângaci, nume şi ani ce luptau cu timpul.

Mi-am adus aminte de piatra în formă de 3 ps care ogrenii au luat-o de la cumpăna fântânii, s-o pună la mormântul ogrenilor morţi în timpul revoluţiei lui Iancu. Căutam piatra şi n-o găseam. Pe locul ei crescuseră tufe mari de salcâmi verzi, nu era chip să vezi ceva. Mă lăsam îngânat de amintirea lui Bacu şi parcă-l auzeam vorbind: „Nimic nu scapă. Ai văzut insula de pe*Mureş? Pământul dileutenilor împinge apa încoace. Peste ani, când vei veni, cine ştie unde mai ajunge?! N-ai văzut plopul mare, răsturnat? Mureşul vine încoace spre ţintirim, se mişcă dintr-un loc într-altul, ca omul…

Când stam de vorbă cu Bacu se părea că nu mai am vârstă. Simţeam o bucurie din senin, dar de astă dată preotul satului avea să-mi strice bucuria. Mă văzuse de acasă şi venea spre mine.

— Părinte, era aici o piatră în formă de 8; au crescut rugii şi au acoperit-o. Trimite pe cineva cu o săcure, să cureţe locul. Ogrenii n-au alt semn despre trecutul lor.

— Da, ştiu, Iuănel, dar piatra nu mai e acolo, a luat-o cineva.

— Destul de rău. Şi dacă a luat-o cineva, ar trebui pusă altă piatră.

— Ar trebui, dar nu mai ajungem. Ţintirimul e deschis, intră vitele şi caică peste morminte, oamenii nu vor să-mi dea ajutor.

A început să-mi înşire necazurile pe care le avea cu oamenii: că erau necredincioşi, că lăcaşul Domnului era lăsat în părăsire, că erau intriganţi, egoişti, răi.

E drept, în vremea aceea ogrenii nu prea erau mulţumiţi de preotul lor. Cât trăise popa cel bătrân, era altfel.

Bătrânul ştia să se apropie de ei, îi ajuta cu vorba şi sărea la necazul lor. „Frumos om era popa cel bătrân, frumoase vorbe avea şi nu era mândru! auzeai pe câte unul spunând.

Popa cel tânăr, deşi are carte mai multă, a stat ani mulţi la Blaj şi ţine slujbe lungi, nu ştie cum să se poarte cu oamenii. Crede că e destul să cânţi aleluia, să spovedeşti bătrânii în săptămână Paştilor, să citeşti bolnavilor şi să duci morţii la groapă.

„Nu-i destul, părinte, îmi venea să-i spun, oamenii au năcazuri mari, trebuie să plătească dări. Au pâr. care le înghit avutul, iar dumneata le vorbeşti de judecata din urmă. Heei! La vremea aia, or vedea ei, Dumnezeu iartă, dar potracării trag pielea de pe om. Sfătuieşte-i ce să facă, nu-i destul să le dai canoane… Când trăia popa cel bătrân, erau mai puţine pâri.”

Aşa nu se putea însă vorbi, fiindcă pepa cel tânăr învăţase altfel. El zicea că un preot este alesul lui Dumnezeu, că nu se cuvine să se amestece între poporeni decât în împrejurări rituale. În alte veri, încercasem să vorbesc deschis cu sfinţia-sa, dar nu am ajuns la înţelegere. Iată de ce nu-mi era pe plac să-l aud plângându-se şi m-am despărţi repede, fără părere de rău.

Mergeam înainte, gândindu-mă că piatra aceea, cum n-avea formă de cruce, o fi luat-o vreun sătean s-o pună sprijin sub stâlp, sau, cine ştie, or fi pus-o iar la cumpăna unei fântâni, locul ei de început…

Am ieşit din cimitir şi am intrat la Poştă, unde-am găsit o scrisoare de la Belgrad. Îmi Scria Nora că nu se poate dumiri cum m-am putut schimba faţă de ea, că poate nici eu nu-mi dădeam seama.

În timp ce citeam, poştăriţa da telefoane.

— Halo! Halo! Mureşule! Dă-mi. Dragă, telegrama pentru Oarba, de când te rog!

Aruncă ochii spre mine şi, văzând că împătuream scrisoarea, mă întrebă:

— Ştii, Iuănel, că Anicuţa s-o măritat?

— De unde să ştiu?

— Şi Aurel s-o însurat… cu alta! Zău! M-o' lăsat fată bătrână!

Nu era bătrână poştăriţa, dar nici prea tânără. Se iubise cu notarul, cel care-mi ajuta să fur pietre de pe drumul ţării, şi credeam şi eu că se vor lua.

— M-o păcălit. Să ştii, Iuănel, că-l blestem şi ziua, şi noaptea… Halo, Mureşule! Ce faci, dragă? Dă-mi telegrama aia odată, că mi se arde mâncarea pe foc… N-am crezut să fie un ticălos atât de mare. M-o făcut de râs. Ştii tu cum îi lumea pe aici! Acum toţi vin şi-mi bat noaptea la fereastră… Halo! Halo! Eu sunt, Ogra, da! Cum? Srngeorzan? Numai mine pot să trimit telegrama, azi n-am cu cine, că Oarba e peste Mureş, şi acum e seară.

Trânti receptorul şi se repezi în bucătărie, de unde venea un miros de mâncare arsă.

Stând de vorbă cu preotul, întârziind şi la Poştă, n-am prins de veste că se însera. Căzuse soarele. Nori albăstrui primeau în dungă o lumină sângerie. Salcâmii creşteau în sus, negri ca şi casele, care aproape nu se mai vedeau.

— Te dud, Iuănel, iartă-mi că te-am lăsat singur. Să mai vii, să-ţi povestesc, că multe s-au mai întâmplat…

Se întâmplau multe, da! Satul era prins şi el în viitoarea timpului, ca şi mine. Liniştea pe care o căutam eu era doar o iluzie, şi n-aveam s-o găsesc acolo.